Și totuși, câte închisori cară fiecare după el, câte cătușe, câte gratii, câte priviri închise. Suntem prizonieri în viața părinților, a partenerilor, a copiilor, a prietenilor. Până când? Până învățăm să spunem nu, să luăm decizii, să ni le asumăm, să ne acceptăm greșelile. Cheia eliberării este la noi, dar oare o vrem?
Pentru unii închisoarea e singurul ”acasă” pe care îl cunosc, casa altora, în care ei se simt umili și recunoscători pentru că au fost lăsați să-și ispășească zilele, iar atunci când sunt eliberați, tot ce vor este să se întoarcă, să le spună cineva ce au de făcut, să fie fiecare zi exact la fel ca precedenta, să nu-ți asumi nimic, să nu decizi nimic, să nu riști nimic.
Are și prizonieratul ăsta părțile lui bune...
