luni, 14 octombrie 2013

Despre romantism si copii

Ai zice că merg mână-n mână cele două, dar în umila-mi părere e cam departe de asta. Sau poate nu înţeleg eu cum stă treaba. E lucru cunoscut că nu prea ştiu eu multe, iar alea puţine de le ştiu, nu le ştiu cum trebe, deci...

Dar să revin. Vrând, nevrând am făcut parte dintr-un fel de pseudo-studiu vis-a-vis de motivul pentru care fac oamenii copii. Clar printre cele mai idioate motive mi se pare cel cu salvarea relaţiei. Spun idiot deşi înţeleg perfect contextul, disperarea, speranţele, dar motivul rămâne totuţi eminamente idiot. Dacă nu mai suporţi / nu te mai suportă persoana de lângă tine, cum naiba te poate ajuta un copil?

Cel mai răspândit răspuns este... da, aţi ghicit: pentru că este timpul (echivalent cu pentru că trebuie sau pentru că-mi bate ceasul biologic). Destul de corect, că doar şi ceasul ăla e acolo cu un scop. Chiar aşa de mare importanţă are cu cine-l faci? Închizi ochii şi speri să semene cu tine. Haideţi să fim sinceri şi să recunoaştem că 98% dintre noi ne vom opri la un moment dat la răspunsul ăsta.

Cel mai romantic răspuns a venit din partea unui domn trecut de prima tinereţe, care a spus că el şi-a dorit un copil pentru că a iubit-o atât de mult pe soţia lui încât a vrut mai mult din ea. N-ai cum să nu fii impresionat de răspunsul ăsta, chiar n-ai cum. Ăsta este romantism adevărat, pur, emoţionant (bineînţeles că plecăm de la premisa că n-a minţit omu'). În rest, recitări sterpe şi banale de genul o luceafăr blând mă fac să vomit. Dar poate pentru că Eminescu chiar nu mă mişcă, nici măcar de pe scaun, dar mai sufleteşte. Dacă asta înseamnă sunt sensibilă ca un topor, fie!