marți, 31 iulie 2012

Cronica păsării-arc - Haruki Murakami

De când am citit-o au trecut aproape două săptămâni și parcă încă sunt îmbibată de toată atmosfera din carte. Îmi tot vine să mă întorc să văd dacă nu mă urmăresc personaje ciudate, fără față sau fără sentimente, Creta Kano sau Boris jupuitorul... iar motanul îmi tot dă cu coada îndoită pe la nas. Zât măi! Lasă-mă-n pace, lasă-mă să-i acord atenția cuvenită lui Zorba, zău că merită. Cred că sunt încă mahmură de la aburii misticismului de care este îmbibată cartea. Și totuși, lectura este departe de a fi pur fantasmagorică, este o veritabilă lecție de istorie.

Punctul de plecare, evenimentul care schimbă situația normală a unei tinere familii este dispariția motanului, care declanșează parcă o avalanșă de evenimente și personaje stranii. Urmează o altă dispariție, mai tragică - dispariția soției. Un plan secundar al romanului, considerabil prin dimensiune și documentare științifică, prezintă episoade din istoria Japoniei în timpul celui de-al doilea război mondial.

Spre deosebire de Dans, dans, dans,  unde accentul este pus în special pe jocul de glezne, să te miști permanent, să nu stai niciodată prea mult în același loc, în Cronica păsării-arc, personajul principal pare a sta pe loc și atunci când se mișcă. Este într-o permanentă așteptare-căutare a soției: o așteaptă să se întoarcă acasă, o caută, o găsește, o așteaptă să iasă din închisoare. Eu, personal, prefer varianta cu mișcarea. Atâta imobilitate îmi provoacă amețeală. Zău că nu-s de părere că exemplul din Dragostea în vremea holerei este unul demn de urmat, dar na...

Pasajele de rumegat sunt multe. Urmează câteva dintre ele:

Aflându-mă într-o asemenea situație, am ajuns să cred că viața este un ceva mult mai limitat decât o percep cei care se află în plin vârtejul ei. Lumina strălucește în viață doar o singură clipă, mă rog, câteva secunde, și odată ce n-ai reușit să captezi revelația, a doua oară nu mai pui mâna pe ea, o a doua șansă nu ți se mai ivește. Ajungi să trăiești restul vieții în adâncimile incomensurabile ale singurătății și regretelor și în lumea aceea crepusculară nu te mai aștepți la nimic, deoarece nu mai ești stăpân decât pe carapacea ofilită care ar fi trebuit să conțină cu totul altceva. (locotenentul în rezervă Mamiya - p. 221)

Totul este să știi ce vrei. Motivația stă la temelia dorinței, ca să spunem așa, și cel mai important lucru este să o găsești. Trebuie săpat sub conținutul complicat al realității. Săpați și iar săpați, până când ajungeți la vârful rădăcinii. Atât aveți de făcut - și arătă cu degetul spre harta lumii - și totul se va lămuri până la urmă. Astfel funcționează lumea. Proștii nu vor scăpa niciodată de complexitatea aparentă. Ei bâjbâie pe întuneric, căutând ieșirea și mor înainte de a înțelege și cel mai simplu lucru despre lume. Ei se rătăcesc fie că sunt în inima pădurii, fie pe fundul unei fântâni. Motivul pentru care se rătăcesc este pentru că nu înțeleg principiul fundamental. (Noboru Wataya - p. 256)

Nu avem de unde să știm ce ne rezervă ziua de mâine. Moarte ne ajută să evoluăm. Moartea este un ceva uriaș și strălucitor și cu cât e mai mare și mai strălucitor, cu atât trebuie să ne dăm silința să gândim mai mult. (Mai Kasahara - p. 272)


Ura este ca o umbră lungă, neagră. În majoritate cazurilor, nici persoana pe care o învăluie nu știe de unde vine. Este ca o sabie cu două tăișuri. Îl tai pe adversar, dar te tai și pe tine. (Creta Kano - p. 328)

duminică, 15 iulie 2012

Stare de briză

Briză cam ciuciu, dar stare clar e... mâncare, somn, bălit de voie și de lene și Cronica păsării-arc... lipsește mirosul de mare, dar poate o rezolvăm și de asta... timp e...

marți, 10 iulie 2012

Ironia vieţii

Nu ai cum, pur şi simplu nu ai cum să nu apreciezi ironia vieţii, chiar dacă tu eşti cel căruia îi dă peste nas...
Ai nevoie doar de un pic de simţ al umorului şi de multă autoironie... sau invers?! Oricum...
Jos pălăria!

P.S. - Ştiu, este un clişeu titlul, dar asta e... mai mult nu am putut...

joi, 5 iulie 2012

Maestrul din Petersburg - J.M. Coetzee

Romanul prezintă un episod din viaţa lui Dostoievski. A câştigat nu ştiu ce premiu pentru ficţiune.
Pe mine nu m-a convins. Este foarte bine scris, se citeşte uşor, poate chiar de-asta nu m-a convins. Dostoievski nu se citeşte uşor. Citeşti 500 de pagini ca în ultimele 50 să se întâmple în sfârşit ceva. Sau cel puţin aşa-mi aduc eu aminte. Adevărul e că nu l-am mai citit de... 7-8 ani?! Mult. Poate e timpul să recitesc ceva, sau în sfârşit să citesc integral Demonii. Părerea mea este că ar fi trebuit tras romanul mai mult în direcţia dostoievskiană. Nu ştiu de ce, dar personajul principal nu mă prea convinge. Parcă lipseşte ceva.

Aştept să o citească şi unitatea paternă, să văd ce spune. Poate chiar am dat-o în bară cu observaţiile de mai sus...

Până atunci...

Ştie ce înseamnă durerea. Asta nu e durere. E moartea, moartea care vine înainte de vreme, vine nu ca să-l copleşească sau să-l devoreze, ci pur şi simplu ca să stea cu el. E ca un câine care s-a hotărât să-l urmeze, un dulău mare şi cenuşiu, orb şi surd, prost şi de neclintit. Când doarme, câinele doarme şi el; când pleacă de-acasă, câinele se împleticeşte în urma lui. (p. 49)

Să crezi: alt cuvânt. Ce înseamnă să crezi? Cred în trupul de pe asfaltul de jos. Cred în sânge şi oase. Să aduni trupul frânt şi să-l iei în braţe: asta înseamnă să crezi. Să crezi şi să iubeşti - acelaşi lucru. (p. 109)

Recunoaşte indiscutabil în comportamentul lui o inerţie a cărei cauză imediată e moartea lui Pavel. Îmbătrâneşte, devenind zi de zi ceea ce fără îndoială va fi la sfârşit: un bătrân într-un colţ, care nu mai are altceva de făcut decât să răsfoiască filele pierderilor suferite. (p. 111)

marți, 3 iulie 2012

Zona de confort

Cum şi de ce să ieşi din zona de confort, dacă îţi oferă... confort?!
Dacă ţi-l oferă în 70% din timp, merită cei 30% rămaşi riscul unui posibil... disconfort?! Doar că, uneori, 30 > 70...