luni, 25 aprilie 2011

Femeie la volan...

...adicătelea, vezi bine, eu...că doar nu e frumos sau sănătos să generalizezi (cică)...mai ales că sunt convinsă că femeile în general sunt nişte şoferiţe desăvârşite...noooot...

Buuuun, deci cum spuneam, este vorba despre mine şi calităţile mele mirifice de conducător auto...carnetul îl am de ...hmmm...11 ani?!...dadada...şi nici măcar nu pot să spun că-s şofer de weekend...nu frate, eu sunt şofer de...an...adică, 1 dată pe an pun şi eu mâna pe volan...şi astăzi a fost, vezi bine, ziua aia. Cum de? Păi foarte simplu: a doua zi de Paşte se merge la cimitir, la ţară şi e momentul perfect...nu că aş vrea eu, dar sunt cumva pusă la colţ, legată, torturată şi forţată de ai mei părinţi. Dimineaţa la plecare mai reuşesc şi eu să mă trag pe cur...cum că vezi bine nu-s încă trează, tuşesc, îmi curg mucii, e prea frig/cald/plouă/bate soarele prea direct în parbriz şi alte scuze jenibile de genul ăsta...dar până la întoarcere, se umflă orezul în mine, mă tot gândesc că tot prostul poate, tre să pot şi eu, că doar nu-s ultima...ce căcat, până la urmă totul e de încredere (un mic speech al reginei în faţa oglinzii din poşetă, în buda din curtea vreunui neam, cu miros de căcat pe fundal)...şi uite aşa, îmi iau inima în dinţi şi îmi cer dreptul nativ de a conduce Dacia - al patrulea membru al familiei, că tot are vreo 26 de ani aşa...

Şi mă aşez la volan...şi încep să mă încord toată...nu mai ştiu unde-s oglinzile, ce-i cu atâtea pedale...dau să o pornesc, îl aud pe tata: dă-i gas, dă-i gas...aşa că îi dau, dar cumva totuşi ridic prea repede piciorul de pe ambreiaj...iar tata pe fundal: calc-o înainte s-o bagi în a doua...n-o calc...se hâţâie toată...îi dau înainte cu (fără) tupeu....accelerez, o bag în a treia...tata pe fundal: da...nu sincronizezi...eu strâng din dinţi şi ascult sfaturile...multe, multe sfaturi (da mama, am văzut că e roşu la semafor!)...în teorie le ştiu, practica mă omoară...după vreo 20 de km încep şi eu să mă descurc cât de cât...merg pe banda mea, nu hâţâi prea tare pasagerii şi nu am agăţat nici un biciclist...depăşesc, semnalizez...pfuai, exact cum am văzut eu că fac specialiştii în filme...la un moment dat (după vreo 80 de km) mă gândesc că nu-mi mai simt picioarele de încordare şi până şi hemoroizii mi s-au tras de cât am strâns din buci, ca să nu zic că am transpirat ca o iapă putere...şi mă pregătesc să cedez locul: semnalizez dreapta, opresc motorul, scot din viteză, ridic piciorul de pe frână şi de pe acceleraţie, dau să trag frâna de mână....şi când colo ce să vezi?! am mers cu ea trasă...doar vreo 70 de km aşa...nu oricine poate face asta...tata s-a albit...

Concluzia?!
Mda.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

marți, 19 aprilie 2011

2 povești cu și despre bătrâni...

1. Ieri în timp ce ședeam la un salon așteptând-o pe doamna de mă jumulește periodic și metodic să termine de schingiuit pe altcineva, asist la o discuție...la una din tantile de tundea vine o doamnă, se așează pe scaun și face greșeala să o întrebe pe coafeză/frizeriță/ce-o fi vrând ea să fie ce a făcut în weekend. Atât i-a trebuit ăsteia. Cu o ciudă de-a dreptul sălbatică zice: Ce duminică dragă că uite a trebuit să merg la spital cu bunică-miu de două ori, că se tot făcea că moare. Da, da, îi era într-adevăr rău că doar o luat antibiotic vreo 2 săptămâni și orice încerca să mănânce, vomita, dar chiar să mergem de 2 ori la spital cu el...Tot plângea acolo aiurea și se văicărea.

Auzi tu vacă, vacă grasă autistă, vacă ce ești, tu cu beșinile tale de mare doamnă și stilistă, dacă nu te sensibilizează faptul că domnul are 90 de ani și că e bunicul tău, măcar gândește-te că poate o să ajungi și tu să aibă grijă alții de tine...și atunci crezi că ar fi fain să te lase cu scutecul ud și curgându-ți în voie din gură, doar pentru că este duminică și nepoții tăi ar vrea să stea cu dânsa la soare?!

2. Vin eu astăzi agale de la cumpărături. În spate ghiozdanul cu un bax de 12 hârtii igienice (cine știe cum vin vremuri căcăcioase) și o sticlă de vin alb demisec, iar într-o plasă unele, altele d-ale gurii...aaa și mâncând niște chipsuri, pentru că e important să te hrănești sănătos, chiar dacă ești pe fugă. Și trec pe lângă o bătrânică. Făcea câte 2 pași mici și se oprea, își trăgea sufletul, mai făcea 2 pași și tot așa. Trece cumva pe lângă mine gândul că aș putea să o ajut, dar parcă chipsurile erau mai importante. Și merg mai departe. Mă întorc să văd de bătrânică. 2 pași, pauză de respirat, 2 pași...același ritm...mă gândesc: se descurcă ea.
Vocea 2 (a bună): probabil așa își zic toți și nici naiba nu întinde o mână de ajutor....
Vocea 1 (a cu mai multă durere-n...suflet): A și vrei tu să te găsești mai interesantă acum. Hai fată acasă...mânci și tu ca omu”, faci duș, sigur stă baba pe aproape...
Trec strada. Mă uit din nou. Același ritm. Mă mustră vocea 1...să-i zicem conștiința. Trec strada înapoi, mă duc la băbuță: Săr”na, pot să vă ajut cumva?
Băbuța: Nu, mulțumesc frumos, stau după al doilea colț.
eu: Chiar și așa, nu ma grăbesc, pot să dau o mână de ajutor.
Si uite așa primesc 2 plăsuțe destul de ușurele și o acompaniez pe doamna, care începe să-mi povestească de pregătirile de Paște. E plăcut să o ascult, pentru că-mi aduce aminte de bunica și îmi place să mă gândesc că ar fi găsit și ea pe cineva să o ajute și asculte în caz de nevoie. Și așa, copăcel, ajungem la primul colț și începe să-mi povestească ea cum tot cartierul a fost acaparat de țigani, cum nu se mai poate înțelege cu ei, cum au întrebat-o dacă e singură, ce o să facă cu apartamentul, cum un vecin a trebuit să vândă apartament cu 4 camere, în care cică o stat Ceaușescu pe vremuri, cu doar 15 mii de euro acum 3-4 ani, țiganilor, evident, pentru că nimeni altcineva nu ar cumpăra acolo...și așa ajungem la scară. Oprește o mașină cu ceva puradei la pubertate. Doamna își dorește să aștepte să urce ei primii. Ei nu urcă. Mai stăm, mai povestim. Vine un altul, intră în mașină, deschide geamul și se hlizește la noi. Mai stau un pic. Hlizitul continuă. Mă apucă un sentiment ciudat de film românesc prost cu țigani și mizerie. Mă dezgust și mi se face frică. O las pe doamna la scară, îngăim ceva cum că m-aș grăbi, îi urez sărbători fericite și plec. Mă simt rușinată că dau bir cu fugiții, întristată că ajungi să-ți fie frică la bătrânețe, în propria casă.

Ingrată este bătrânețea asta, prin simpla ei existență, nu mai e nevoie ca și lumea din preajmă să-ți mai pună bețe în roate. Măcar de liniște ar trebui să ai parte și de nepoți care să te sune din când în când și se te ajute cum pot, chiar dacă asta le incomodează programul și viața. Din păcate nici asta nu se poate, iar atunci toate iau parcă o turnură sinistră.

miercuri, 13 aprilie 2011

Nimeni nu-i profet în țara lui

Am fost astăzi la o prezentare...a treia zi, a treia prezentare...de data asta una care chiar îți făcea plăcere să o audiezi...despre creativitate, plagiat ș-altele...și spunea domnul de ne prezenta de altfel tot felul de invenții, descoperiri și oameni de o mare creativitate, că problema cea mai mare nu este să te înțelegi cu alții, ci să te înțelegi cu tine...și am stat eu așa și m-am gândit...da măi, așa e....pentru că, dacă șezi și cujeți și nu doar șezi, vezi că nu ești perfect, că uneori mai trebuie să te schimbi, că este normal să faci treaba asta...este o mare prostie să zici ăsta sunt și nu mă pot schimba...eventual nu vrei, pentru că ești prea arogant și/sau mulțumit de tine + că schimbarea e un act de curaj...dar până la urmă menirea oricărui om cu oleacă de cujet este să se îmbunătățească pe parcursul vieții, să reușească să facă progrese în sensul îmbogățirii lui mentale, morale, spirituale, intelectuale, de care-o fi...să învețe, să crească...amu...fiecare după posibilitățile proprii...

Același domn spunea că marile momente de creativitate s-au întâmplat în general sub diferite influențe, mai mult sau mai puțin legale...pentru că atunci scapi de inhibiții și mintea se simte liberă să cutreiere...hm...asta îmi dă de gândit...

Oricum tot respectul pentru domnul de astăzi...știa să vorbească dom”le...a menținut atenția unei săli întregi timp de 4 ore...ceea ce nu-i deloc, dar deloc ușor...cum te prinzi că știi să vorbești în public și că e și interesant ceea ce zici?! Păi când oamenii se uită la tine și nu în calculator, iar în pauza ești înconjurat de aceeași oameni care vor să te asculte...în continuare...

duminică, 10 aprilie 2011

În tren...

...vagonul de dormit, patul de jos, ora 23:00, întinsă pe spate, cu mâinile sub cap, pe cer nori, stele și luna în colțul din dreapta sus, pe burtă ipod-ul, iar în urechi...
it's quiet company...it takes an ocean not to break...



...totul frumos până să mă apuce tusea măgărească și să-mi dau seama că mai sunt peste 10 ore până la destinație...

joi, 7 aprilie 2011

De când

am devenit bărbatul în două case, am început să port fustă...
Claaar nu mai am nimic de demonstrat :))

...sau cum mă întreba tata când eram mică:
Ce suntem noi, bărbați sau cârpe?!
Bărbați în cârpe tati!

miercuri, 6 aprilie 2011

Cimitirul sentimentelor 2

Adevărul este că partea întâi nu și-a propus niciodată să aibă o continuare...dar cum de o vreme încoa am renunțat să mai merg cu muzica în urechi (mi s-a cam acrit, nu prea mă mai pot surprinde, iar când totuși reușesc, nu-i așa plăcută surpriza), am destul timp să mă gândesc (prost obicei)...așa că mi-am revizuit părerea inițială:

nimic nu se pierde, orice se poate rătăci...dar totul rămâne în noi, într-un labirint plin cu încăperi destinate stocării...de sentimente și amintiri...putem încuia unele încăperi, putem ascunde cheia și acoperi urmele...dar când și dacă ne hotărâm să revedem unele cunoștințe mai vechi, harta e la noi...

și uite așa ajung să existe camere mortuare lângă saloanele de nașteri...atâta timp cât mai suntem în viață și mai simțim...loc se va găsi mereu...