miercuri, 30 iunie 2010

Unde pierd femeile?

În isterie.
Dacă nu ești în stare să-ți prezinți argumentele cu calm, pot să fie cele mai solide argumente de pe lumea asta, că oricum nu te mai ascultă nimeni.

luni, 28 iunie 2010

Despre rochia albă și divorțuri

Tot mai multe nunți generează tot mai multe divorțuri. Cumva logic, nu?
Nu pot să înțeleg ce te determină să te căsătorești când vezi că nu prea merge treaba. Se schimbă ceva? Se schimbă oare comportamentul soților? Dacă nu s-a schimbat înainte de căsătorie, în perioada de îndrăgosteală, când încă mai dau amândoi din coadă, șansele sunt infime să se întâmple ceva pozitiv după mirobolantul da de la primărie și/sau de la biserică.

Știu, toți avem nevoie de siguranță, să ne uităm în ochii ăluia de lângă noi și cumva să știm că va fi acolo, că ne va înțelege, ajuta și accepta așa cum suntem noi și toate astea până la moarte. Dar dacă nu vezi asta înainte și dacă nu accepți că oamenii nu se schimbă, intri într-un joc cu final previzibil. Trist, dar adevărat. Și totuși mulți se riscă.

La femei mai intervine și imaginea romantică creată de toate poveștile din copilărie și de filmele romantice, a rochiei albe și a unui și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Doar că poveștile și filmele se termină în punctul acela, viața continuă cam tot așa cum era înainte, nici măcar nu poți spune că atunci începe, mai ales dacă ai avut prezența de spirit să practici concubinajul înainte.

S-ar spune că sunt împotriva căsătoriei și nu este așa. Chiar deloc. Sunt împotriva romantizării excesive a ei, cu riscul ruperii de realitate. Dar nici prea multă ancorare în realitate nu are cum să fie faină, iar până la urmă unele riscuri tot trebuie/merită să ți le asumi...la un moment dat.

When enough is enough?

Am scris în engleză pentru că asta era una dintre replicile cheie într-un film de dragoste, nu mai ştiu sincer care, văzut acum ceva timp. Şi răspunsul gagicii, romantic până-n pânzele albe şi-napoi era: never.

Bun...şi acum mai gândeşte-te odată şi răspunde ca şi cum n-ai fi într-o telenovelă: când ajungi la capătul răbdării, când îţi atingi limitele?...fie că este vorba de relaţiile interumane (prieteni, iubit), de locul de muncă sau de mediul în care trăieşti. Cum ştii când nu mai poţi? Faci ceva în privinţa asta sau aştepţi să poţi din nou şi să continui de fapt pe acelaşi drum? Eviţi schimbările sau ţi le asumi? Ai curaj sau te complaci, sperând să fie doar o fază?...(nu că nu ar exista şi faze clar trecătoare)...cred că de fapt asta e prima întrebare: cum ştii că e o treabă trecătoare sau că e the shit?

Soluţia mea: stai nu doar până întrezăreşti linia de finish, ci până chiar simţi că treci de ea. Dacă te gandeşti că ar putea fi pe acolo pe undeva, dar pe parcurs se schimbă un pic traseul şi tu abandonezi ca prostul, se prea poate să-ţi pară rău la un moment dat, dar dacă ai mers până la sfârşit, nu ar trebui să mai rămână loc de regrete, nu? Asta e tactica mea, cel puţin deocamdată, dar sunt convinsă că odată cu avansarea în vârstă o să se schimbe şi ea şi atunci o să prefer să-mi asum consecinţele unei decizii proaste decât să pierd ceva ce încep să nu mai am: timp. Sau poate că deocamdată sunt pur şi simplu laşă şi sper ca în timp să-mi crească o pereche de coaie, ceva.