marți, 18 noiembrie 2014

Afaceri cu bidinele. Filme româneşti.

Şi pentru că ultima dată când a trebuit să zugrăvesc, mi-am adus nişte zugravi pe care i-am agăţat într-o scară de bloc (chestie care m-a costat câteva ore de ars în vrăjeală, inclusiv repetarea întrebării: Dar sigur nu vrei să rămân să te ajut la curăţenie?), am luat decizia să caut o firmă pe Internet, să-mi dea şi factură - na!

Ai zice că-i simplu, nu? Factura aia a facilitat mult trierea, în sensul că n-am prea avut de unde alege. Într-un final, găsesc şi eu o firmă cu site, oferea şi servicii de reparaţii, şi curăţenie, şi prelua şi lucrări minore. Vis! Sun, o convorbire decentă cu un domn, rămâne să trimită un muncitor să evalueze lucrarea. Revin cu un telefon să stabilim ora şi locul întâlnirii. Când îi spun că trebuie să vină în zona campusului, opaaa, nu mai vine muncitorul, vine chiar domnul de la telefon - Da, dragă, mâine dimineaţă este bine (de la d-voastră de la dragă în doar 23 de secunde?! Bravo!), o să vin într-un BWM X5 cu numere de Ilfov, o să mă recunoşti. Eu, la capătul celălalt - mută, că nu ştiu dacă râde de mine, să râd şi eu, să închid?!

Bine, rămâne cum am stabilit, a doua zi dimineaţă, la ora 10, eu - punctuală. Mă sună, să-mi spună că întârzie. Ok. Mă sună din nou în 3 minute, să vă ţin de urât, să nu vă plictisiţi (iar d-voastră, sunt confuză, clar; cu cine vorbesc, ce se întâmplă, pe cine aştept eu aici? zugravul în X5?). Ajungem imediat! Vin cu şoferul! Închid, mă pufneşte râsul. Aştept în continuare. Curiozitatea e prea mare.

Ajunge, da, în X5, cu şoferul, care e de fapt maistorul. Îi duc să vadă ce-i de făcut, îmi fac ei o estimare cum că m-ar costa 200 lei, asta pentru tine şi să ştii că eu nu din asta fac banii! Şi acum, ne dai şi nouă o cafea? 
- .... Bine, vă dau, dar de la Abc, de unde am luat-o şi pe a mea!

Eu şi şoferul-maistor întrăm la abc să luăm cafeaua, domnul X5 rămâne afară. Ieşim, un aurolac îi dă târcoale şăfului. Ăsta îl ignoră la început, dar când vede că ieşim, scoate portofelul burduşit cu bancnote mari şi-l întinde spre aurolac: Na, ia ce vrei tu de aici! Hai, ia! Ăsta îşi bagă degetele murdare în gură să le umezească şi se năpusteşte spre portofel. Curioasă, aştept să văd dacă îl lasă să ia una de 100 de lei. Ghinionul e ca o hârtie de 5 lei e un pic în afară şi o ia pe aia. Sunt dezamăgită, X5-ul respiră cumva uşurat. Trebuie că mi se pare asta, că doar... X5, hellooo! 
Îi dau cafeaua: Na, poftim, ca la studenţi, că tot ziceai că-ţi place aici!

vineri, 14 noiembrie 2014

O experienţă personală - Kenzaburo Oe

O experienţă personală - Kenzaburo Oe
Există cărţi care nu-ţi oferă nici un fel de confort, nu te invită la o cafea, nu-ţi dau o pătură să te înveleşti dacă ţi-e frig, nu îţi oferă nicio plăcere imediată sau ulterioară. Seci! Şi nu, nu ca vinul sec, deşi rămâi după ele cu o mahmureală mintală pe care uneori o cari cu săptămânile după tine.

Eu cred că acestea sunt cărţile care reuşesc să mişte ceva în noi, nu comode, nu plăcute, dar stimulatoare. Te stimulează să gândeşti, să simţi şi, implicit, să evoluezi.

Aşa este O experienţă personală a lui Kenzaburō Ōe.

O broşurică, ai zice că o dai gata până termini ceaiul, dar nu o poţi îmbuca deodată. Trebuie să mai ieşi la aer, să iei o ciocolată, să suni un prieten, să mai bagi un South Park.

Este într-adevăr povestea unei experienţe personale a autorului: la 27 de ani aşteaptă să-i nască nevasta. În această aşteptare, cutreieră străzile şi se gândeşte că nu va mai avea niciodată şansa să plece să experimenteze Africa. În timp ce el cumpără 2 hărţi rutiere cu Africa, zidurile închisorii personale se consolidează şi mai mult prin apariţia unui fiu născut cu ceea ce doctorii numesc hernie cerebrală. Viitorul copilului pare a fi cel de legumă, iar doctorii care au asistat la naştere îl încurajează să-l lase să moară. Întreaga responsabilitate pică pe umerii lui, soţia nefiind informată. Caută consolare la o fostă iubită/prietenă, chiar se mută la ea, îşi minte soţia - încă internată, se îmbată, vomită în timpul unui curs (este profesor), demisionează să nu fie dat afară, mută copilul în alt spital şi aici refuză operaţia. Îl externează şi, cu ajutorul prietenei, îl duce la o clinică privată, unde un medic cu o reputaţie îndoielnică ar trebui să-l ajute să-şi găsească sfârşitul.

Oricât de seacă ar fi cartea, sau poate tocmai de aceea, simţi tot ce simte autorul. Nu există nici un fel de poleială, îi vezi şi îi înţelegi dilema. Ce să facă el o viaţă-ntreagă cu o legumă?

Şi, în timp ce stă la birt împreună cu prietena lui, aşteptând un telefon de la doctor, care să-l anunţe că treaba a fost rezolvată, se hotărăşte să nu mai fugă:

Dacă vreau să mă lupt cu monstrul ăsta în mod cinstit nu prea am de ales: fie îl strâng de gât şi-l omor cu mâinile mele, fie îl accept şi încerc să-l cresc. Am înţeles asta de la bun început, dar n-am avut curajul s-o accept. (p.183)

O căutare pe Google şi am aflat că fiul autorului, cel care se naşte şi este operat în această carte, este un cunoscut compozitor japonez - autist, epileptic, cu deficienţe fizice şi mintale.

luni, 3 noiembrie 2014

Clubul norocoaselor - Amy Tan

Clubul norocoaselor - Amy Tan
Cartea a fost mai mult decât m-am așteptat când am cumpărat-o. Chiar m-a surprins. Prezintă 4 relații între mame și fiice, dureroase și frumoase, așa cum numai ele pot fi, şi cu atât mai dificile cu cât mamele au emigrat la maturitate din China, iar fiicele sunt născute şi crescute în America.
Povestea începe din perspectiva uneia dintre fiice, care își pierde mama și își dă astfel seama cât de puține ştie despre ea.

Și până la urmă, câți dintre noi își asumă această cunoaștere? Câți dintre noi vrem să știm mai mult despre mamele noastre, mai mult decât ne permite perspectiva proprie, limitată, cu ochelari de cal, în care ele apar doar ca niște prelungiri ale noastre, care au ca unic scop să ne crească, să ne îngrijească și să ne suporte? Ele există și în afara maternității și au existat acolo destul de mult timp înainte de a da ochii cu noi.

Din vina mea este astfel. Pentru copiii mei am vrut cea mai bună combinație: condiții americane și caracter chinez. De unde să știu că acestea două nu se potrivesc?

Am învățat-o ce înseamnă condițiile americane. Dacă aici te naşti sărac, rușinea asta nu durează mult. Ești primul pe listă pentru o bursă. Dacă acoperișul îți cade în cap, nu trebuie să-ți plângi soarta. Poți da în judecată pe oricine, poți să-l faci pe proprietar să-l repare. Nu trebuie să stai ca un Buddha sub un copac și să lași porumbeii să-și facă nevoile în capul tău. Poți să-ți cumperi o umbrelă. Sau poți să intri într-o biserică catolică. În America nimeni nu spune că trebuie să accepți condițiile pe care ți le oferă altcineva.

A învățat aceste lucruri, dar n-am putut să o învăț nimic despre caracterul chinez. Cum să te supui părinților și să-ți asculți mama. Cum să nu te arăți ce gândești, să nu-ți dai pe față sentimentele ca să poți profita de oportunitățile ascunse. De ce lucrurile ușoare nu merită osteneala. Cum să-ți cunoști valoarea și să o slefuiești, nu să o fluturi pe sub nasul tuturor ca un inel ieftin. De ce gândirea chineză e cea mai bună. (Lindo Yong - mamă, p.301)

Dar cum se poate să uit să spun de unde vine titlu, titlul acesta care induce atât de mult în eroare?!
Clubul a fost născocit de mama naratoarei, într-o noapte de vară atât de fierbinte, încât până şi moliile leşinau, în Kweilin-ul aflat sub o iminentă ocupaţie japoneză, un oraş de rămăşiţe adunate laolată, când în orice oră din zi şi din noapte se auzeau ţipete cu provenienţă incertă, de la vreun ţăran care despică gâtlejul unui porc fugar sau de la un ofiţer care bate un ţăran pe jumătate mort pentru că îi stă în cale pe trotuar. Clubul a fost o evadare din amorţeală. Clubul este un grup de patru femei, una pentru fiecare colţ al mesei de mahjong. Iniţiatoarea clubului, Suyuan Wu, a dus clubul cu ea în San Francisco, iar după moarte, locul ei la masa de joc a fost ocupat de fiica ei, Jingmei.