De Paște, cu întârziere

Dau buzna în acasă, arunc geamantanul și plec să-mi cumpăr un lapte, măcar atât să am de mâncare dimineață. Chioșcul de la colț - închis, că doar e 1 noaptea. Merg mai departe. Intru, ochesc ținta, să fac șoc:

- Cum don'șoară 5,1 lei pentru 1 litru de lapte? Am lipsit cumva vreo 2 ani?! De când e atât? (Întrebările erau clar fără rost și nu aveam ce răspuns să primesc, dar când îți vine, îți vine...)
- Dintotdeauna...tot timpul a fost atâta.

Îmi înghit cuvintele, iau un lapte și plec nervoasă spre casă, nervoasă că n-am mașină să mă aprovizionez și eu ca omul, nu să stau la cheremul șarlatanilor din zonă. Intru în acasă, trec prin cameră, intru în bucătărie, văd pâine pe aragaz...Au să vezi cât sunt de capră, am uitat să arunc pâinea...o fi verde la ora asta...mă uit mai bine, pâinea pare proaspătă. Deschid frigiderul să pun laptele luat la preț de cocaină și văd frigiderul plin. Hmmm. Mă întorc în cameră și observ pe masă un coșuleț cu iepurași și ouă de ciocolată, iar lângă, un bilet:

Duminică:

Supă
Șnițel + mazăre
Prăjituri

Noi,
M + T

Părinții ăștia ai mei sunt cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi în fiecare an de Paște... și de Crăciun.
Am fugit, m-am ascuns, dar tot degeaba...Iepurașul de Paște m-a găsit oricum...sau mai bine spus, m-a așteptat liniștit acasă.

Nu stiu alții cum sunt, dar eu când

aud de străluciri...scuze, sclipiri în ochi, mă apucă răul de mare, înălțime și mai ales greața de aroganța nefondată, care de multe ori demonstrează prostie crasă și puturoasă...

De unde toate astea?!
Dintr-un soi de saturație vis-a-vis de oamenii prea plini de ei.

De ce acum?
Că mi-am adus aminte de o vizită...

Desfășurător:

Un prieten din vechea trupă dă la un moment dat o strigare să mergem și noi să aprindem un foc de tabără în ”noua” lui căsuță (am pus ghilimele pentru că o avea de 2 ani, dar pentru ochii noștri era la prima vizionare). No ghinie, odată ajunși acolo ne punem și noi de dăm turul castelului și ne așezăm la un pahar de vorbă udat cu vin, cum bine îi șade călătorului, că doar excursia cu taxi a durat 10 minute și eram obosiți. Și la povești, dintr-una-n alta, ne mai plângem noi de regi și regine, de șale și bătrânețe, mai o bârfă, mai o sărățea...și la un moment dat o întrebăm pe găzdăriță cum îi la noul (a se citi primul) loc de muncă. Așa am greșit noi prin politețe (supra-evaluată și treaba asta cu politețea) și am declanșat un auto-elogiu dintre cele mai reușite pe care le-am auzit până acum.

Ea, despre ea:
- A fost primul interviu la care m-am dus. Dintre toate firmele care erau la momentul respectiv acolo, eu m-am dus doar la asta. În 3 minute mi-au văzut sclipirea din ochi și m-au angajat. Este locul de muncă perfect! Îmi place așa de mult, că-mi iau de lucru și acasă (aici noi ne-am uitat tâmp una la alta și am chicotit). Nu, nu, eu nu mă cobor la nivelul bârfelor de birou, nu discut cu nimeni, îmi văd de treaba mea. Și am tot timpul inițiativă. Uite de exemplu ieri, m-am dus și le-am prezentat soluția în 3 feluri diferite: word, ppt și pdf. Nu aștept să mi se zică ce să fac. Am inițiativă!

O singură întrerupere a monologului, când donșoara în cauză a fost întrebată, în momentul în care a zis de sclipirea din ochi și de cele 3 minute, cum a fost îmbrăcată la interviu. Aș vrea să cred că s-a prins dar a ignorat ironia deși, sincer, nu am observat nici o sclipire, nici o zvâcnire.

Păpușică, nu știu eu prea multe și nu se face lumină când te uiți în ochii mei, dar ce mama naibii de realizări poți avea, dacă tot ce te preocupă este cum să le arăți, în ppt sau în pdf?! Programezi cumva pentru Microsoft și ne-a scăpat nouă esența sau?!

Trebuie să recunosc că fata e tare; a reușit cumva să ne amuțească pe toate, așa cum suntem, cloște bătrâne și cotcodăcitoare. Am văzut potențialul în ochii ei și abia așteptăm să ne întâlnim cu ea din nou. Poate ne învață și pe noi cum să fim niște adevărate femei deștepte...