Dar până la urmă, curiozitatea a răzbit, m-a luat prin învăluire, m-a momit, m-a lăsat să protestez, dar m-a adus unde a vrut: adaugă în coşul de cumpărături!
Şi acum, dacă vecinii de sus s-a opri un pic din urlat, poate aş reuşi să-mi adun gândurile şi chiar să formulez o idee. Oricum, sigur când se opresc ei, încep ăştia de lângă. Sus ţipă el la ea, lângă invers. Deci vecini, da?!
2 cărţi cu blocuri în 2 luni: asta şi Eleganţa ariciului. Mă voi opri aici cu blocurile. Trec la bărci, maşini, aeroplace sau ceva.
Personajele din Palatul puricilor sunt mai reale, mai bine conturate decât cele din Eleganţa ariciului. Mediu convinge, vizual şi olfactiv, poţi să relaţionezi cu putoarea de gunoi, cu problemele mărunte din viaţa cotidiană, cu neînţelegerile familiale, cu frustrările, cu împărţirea spaţiului comun dintr-un bloc. Zici că-i la noi, doar că-i Istanbul.
Simpla dorinţă de a cunoaşte pe cineva e o făgăduială deşartă şi o povară uriaşă! Presupune ca o persoană să asculte şi să observe, să cerceteze şi să simtă, să despacheteze şi să strângă vreme de nopţi, săptămâni, ani la rând, să fie în stare să desprindă cruste şi să vadă sângele ţâşnind din răni. Dacă nu e în stare să îndure toate astea, atunci e mult mai bine - şi cu siguranţă mult mai cinstit - să renunţe imediat.
Nu că aş fi cumva vreo comoară nedescoperită până acum, încuiată într-un cufăr şi aşteptând să vadă lumina zilei. Răspunsurile la toate întrebările pe care mi le pui despre mine sunt deja mai mult sau mai puţin ascunse înăuntrul tău. Nu vreau să-ţi doreşti să mă descoperi sau măcar să-ţi închipui c-o poţi face. Nu trebuie să ne cunoaştem unul pe altul când ştim atât de puţine despre noi înşine. Să strângi informaţii despre alţii e ca şi cum ai căuta mâncare în gunoi. Ce rost are să lăsam rezervele adunate să ne putrezească în creiere dacă nu ajungem să le savurăm la timp? (p.290)
Sunt curios: oare femeile au în creier vreo maşinărie specială sau vreo substanţă chimică care le împiedică să se exprime direct? Atâtea amănunte, atâtea introduceri, atâtea poveşti în poveşti care se învârt în cerc şi nu mai ajung niciodată la subiect... (p.365)
Ca să împărtăşim cu adevărat durerea cuiva, acel cineva trebuie să împărtăsească mai întâi aceeaşi realitate cu noi. (p.366)
Ba da... şi-o învinovăţesc şi eu... pe ea şi pe toţi cei care se poartă de parcă ar fi zeii micului lor univers provizoriu. Nu pot să-i înţeleg cu nici un chip pe cei care mai întâi se roagă din toată inima să li se întâmple ceva rău celor la care nu pot ajunge altfel şi apoi, când dintr-o dată dorinţele par să li se îndeplinească, sunt pur şi simplu doborâţi de vinovăţie şi ruşine. Nu pot să-i sufăr pe cei care, pe de o parte, deleagă unei lumi de dincolo, chipurile limpezită de orice rău, toate problemele cărora nu sunt în stare să le facă faţă şi nici nu ridică un deget ca să le rezolve şi, pe de altă parte, tânjesc să obţină o felie din răul din lumea de dincolo ca să-şi limpezească problemele lor atât de lumeşti. (p.379)
La fel ca gândacii, oamenii au şi ei o vigoare ecologică, adică o limită de anduranţă. În cazul în care dau peste condiţii nefavorabile, reacţionează reducându-şi funcţiile vitale. Astfel, mecanismele corpului lor funcţionează mai încet sau, poate, diferit şi, datorită acestei abilităţi, îşi adaptează metabolismul la noile condiţii la care sunt supuşi. În ciclul vieţii o astfel de stare de latenţă poate apărea în orice moment, în orice stadiu, şi se poate repeta de mai multe ori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu