joi, 10 septembrie 2009

visez urât

Mi se intampla să visez urât. Mi s-a întâmplat să deschid ochii şi să pun mâna pe telefon să o sun să o întreb ce înseamnă. Nu că aş crede neapărat în aşa ceva, mai degrabă dintr-un sentiment de obişnuinţă şi pentru alinarea indusă de o voce familiară. Dar în momentul în care dau să formez numărul, mă lovește: nu mai am pe cine să sun. Nu mai este acolo. Nu-i voi mai auzi niciodată vocea, foşnetul şorţului şi poveştile. Nu mai e. Şi au trecut pe nesimţite 3 ani.

Nu ştiu cum tratează alţii pierderea dar mie clar nu-mi iese. Am o singură metodă şi încerc să mă ţin cu dinţii de ea (chiar dacă unele semne arată c-ar fi cam proastă - metoda): neg, nu mă gândesc, încerc să îngrop. Şi merge destul de ok, dar are un mare defect: nu pot selecta ce să bag in seif şi ce să las la vedere. Şi uite aşa pierd bucăţi mari din...mine. Şi nu ştiu cum să procedez atunci când mă apucă dorul, când văd bătrâni pe stradă, când văd nepoţi cu bunicii lor, când vine toamna, când mă apucă nostalgia, când mi-e dor de copilărie, când mă ia cu panică la gândul că toţi murim (a nu se citi frică de propia-mi moarte), când se mai deschide seiful.

Este ciudat cum a ajuns ea să mă înveţe şi mersul acesta al lucrurilor: pas cu pas, amintire cu amintire, an cu an.

Mulţumesc.