Delir - Laura Restrepo

Profesorul Aguilar vine dintr-o călătorie și-și găsește soția, Agustina, în plină criză de nebunie...acesta este punctul de plecare al romanului a cărui acțiune se desfășoară într-o Bogotă zdruncinată de atentate și frică, peste toate planând umbra lui Pablo Escobar.

Cartea este halucinantă, sacadată, delirantă...aspect întreținut și de frecvența cu care alternează cele 4 planuri în care se desfășoară acțiunea: Aguilar și eforturile sale de a cunoaște trecutul nevestei și rădăcinile nebuniei, bunicul nebun al Agustinei, Portulinus, fetița Agustina și începuturile nebuniei și iubitul din tinerețe, Midas McAlister, îmbogățit ca urmare a intermedierii afacerilor dintre elita Bogotei și Escobar. Nu ai timp să te plictisești că s-au și schimbat personajele și timpul acțiunii.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc cartea. A fost greu să o las din mână. Poate d-aia finalul mi s-a părut întrucâtva sec, nereușit. La fel ca și la Oaia fantastică a lui Murakami, sentimentul a fost că se putea să se încheie diferit, să fie ceva mai mult, sau altfel...Dar, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, este o părere neavizată și probabil că acalmia nebuniei a fost singurul final posibil într-o lume a ciudățeniilor...

...în mijlocul ciudățeniilor există o rutină pe care ajungi s-o înveți, diversitatea ciudățeniilor se reduce la cinci lucruri, ori e sex, ori alcool, ori droguri, ori bătăi, ori focuri de armă, la asta se reduce repertoriul, așa e viața, până și ciudățeniile au monotonia lor. (p.141)

Dacă tăcerea ar fi albă!...Dacă tăcerea n-ar fi al dracului de murdară și de contaminată...tăcerea e plină de zgomote care se ascund în ea, precum cariile în lemn, și o rod pe dinăuntru, e de-ajuns să nu fii surd ca să-ți dai seama de zumzete și bâzâituri.... (p.180)

De sărbători...

...o să aleg varianta atipică, non-George Michael sau white Christmas (pentru că nu-i) și o să ne urez tuturor să ne dorim ceea ce avem!
Sau după cum spune don'șoara Sheryl Crow: It's not having what you want, but wanting what you have! Profundă, ce mai...

P.S. - A nu se deduce de aici că nu am simțit spiritul sărbătorilor. Din contră! A fost aici, nu ca în copilărie,dar pe de altă parte nimic nu mai e ca în copilărie...

În oglindă

- Păpușă, ce-i cu părul ăsta? Până unde avem de gând să-l lăsăm? Au nu-ți mai aduci aminte cât de împotriva lui erai, cum spuneai că părul scurt are personalitate, că spune ceva, că e pentru tine!?
- Da, da...dar uite cât e de fain...nu a mai fost așa de lung din clasa a cincea...e copilăria mea în el...când mă trezea mama la 6 dimineața să-mi împletească două codițe, când ieșeam desculță în mijlocul drumului de țară și lăsam începutul de furtună să-mi dezmierde pletele, când mă spălam cu săpun de casă și nu mă pierdeam între rafturi de produse și rahaturi, când totul era mai simplu și mai frumos...ce vremuri...uite chiar acum îmi vine să mă strâmb copilărește la tine și să-ți scot limba...
...și pe de altă parte personalitatea este supraevaluată...

Old school - la extrem

Sau cum să-ți iei un TV LED să asculți radio la el...școală veche sau ce?!...

Dance Dance Dance - Haruki Murakami

Cartea am citit-o în engleză, nu că mi-ar face o deosebită plăcere să citesc în limbi străine, dar nu aveam nimic mai bun de făcut, wireless-ul la care parazitam gratuit nu mai apărea în listă, televizor ciuciu, iar etichetele în catalană de pe borcanele de gem parcă și-au mai pierdut din fascinația inițială, așa că atunci când G mi-a propus să citesc ”Dance Dance Dance”, am cam strâmbat din nas, pentru că așa fac eu de obicei la început, dar în lipsă de altceva mai bun de făcut, am cedat... și a fost foarte faină lectura. A curs de la sine, lin și închegat. Am constat că era de fapt în continuarea căutării oii fantastice, dar putea fi liniștit citită și independent.

Mi-a plăcut ideea de bază, că nu trebuie să stai niciodată prea mult locului. Chiar dacă îți vine să te târăști în colțul tău și să-ți lingi rănile, să vrei să fii lăsat în pace de toată lumea și să nu te vezi nici măcar pe tine în oglindă, nu ai voie să rămâi blocat în poziția respectivă. Te forțezi, te ridici, ”dansezi” prin viață, poate mai greoi și mai împiedicat la început, dar doar așa ai șansa să întâlnești oameni și situații mai mult sau mai puțin inedite, sau reale, dar care îți pot oferi...o viață.

Soluția Schopenhauer - Irvin D. Yalom

Am mai citit de același autor Plânsul lui Nietzsche și Minciuni pe canapea. Cel mai mult mi-a plăcut prima.

Minciuni pe canapea mi s-a părut exact așa cum sugerează și titlul: comercială. Se citește în schimb destul de ușor și ți se și oferă câteva direcții de viață gata digerate. Nu trebuie să le rumegi tu, e bine și să le iei așa cum ți-s oferite, le-au rumegat deja alții mai deștepți. E ca un film de duminică după-amiază: lejeruț, în care orgoliile, aroganța și alte păcatele sunt pedepsite, iar personajele își dau seama de greșeli și își schimbă brusc sau progresiv caracterul și viața. Dar asta este o părere strict personală, că doar d-aia scriu aici și nu în alte locuri, destinate părerilor avizate.

Cartea de față este pe locul 2 în topul Yalom, mai ales datorită jumătății din roman care prezintă viața și gândurile lui Schopenhauer. Da, știu, ar trebui să-i citesc chiar opera, dar dacă posibilitățile mele sunt mai limitate (de cele intelectuale vorbesc aici), nu e rea nici varianta asta.

Cartea este scrisă pe două planuri care curg oarecum paralel, deși unul dintre ele (cel cu viața lui Schopenhauer) este folosit mai degrabă ca schelet pentru celălalt: acceptarea morții și ultimele luni de viață ale psihiatrului Julius. Ce-ți poți dori în momentul în care ești pus în fața unui fapt iminent?! Să ai certitudinea că viața ta nu a fost lipsită de sens. Ideea de la care pleacă însuși personajul principal este întreabarea lui Zarathustra (din Așa grăit-a Zarathustra - Nietzsche) dacă am fi în stare să repetăm viața de o avem din nou și din nou, pentru eternitate. (p.23)

Ideea cu notatul pasajelor care mi-au plăcut mi-a trecut prin minte abia după ce am parcurs mai mult de jumătate din roman, așa că asta e tot ce am:

...fericirea relativă provine din trei surse: ceea ce este cineva, ceea ce are și ceea ce reprezintă în ochii celorlalți. El (Schopenhauer) ne îndeamnă să ne concentrăm doar asupra primeia și să nu ne bazăm pe a doua și a treia - a avea și reputația noastră - pentru că asupra cestor două nu avem control...ceea ce avem de multe ori începe să ne aibă pe noi. (p.334)

Kant, care a murit în 1804, a revoluționat filosofia cu intuiția potrivit căreia ne este imposibil să experimentăm realitatea într-un sens obiectiv, deoarece toate percepțiile noastre, toate datele simțurilor sunt filtrate și prelucrate de aparatul neuroanatomic constitutiv...noi în loc să experimentăm lumea așa cum există ea în afara noastră, experimentăm propriile noastre variante prelucrate personal a ceea ce există în afara noastră. Astfel de proprietăți precum spațiul, timpul, cantitatea, cauzalitatea sunt în noi, nu în afara noastră, noi le aplicăm realității. (p.353)

Nu avem de ales, suntem condamnați la viață și, ca atare, trebuie să încercăm să trăim cu cât mai puțină durere posibil (p.399).

Shopenhauer a înfruntat moartea așa cum a înfruntat totul de-a lungul vieții sale - cu extraordinară luciditate. A privit fățiș moartea, nu a sucombat în fața balsamului credinței supranaturale și a rămas atașat rațiunii până în ultima clipă a vieții sale. Prin rațiune, spunea el, descoperim prima oară moartea: observăm moartea altora și, prin analogie, ne dăm seama că moartea trebuie să vină și la noi. Și, prin rațiune ajungem la concluzia auto-evidentă că moartea este încetarea conștiinței și anihilarea ireversibilă a sinelui.
Există două modalități de a înfrunta moartea, spunea el: modalitatea rațiunii sau modalitatea iluziei și a religiei, cu speranța ei în persistența conștiinței și într-o viață de apoi plăcută. Prin urmare faptul de a muri și frica de moarte sunt progenitorii gândirii profunde și părinții atât a filosofiei, cât și a religiei. (p.417)

Metodele lui (pentru a potoli groaza în fața morții) se bazau pe analiza intelectuală a surselor neliniștii în fața morții...Ne este groază de moarte deoarece este ceva rău? Și aici, susținea el, ne înșelăm: Este absurd să considerăm nonexistența un rău: pentru că orice rău, ca și orice bine, presupune existența și conștiința...În mod evident, a pierde ceea ce nu poate fi ratat nu poate fi un rău. Iar Schopenhauer ne cere să nu uităm că viața e suferință, e un rău în sine.
Pe lângă aceste argumente raționale, Schopenhauer avansează și unul care frizează misticismul. El flirtează (dar nu îmbrățișează) o formă de imortalitate. Din perspectiva lui, natura noastră internă este indestructibilă, deoarece nu suntem decât o manifestare a forței vitale, a voinței, a lucrului în sine care persistă etern. Prin urmare, moartea nu este o anihilare adevărată; atunci când insignifianta noastră viață ia sfârșit, ne vom reintegra în forța vitală primară care rezidă în afara timpului. (p.419)

2 armonii și 1 fantezie

Intru și eu ca tot omu' pe la ora 21:10 la Prospero să-mi iau o pâine, că tot sunt direct de la lucru și n-am nimic de mâncare acasă. Colegul M zice că el își mai ia Armonie. Eu: ce? El: armonie. Eu: a, pâine...

Dați-mi vă rog 2 armonii și vreau și o prăjitură....hmmm...o fantezie cu fructe vă rog....

2 armonii și o fantezie...și mă pufnește râsul isteric...domnișoarei de vindea nu i s-a zbătut nici măcar o sprânceană...îmi zice sec da știu...eu râdeam în continuare...ieșim, îi zic lui M: cum naiba să nu râzi la 2 armonii și o fantezie?! câți oameni au parte măcar de jumate de armonie, dar mai de 2 și cu topping de fantezie?!

Matuși-mea Maria...

- Să vezi ca am pățit tănticule...acum vreo 3 ani, cam în perioada asta, aud ceva în curte. Mă gândesc...o fi vreun bețiv...sau poate Jonika (cățelul - Johny)...m-a mai speriat el așa odată când am auzit un sforăit de om și m-a luat cu frică...mă gândeam că o fi fost vreun bețiv de a sărit gardul și a adormit la mine pe bancă...și când colo...ce să vezi?! Jonika dormea ca porcul sub bancă și sforăia ca un om, de mi-a stat inima-n piept...dar să revenim...după cum spuneam aud ceva...îmi dau seama că e un fluierat. Deschid ușa.
Eu o întrerup: - Nu stăteai tu mai bine liniștită?
Ea (dând din cap de parca s-ar descotorosi chiar și de gândul de a sta liniștită): - Deschid ușa și strig: Cine ești tu acolo?!
O voce de bărbat: - Eu Marusea, Vanea?
- Care Vanea?
- Vanea...Vanea Juciok...
tata: - Da măi, că toți aveau porecle în sat.
eu: - Și Juciok ce înseamnă?
tata: - Cărăbușel. Și Vanea de ne-a ajutat azi la struguri era Delon, că era frumos ca Alain Delon. Și mătușă-ta era...care era porecla Maria?
- Marusea Strekoza (libelulă).
eu: - Și tu ce i-ai zis omului?
ea: - Și ce pizda mă-tii cauți la mine în curte?
Noi ne uităm la ea un pic tâmp. Până și mamă-mea a pus telenovela turcească pe planul 2 și o văd cum trage cu urechea la poveștile noastre. Eu chiar o întrerup, moralistă cum sunt, mai ales cu alții: - Nu te-ai riscat un pic tanti Mari? Adică tu așa...singură, fără vecini, nu ne forțăm un pic?!
Ea (ignorând complet remarca mea): - Să vezi ce-mi zice Juciok...
- Uite Marusea, am venit și eu cu o sticlă de șampanie, să stăm un pic de vorbă...
- Mă piș pe șampania ta! Te-am chemat eu vreodată? Ți-am spus ceva? Ți-am dat de înțeles că am putea face ceva?
- Nu Marusea, dar...dar m-am gândit...
- Te-ai gândit prost! Să-ți iei șampania și să pleci dracului din curtea mea așa cum ai intrat. Să nu-mi descui poarta! Auzi la el...a venit cu șampanie...că s-a gândit...pffff...
Și dimineața nu mai era nimeni în curte și poarta închisă. A plecat așa cum a venit. Foarte bine!
- Dar ce-ai avut cu el tanti Mari?! Mi se pare drăguț. A venit omu' cu șampanie. Romantic...
- Ce-mi mai trebuie mie romantic la vârsta asta?! Și pe deasupra și betiv...să-i spăl chiloții...nu am eu nevoie de d-astea...

Strașnică femeie tanti Mari asta a mea...și e o mână de om...foarte frumoasă la vremea ei...blondă, cu ochi albaștri...încă e frumoasă și are peste 60, a fost și cu ziua muncă la sapă, ține o ditamai casa părintească de una singură...ce mai...muncită...dar cu un simț a umorului și un dar de a spune povești...demne de admirat în condițiile date, doar că parcă prea mult a vrut tot timpul să demonstreze că are dreptate și că se poate descurca în orice situație + că taie de la rădăcină pornirile romantice ale domnilor de vârsta a 3-a, aventuroși, bărboși și dotați cu șampanie și mult curaj (pentru că-ți trebe curaj cu tanti Mari)...

Detalii tehnice: în momentul în care m-am apucat să scriu, nu reușeam deloc să-mi amintesc care era porecla mătuși-mii așa că pun mâna pe telefon și sun: Măi tată, nu-mi zici și mie cum se scrie Juciok și care era porecla lu” mătusă-mea? Trimite-mi cel mai bine mail, că știi cum țin eu minte chestii...
Într-o oră, găsesc în cutia poștală: ...în ceea ce privește porecla Mariei: Strekoza (Se citește strekaza - o devine a în pronunție). Ar fi ”libelula”, dar, cred, porecla vine doar de la KOZA (Baba koza). E drept că libelula este o gânganie foarte agilă și agitată, dar nici de capră nu mi-e teama! Însă, pot să-ți spun că atunci când eram copii a rulat un film rusesc ”Strecoza” ( o comedie dulce-siropoasă) în care era o fată băiețoasă care făcea năzbâtii etc.

Melodii...

...care te mestecă, te scuipă, te sting cum ai stinge un chiștoc de țigară, rapid și nepăsător, trec cu acceleratul de Constanța peste sufletul tău, încet și dureros, cu miros de mare și arsuri solare în același timp, te scot de pe șine și te împrăștie în toate direcțiile, apoi încetinesc și te lasă să urci, îți umplu paharul cu vin și rămân cu tine până-l termini...poate chiar și la următorul...

Carlos Santana ft Citizen Cope - Sideways

Floare de lotus

Cea mai mare obsesie muzicală de anul ăsta...indubitabil...mă omoară omul ăsta, cu tot cu iegării și pălăria aia a lui...iar dansul...pfff...mi s-a întâmplat să pornesc videoclipul și să încep și eu în ritm cu el...cam tot așa mi-a ieșit...spasmodic, eliberator...

mă fascinează...aș ieși cu el la un cico, o cafea, ceva...sau la o seară dansantă :))



Slowly we unfurl as lotus flowers
'Cause all I want is the moon upon a stick

Lolita - Vladimir Nabokov

Cum am ajuns la cartea asta? Am mai auzit eu de ea, am citit ceva review-uri si ca de obicei l-am întrebat și pe tata: o avem? vrem să o avem? să o citesc? Și cum tata a zis că nu o avem, a auzit de ea și i-ar plăcea să o citească, n-am mai stat pe gânduri și am cumpărat-o.

Trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu, nu că nu ar fi curs de la sine și că nu ar scrie domnul Nabokov fain, dar faptul că se concentrează pe obsesia erotică unui bărbat de 40 de ani asupra unei fetițe de 12, îngreunează lectura. Cartea este scrisă ca un jurnal, reușind astfel să contureze foarte bine personajul principal, un intelectual cu origini distinse și o copilărie fericită, care prezenta un interes morbid pentru ”nimfete” (”fete între 9 și 14 ani care își dezvăluie în fața unor peregrini facinați, de două sau de mai multe ori mai în vârstă decât ele, adevărata lor natură, care nu este unamă, ci nimfică - adică demoniacă”). Destinul sau o serie de împrejurări îi oferă la un moment dat posibilitatea să se căsătorească cu mama unei astfel de nimfete și tot destinul îl scapă de nevastă, chiar când el plănuia să se ocupe personal de aspectul acesta, și-i lasă copila la dispoziție. În ciuda conștientizării imoralității situației, profită de șansa oferită. Urmează 2 ani de peregrinări prin State, doar el și fiica vitregă. Aici ”Lolita” devine și un roman al peisajelor americane.

Humbert, numele pe care și-l alege personajul principal în jurnal, se creionează cel mai bine în următorul paragraf:

Îmi amintesc de anumite momente, să le spunem aisberguri în paradis, când, îndestulat de ființa ei - după eforturi fabuloase și demente [...] o adunam în brațele mele cu un geamăt final de tandrețe umană (pielea ei strălucea în lumina de neon [...], genele încurcate și negre ca funinginea, ochii cenuși și gravi mai pustii ca niciodată - o mică pacientă amețită încă din cauza anesteziei după o operație grea) și tandrețea se intensifica, devenea rușine și disperare, iar eu atunci o alinam pe Lolita mea cea singură și ușoară ca un fulg și o legănam în brațele mele de marmură și gemeam în părul ei cald și o mângâiam la întâmplare și îi imploram în tăcere binecuvântarea și în culmea revărsării de gingășie umană, lipsită de egoism (sufletul meu atârna acum în jurul trupului ei gol și era gata de căință), deodată, ca o ironie oribilă, reapăreau poftele carnale.

Mi-a venit să renunț de mai multe ori. Mă întorceam peste câteva zile. Cartea se cere citită până la capăt. Îmi pare rău că nu am început romanul cu secțiunea ”Vladimir Nabokov - Despre o carte intitulată Lolita”. Vocea autorului este îndeajuns de puternică și de articulată încăt să te facă să termini romanul...mai repede:

Anumite procedee tehnice de la începutul Lolitei (jurnalul lui Humbert, de exemplu) i-au indus în eroare pe lectorii mei de la editurile solicitate, făcându-i să creadă că au în față o carte licențioasă. Se așteptau la o succesiune ascendentă de scene erotice; când acestea s-au oprit, lectorii s-au oprit și ei, i-a cuprins plictisul și au abandonat cartea. Iată motivul, cred eu, pentru care cele patru edituri nu au citit până la capăt dactilograma. Nu mă interesează dacă ele au considerat că romanul este sau nu pornografic. Refuzul lor de a cumpăra cartea nu se baza pe felul în care am tratat eu tema, ci se datora temei înseși, întrucât pentru majoritatea editurilor americane există cel puțin trei teme tabu. Celelalte două sunt: căsătoria foarte reușită și binecuvântată cu mulți copii și nepoți dintre un partener alb și unul negru; și ateul desăvârșit care trăiește o viață fericită și folositoare și moare în timpul somnului la vârsta de 106 ani.

Despre lucruri

- Trebuie să o ducem...
- Cum să o ducem?! nu e cazul...e încă bună...și de ce acum?
- Pentru că e ultima șansă.
- Nu, te rog, hai nu...Uite cum facem, îți dau eu banii pe ea și o ținem noi...o păstrăm...ăăăă...în curte...
- Și cum o ducem până acolo? Nu poate trece de fântână.
- Păi o dărâmăm!
- Dar tată-tu abia a refăcut-o...
- De ce nu v-ați gândit înainte?!....O să o refacem după (pluralul este al politeții)...
- Nu, nici gând! Nu putem să ținem totul! Ești ca taică-tu...d-aia abia mai intră și mașina asta în garaj, că nu aruncăm nimic....Și ce o să facem cu ea acolo? Să stea, să ruginească? Să-i dăm la tată-tu mai mult de lucru?
- Dar e un membru al familiei....o vopsim, o îngrijim...o împodobim cu flori...flower-power, mami...

Nimic. De neclintit. De înțeles. Tata ar fi de partea mea, știu asta, dar între noi doi, el trebuie să pară cel matur și să nu mă încurajeze în toate nebuniile. Of!

Mi-ar plăcea un dispozitiv de micșorare, să pot să păstrez lucrurile care-mi sunt dragi...pentru că lucrurile pot fi păstrate, persoanele nu...și aș avea o cutie, pe care aș căra-o cu mine la fiecare mutare (mă imaginez ca un copil de 3 ani care târăște o remorcă de jucărie pe roți)...și în care aș adăuga tot ce nu vreau să arunc...riscul este oricum ca ea să devină un camion...și după o casă...și tot așa...pentru că da, nu-mi place să arunc chestii...Bine că nu există un dispozitiv de micșorare!

dar Dacia noastră are 27 de ani...este un membru al familiei...să o las să plece pur și simplu?! nu e ca și cum aș ști că merge spre ceva mai bun, că are viitorul în față...of!

mhmmm

Azi îmi place viața mea...și pielea mea...și ce e sub ea...

Nina Simone - Feeling good

Percepții... și muci

I had a dream last night...nu, nu unul care va aduce o reorganizare a ordinii mondiale și nici măcar unul umed...pur și simplu un vis în care stăteam la taclale cu o persoană, într-un mod foarte liniștit, confortabil, intim...o persoană pe care de-abia o cunosc și cu care nu m-am văzut ajungând vreodată la un așa nivel de familiaritate...curios cum o activitate cerebrală inconștientă, aparent aleatoare și haotică, îți poate schimba uneori anumite percepții...înșelătoare treabă...te poate facă să ignori prea repede logica...în favoarea unor fabulații...

într-o altă ordine de idei...care e treaba cu isteria generată de melodia aia de la Adele, Someone like you?!...la toate posturile de radio, toate muierile oftează melancolic când o aud...lacrimi, muci, regrete...care-i treaba soro? te-a lăsat, l-ai lăsat, a făcut-o de oaie, nu l-ai mai suportat...păi și atunci de ce ai vrea pe cineva la fel, dacă ăla/aia oricum nu a fost îndeajuns de bun(ă) încât să fiți încă împreună?! e ca și cum ai avea o mașină care păcăne la roata din dreapta, față...ai două variante: o iubești și o accepți așa cum e sau o vinzi și îți iei alta, care probabil că are și ea defectele ei, dar nu mai păcăne...varianta să o vinzi și să își iei alta care păcăne tot acolo nu este un pic, doar un pic ridicolă? înțeleg dacă ați avut o relație de vis, el a murit, iar tu acum ți-ai dori pe cineva la fel, pentru că știi că doar el a fost pentru tine...dar altfel...ești masochistă, lașă sau pur și simplu proastă?

Despre ultime zvâcniri...

Am un vecin, un domn cam pe la vreo 50 de ani așa, care stă usă-n ușă cu mine...de vreo 6 ani de când stau aici. Până acum 4 luni ne salutam și cam atât. Prin mai, ies eu din bloc și el pe bancă, cam plictisit așa. Îl salut și el mă întreabă banalități: ce școală am făcut, unde lucrez...d-astea. Și se cam chinuia domnul cu româna...și-l întreb: v-ar fi mai ușor în limba d-voastră maternă? ca o șmecheră care sunt eu...trebuie să recunosc că știam că domnul nu e român, dar din principiu nu-mi place să mă bag în seamă (contrar sfaturilor materne, care mă tot încurajează să mai vorbesc și eu cu oamenii, să nu uit ce am învățat)...și uite cum m-am trezit cu invitație la cafea. Neinteresat m-am gândit eu...se plictisește și el și ar mai povesti cu cineva care-l înțelege, dar oricum mă fofilez...
- nu pot dom”le că plec din țară, vreo 3 luni așa...
- bun, ne vedem când vii...
- bine...cu gândul că până vin eu...ohoho

peste 3 luni:
- te-ai întors...când mergem la cafea?
- (unde e ăla din mess de ridică sprânceana când ai nevoie de el?!)...hm...sincer nu știu...
- hai acum!
- nu pot acum...
- de ce?
...încep să simt un soi de agasare...nu-mi place abordarea asta agresivă și invazivă, nici daca ești tânăr și bun, cu atât mai puțin daca tata pare mai tânăr decât tine...nu suport insistențele...simt cum îmi ies țepi de arici...
- pentru că...uite îmi vin niște prieteni (și chiar veneau)...
- mâine?
- mâine vin părinții și plec acasă...

peste 2 săptămâni:
- când te-ai întors?
- acum 1 săptămână...
- când mergem la cafea?
...sprânceana...
- nu știu, am o prietenă aici pentru încă vreo 3 zile...
- uite cum facem...mergem toți 3 la cafea mâine...iar săptămâna viitoare doar noi 2 la pizza...
...mă uit tâmp...privirea mea când sincer nu știu ce să zic...mă fofilez (iar cuvântul ăsta) cumva și sugerez o singură cafea de dimineață...atât am putut, atât m-a dus capul...nu vreau nici să par sălbatică (cum mi s-a spus de multe ori că sunt)...nici să-l evit nu prea am cum...stau eu la etajul 1, dar totuși nu mi se arată să sar de pe balcon...și până la urmă, mă gândesc eu așa, o fi ceva inocent...

...în dimineața asta mă trezesc cu el la ușă, mi-a adus cafeaua, s-a scuzat că nu poate astăzi, are alte treburi, dar să-i dau numărul...ezit, dar ce naiba să fac?! îl dau...50% din mine încă speră că e ceva inocent...în 10 min mă sună:
- Am făcut surpriză cu cafeaua? Surpriză? Săptămâna viitoare spui când vii și te duc la restaurant select..
...50% s-a transformat in 5...2%?!...
- Nici un restaurant..eventual o cafea și gata...
- Suni...
- Bine... (pe dracu)

Acum...vorbesc cu unitatea maternă, o întreb ce părere are...ea, în naivitatea ei nici nu s-a gândit că ar putea să fie și altceva...deși acum 2 săptămâni povestea cu o prietenă de-a ei cum că un coleg de-al lor de 60 și are o gagică de 28...pe persoană fizică și pe bază de contract de prestări servicii...

Îmi întreb gagicile...SURPRIZĂ...mai toate au trecut prin asta...acum așa, pe la 30 de ani...una a primit email de dragoste de la un șef (evident însurat și cu copii), alta invitație în oraș la tango, doar ei 2, alta, tot așa naivă ca mine, a ieșit cu unul la o cafea și după au continuat invitațiile, alta a primit ceva propuneri de la un prieten de-al lui ta-su din copilărie...dă vis...

Pe bune???? Cum naiba?! Dar de ce? Părem nesigure, că ne putem întreține sau că avem nevoie de o figură paternă? Asta e ultima zvâcnire și merită încercat și insistat până la agasare? Și cât de tranșant poți să fii cu persoana respectivă dacă încă i te adresezi cu d-voastră? Am eu presimțirea că o să văd...cât de curând... dar până la urmă nu trebuie să fii politicos cu orice preț și nici nu e musai să te salute vecinii...

Într-o altă ordine de idei, vara asta a fost faină...lejeră, liniștită, cu prieteni și cu miros de mare...

şşşşşşş

doar sunetul valurilor...și urmele din nisip...

Euri răsfrânte

În picioare, în tramvai, cu ochii afară...de câte ori te-ai văzut în geamurile caselor pe lângă care care ai trecut?
De câte ori te-ai recunoscut?
De câte ori privirea ta, aceeași pe care o știi de o viață, te-a privit înapoi?
Rar?! Niciodată?
Da, seamănă cu tine, dar nu ești tu. Prea multe filtre, prea multe geamuri. Și unul singur poate fi prea mult uneori.
Și odată conștientizată treaba asta, de ce ne așteptăm ca în cazul oamenilor să fie altfel?!
De ce ne așteptăm, uneori o viață întreagă, ca alții să ne vadă așa cum ne vedem noi, cum știm noi că suntem, imediat sub stratul de piele, machiaje, glume proaste și apucături superficiale?!

Excursie la Media Markt

Ca orice femeie nehotărâtă, care este, uneori sunt mai mult decât pripită și nu mă prea duce capul. Deci deci da da, a trebuit să merg la Media Markt să schimb ceva. Și cum m-am și zgârcit, am zis că nu dau 2,60 euro, să schimb 2 autobuze și oricum să dureze destul de mult...ci îmi listez eu harta de pe Google Maps, cu tot cu instrucțiuni și-o iau la picior. Și-o car și pe G cu mine. La ce-s buni prietenii, dacă nu să sufere alături de tine?!

Zis și făcut. Ora 17:34, ieșim de la lucru, afară o căldură de se topeau plombele din gură iar noi în blugi...de vis, mirific și la marele fix...mă uit pe hartă și citesc: mergeți 3 min spre Sud. Buuun, sudul ca sudul, dar unde sunt alea 3 minute?! După un mic brain storming, mai mult storming, am stabilit care e direcția și am purces cu deosebită încredere și spirit aventurier (a se citi greață) la drum. Și tot citind de pe hartă am reușit să ne rătăcim. De 2 ori. Lejer. Dar în apărarea noastră tre să menționez că eram practic în pădure, că era noapte și se auzeau urlete de lupi în zonă (nooot). La un moment dat, după ce ne-am prins noi că nu e chiar în grafic treaba și pe deasupra am dat și de o oază de cuvilizație, ne-am hotărât să întrebăm pe careva, nu de alta dar ne trezeam în Australia.

Pe aproape, un microbuz cu o tanti la volan. Intru timidă și cu spaniola mea stâlcită o rog să-mi arate pe hartă cam unde naiba suntem și cum se ajunge la Media Markt. Ea, drăguță, se uită, se scarpină-n cap și ne zice: intrați că vă duc eu. Noi, ca în fimele cu proști, ne uităm una la alta și...urcăm, bineînțeles. Tanti (cam de aceeași vîrstă cu mine) conduce de nebună microbuzul și ne lasă aproape în fața magazinului.

Mda, era mai ușor să ne ducă, decât să ne explice, că eram totuși destul de aproape de...Finlanda. Oricum...fără cuvinte...sau ba, totuși: respect pentru doamna drăguță, Google Maps sucks, iar laptopul meu alb de gagici și căștile kiwi green sunt...mirobolante...

Frânturi de amintiri...

O călătorie cu autobuzul, într-o duminică dimineață, printr-un pitoresc sat spaniol, mi-a readus frânturi de copilărie...

rufele apretate întinse în curte...
caisul în care mă urcam spințar, iar la coborâre îmi cam țâțâia curul...
gâștele pe care cumva reușeam să le pierd pentru că mă luam cu o ascunsa, o prinsa ceva și după trebuia să le caut de nebună, sau mai rău să raportez că le-am pierdut și să-l văd pe bunicul cum încalecă bicicleta înjurând și pleacă în misiunea de recuperare...
dealul de lângă cimitir pe care ne tot dădeam cu bicicletele...pegas-ul meu verde...
furtunile calde de vară și mirosul primilor stropi într-o mare de praf...
pescăria care era mai degrabă o baltă mare și verde, plină cu broaște...
duminicile după-amiază când ne strângeam cu mic cu mare la stradă pentru o poveste, o joacă...
patul cu saltea făcută din pănuși și plapuma grea din pene de gâscă...
mirosul de pâine de casă, gogoși și mâncare de fasole uscată...
camera de la stradă, care era pentru oaspeți și evenimente speciale...
colibele pe care câțiva ani la rând a trebuit să ni le ridice bunicul pe unde apuca și avea loc...
rugile cu tot tămbălăul aferent...rochițele de prințese și oprirea pe care am făcut-o într-un an la râu, așa îmbrăcate frumos cum eram...
adunatul de pene, cât mai multe și mai frumoase, să ne facem evantaie din ele...și cum mi-am pierdut eu lănțișorul de aur într-o așa expediție...muștruluiala de rigoare...
și mai ales radioului bunicului, producție rusească...omniprezent...pe acoperișul de la budă, pe cel de la cocină, în grajd, în curte, în grădină...

și peste tot, în orice moment și ungher, de veghe, bunicii...

miroslav ilic-sumadijo

Dimineața asta, în microbuz...

...o turmă de copii, studenți probabil în anul 1 sau 2, mergeau spre facultate. Aveau examen. Toți aveau cursuri în mâini, își repetau, se întrebau unii pe alții. La o altă stație, unul a pierdut autobuzul și a alergat o stație pe lângă el. Copii din autobuz râdeau și-i strigau șoferului să oprească să urce și întârziatul, că are examen. Nu a oprit, dar a mers mai încet. Și nu, nu erau niște tocilari cum ar fi concepția noastră de națiune dășteaptă, care este. Aveau tatuaje, cercei în nas, mai mulți în urechi, gagicile unghii de toate culorile, deci deci aș zice că erau destul de cool. Și învățau frate...ca să vezi.

În weekend am bătut coclaurile de prin zona orășelului. Mie mi se părea pădure în adevăratul sens al cuvântului, G zicea că suntem tot în oraș. Irelevant. Ideea e că într-un luminiș am dat de 4 scutere si de proprietarii lor, fiecare în colțul lui, cu câte un teanc de foi în mâini.

Fain că sunt conștienți că acum e momentul să-și pună capul la bătaie, să nu trebuiască să pună mai încolo curul...

Model matematic pentru ego

...trebuie să mai lucrez la titlu, dar model matematic sigur e.

Cum am ajuns aici? Păi mă gândesc de ceva timp la ideea din postul de față, iar în ultima perioadă am fost desemnată să propun un model care să se aplice într-un anumit domeniu....așa că astăzi în timp ce-i povesteam eu toate chestiile astea lui G, așa cum povestesc în general femeile, trecând haotic de la un subiect la altul, de la chiloți la gătit, de la statistică la ciocolată, m-a lovit: Da măi, asta e, aș putea propune un model care să vină în întâmpinarea, să corecteze o carență umană. Pentru că asta e treaba în modelele matematice: poți porni de la orice ți se năzare, adaugi câteva argumente logice, îi troznești o probabilitate și voila de vezi modelul matematic.

Deocamdată am doar premisa și anume că nu-mi place tot timpul cu mine. Uneori când mai schimb atmosfera, m-aș lăsa acasă, aș pleca fără...mine. Adică?! E destul de simplu. De câte ori te-ai surprins spunând: ce bine mi-ar prinde o schimbare...un alt job...o altă țară...un alt iubit/iubită...o altă culoare la păr...o altă viață?!

Și ca atare demisionezi, schimbi prefixul numărului de telefon, lași în urma ta un loc liber într-un pat dublu, te faci blond(ă), îți cumperi o motocicletă/tricicletă și te aștepți la...la ce?

Schimbările de genul acesta sunt în general doar de suprafață. Oriunde ai fi și orice culoare ai avea la păr, ești până la urmă tot tu. Tu cu aceleași dileme, defecte și calități, cu același abilități de integrare și socializare, cu aceleași apucături. Bine, dacă în noua casă nu mai ai draperii, nu o să mai ai obsesie cu aranjatul lor, dar sunt convinsă că o să găsești altceva, poate ciucurii de la covor... Problemele, slăbiciunile, nesiguranțele, durerile, vânătăile, bucuriile, toate vin cu tine. Te urmăresc. Sunt fantomele tale, care uneori pot ajunge chiar să te hărțuiască.

Apăi, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin din proprie inițiativă, le-am făcut mai pe toate cele de mai sus (la partea cu blonzirea mai lucrez). Sunt în altă parte și sunt tot eu. De aici pot să afirm cu toată tăria că din când în când, cel mai mare cadou pe care ți l-ai putea face este să pleci fără tine. Să te lași acasă pentru o săptămână. Să te mai întorci o dată înainte să urci în taxi spre aeroport, doar ca să te vezi în geam, tristă și părăsită și după să fugi cât te țin picioarele. Să fugi ca dintr-o relație proastă: cu sentimente amestecate de tristețe, vinovăție, ușurare și eliberare. Să fugi știind că o să ai un moment de libertate și de liniște.

O perioadă limitată bineînțeles, pentru că până la urmă ce ar fi viața mea fără mine?!

Astea-s premisele...modelul - to be built...la fel ca și mașina timpului...

Despre cum mi-am petrecut meciul BAR - MU

Cu alte 3 gagici, mâncând patatas bravas (cartofi cu usturoi și ketchup) și bând Clara (bere cu fanta), într-un birt de suporteri din Barcelona.
După, pe străzi cu alte mii de oameni.
Pitoresc.

Astăzi...melancolie...

...în sensul plăcut, dacă există așa ceva. Toate au mers încet, foarte încet astăzi. Mai ales eu. Până și ceasul parcă a sunat mai încet, de două ori mai încet. M-am mișcat încet, copăcel-copăcel...mi-am spălat dinții dinte cu dinte, gândindu-ma aiurea...la toate, la nimic....nu m-am grăbit când mi-am încălțat tenișii...i-am invitat la o cafea, le-am zis să nu-și facă probleme că s-au mai uzat...să nu fie complexați că au fost doar 7 euro, că mie mi-s dragi, că m-am chinuit mult să mă obișnuiesc cu ei, prea mult să renunț atât de ușor...am ajuns târziu la lucru, târziu la masă...neuronii pur și simplu au fost în grevă, au evitat contactul vizual...așa că acum beau a doua cafea, care parcă miroase a budincă și ascult...

Come away with me....

Eu inimă cafea

nu a fost tot timpul așa...dacă stau să mă gândesc nici nu îmi plăcea la început, dar am insistat, pentru că deh...știu că nu cred în dragoste la prima vedere și atunci uneori insist...când consider că merită...iar cafeaua a meritat...în mod cert a meritat...

colegii mei adoptivi, pentru vreo 2 luni așa, că după îi părăsesc unde i-am găsit, sunt un pic dependenți de cafea...și uite așa am ajuns și eu să comand cafea în rând cu ei...la început m-am gândit să comand 20 de pastile (avem expresor...uuuuu, floricele cu unt) pentru 1 lună, dar cumva am ajuns să comand 40...nu știu cum, mă jur că nu știu...ideea e că acum mi se par puține...trecând peste asta, să detaliez...pastilele astea conțin cafea cu diferite grade de...tărie să-i zicem...sau cel puțin așa înțeleg eu, novice fiind în ale pastilelor de acest gen...maximul e 10, iar eu mi-am comandat 10pastile de nota 4, 10 de nota 5, la fel de 6 și apogeul, 10 cu tăria 8...m-am gândit să încep încet...

vineri a fost prima experiență cu o pastilă de nota 8...iar experiența a fost...uau...cum să explic?!...după 3/4 din cafea am simțit cum încep să văd mai bine...trebuie că vedeam mai bine pentru că îmi vedeam propriile vase de sânge și vizualizam chiar și cum mi se iriga creierul, milimetru cu milimetru, curbă după curbă...respiram mai repede, mai bine...zic eu că bine (poate și olynth-ul avut ceva de-a face, dar nu cred)...pulsul avea o altă cadență, totul părea un pic mai diferit...

astăzi am băut aceeași cafea de dimineață...nu mai era aceeași senzație...am mai băut una mai slabă la prânz...poate poate...da, m-am apropiat, dar nu am fost chiar acolo...dau și acum un pic din picior, dar nu cred că are vreo legătură cu cafeaua...n-are cum...

d-aia n-o să mă apuc eu niciodată de droguri.

I wish I were funny...

...in English too...dar se pare că nu-i așa de ușor...mai încerc și dacă nu iese și nu iese, trec la altceva...

și că tot suntem la capitolul ăsta...eram ieri la masă cu oameni de peste tot din lumea asta: Iran, Senegal, SUA, Rusia și evident România, că doar eram acolo...și băiatul din Senegal, un negruț de vreo 24 de ani, frumușel, dar negru frate, tot lăuda de zor Franța...Franța la stânga, Franța la dreapta și tot așa....un alt băiat, din Iran, stă el cât stă și ascultă și la un moment dat îi zice: Hey man, what's with the France obsession? Is not like they could be your ancestors...

O imagine cât o mie de cuvinte...

dar 2 imagini?



Catedrala Catolică din Iași

Tușesc...

...de o lună-n...picioare...și țin să zic că asta este în mod cert cea mai bună metodă pentru un abdomen plat...ce sport, curenți și centuri magice?!...faci o laringită sau o pneumonie și ăla ești...poat' să-ți dea Bruce Lee un pumn în burtă că nu ai nici o treabă...mai mult, râzi de tupeul fraierului...

cumva îmi pare rău că tușesc doar din străfundul stomacului și nu și din străfundul...fundului...pfuai ce spate mi-aș trage...aș putea sparge nuci sau încorda pe rând bucile, ca halterofilii bicepșii...sau dezvolta hemoroizi, dar să vedem partea plină a paharului...

cumva legat de tusea asta a mea...fișiorii mamii scumpi și dragi, dacă vreți să ajutați o don'șorică în momentele ei de slăbiciune fizică, pentru că știu că aveți suflet de mamă, nu de alta, încercați și voi cu o zupă, o invitație la ceai...și cine știe, poate poate vă lasă să-i arătați magneții de pe frigider și eventual interiorul sacului de dormit...dar sincer cred că replici de genul eu am auzit că sexul vindecă de răceală, sau cine te acoperă/încălzește în seara asta (sau alte variațiuni pe aceeași temă), însoțite de un rânjet tâmp, nu vă vor ajuta prea mult...șansele sunt destul de mari să fiți deja al 5-lea cu replica asta, în decursul unei singure răceli și uite așa vă cam riscați....și nu numai să plecați cu mâna-n cur...cu atât mai mult cu cât condițiile temporale sunt nefaste.

Într-o altă ordine de idei, Firefox 4 e caca.

The Sunset Limited

cu Samuel L. Jackson (Black) și Tommy Lee Jones (White)

1 oră jumătate, 2 personaje, o cameră sărăcăcioasă aflată într-o colonie de leproși moral și un dialog între 2 lumi, 2 ideologii, între credință și ateism, speranță și lipsa ei, între un om care vrea să salveze și un altul care nu se vrea salvat. Nu este vorba atât despre depresie, cât despre conștientizarea dureroasă a lipsei motivației de a trăi, dacă oricum până la urmă totul - om, bucurie, dragoste - moare (The shadow of the axe hangs over every joy. ).

Belief 'aint like unbelief. If you're a believer and you finally got to come to the well of belief itself , then you 'aint got to look no further. There 'aint no further. But the unbelievers got a problem. He's set out to unravel the world. For everything he can point to that 'aint true, he leaves two false things laying there. (Black)

I long for Darkness. I pray for death, real death. And if I thought that in death I would meet the people I knew in life, I don't know what I would do. That would be the ultimate horror, the ultimate nightmare. If I thought I was gonna meet my mother again an' start all of that over, only this time without the prospect of death to look forward to... that would be the final nightmare. Goddamn Kafka on wheels. (White)

If people saw the world for what it truly is, saw their lives for what they truly are, without dreams or illusions, I don't believe they could offer the first reason why they should not elect to die as soon as possible. (White)

Filmul este mai mult decât fain, iar actorii sunt de-a dreptul mirifici. Până în ultimul moment, tot aștepți să se întâmple ceva, să se schimbe cumva firului sumbru al narațiunii, binele să fie recunoscut și acceptat, așa cum se întâmplă de obicei în filme americane. Dar aici nu-i cazul. Finalul sedimentează convingerea că nu-ți poți impune voința asupra altora, că nu le poți schimba deciziile. Așa cum mi s-a spus și mie la un moment dat, începând cu 5 ani fiecare este responsabil într-o oarecare măsură, potrivit cu vârsta, de acțiunile și hotărârile sale. Singurul căruia îi poți impune o decizie, pe care îl poți schimba, ești tu.

Pe mine sfârșitul m-a bulversat.M-am uitat pierdută la generic vreo 2-3 minute și am rămas cu un sentiment de tristețe cu iz de vechi, cumva genetică, de lume ca un lagăr de concentrare forțat.. și mai ales cu sentimentul de neputință.

O mie nouă sute optzeci și patru

de George Orwell

Chiar dacă pe alocuri nu ușor de citit și digerat, cartea curge lin și te îndeamnă să te tot întorci la ea.
Este vorba despre o viziune a unei lumi totalitare, în care orice urmă de personalitate a individului este sufocată încă din fașă, iar controlul vieții este complet - în fiecare casă exista tele-ecrane care urmăresc orice mișcare (Big Brother is watching you!). O încruntare, o vorbă neadecvată în timpul somnului și Polița Gândirii este acolo pentru a interveni.

Poza fratelui cel mare este expusă peste tot, iar sloganurile regimului sunt:

RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE

Anihilarea trecutului și mizeria prezentului sunt privite prin ochii lui Winston Smith, care, prin însăși natura locului de muncă, nu reușește să ignore permanenta rescriere a trecutului în așa fel încât să se muleze pe vederile politice actuale și mereu schimbătoare ale regimului.
Cartea demonstrează că până la urmă orice tip de insubordonare - fizică, mentală și emoțională - poate fi înfrântă.

Nu înseamnă că ești nebun dacă faci parte dintr-o minoritate, chiar și dintr-o minoritate de un singur om. (Winston)

Principalul scop al războiului modern (...) este acela de a consuma produsul mașinii, fără a ridica nivelul general de trai. (O'Brien)

Cine controlează trecutul, controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul. (Winston)

Puterea nu este un mijloc, puterea este un scop în sine. Nu instaurezi o dictatură ca să aperi o revoluție, ci revoluția o faci ca să instaurezi dictatura. Scopul persecuției este persecuția însăși. Scopul torturii este tortura. Scopul puterii este puterea. (O'Brien)

- Spune-mi Winston, cum își exercită un om puterea asupra altui om?
....
- Făcându-l să sufere.
- Exact. Făcându-l să sufere. Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci să sufere, cum poți fi sigur că ascultă de voința ta și nu de-a lui? Ai putere atunci când rupi conștiința omului în bucăți, iar bucățile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuți le hotărăști.

Normalitatea este, într-adevăr, statistică.

Pentru prima oară își dă seama că, dacă vrei să păstrezi un secret, trebuie să-l ascunzi și de tine însuți. Trebuie să știi mereu că ești în posesia lui, dar, până nu ai nevoie de el, să nu-i permiți nici o clipă să adopte, în conștiința ta vreo formă căreia să i se poată da vreun nume. (Winston)

Femeie la volan...

...adicătelea, vezi bine, eu...că doar nu e frumos sau sănătos să generalizezi (cică)...mai ales că sunt convinsă că femeile în general sunt nişte şoferiţe desăvârşite...noooot...

Buuuun, deci cum spuneam, este vorba despre mine şi calităţile mele mirifice de conducător auto...carnetul îl am de ...hmmm...11 ani?!...dadada...şi nici măcar nu pot să spun că-s şofer de weekend...nu frate, eu sunt şofer de...an...adică, 1 dată pe an pun şi eu mâna pe volan...şi astăzi a fost, vezi bine, ziua aia. Cum de? Păi foarte simplu: a doua zi de Paşte se merge la cimitir, la ţară şi e momentul perfect...nu că aş vrea eu, dar sunt cumva pusă la colţ, legată, torturată şi forţată de ai mei părinţi. Dimineaţa la plecare mai reuşesc şi eu să mă trag pe cur...cum că vezi bine nu-s încă trează, tuşesc, îmi curg mucii, e prea frig/cald/plouă/bate soarele prea direct în parbriz şi alte scuze jenibile de genul ăsta...dar până la întoarcere, se umflă orezul în mine, mă tot gândesc că tot prostul poate, tre să pot şi eu, că doar nu-s ultima...ce căcat, până la urmă totul e de încredere (un mic speech al reginei în faţa oglinzii din poşetă, în buda din curtea vreunui neam, cu miros de căcat pe fundal)...şi uite aşa, îmi iau inima în dinţi şi îmi cer dreptul nativ de a conduce Dacia - al patrulea membru al familiei, că tot are vreo 26 de ani aşa...

Şi mă aşez la volan...şi încep să mă încord toată...nu mai ştiu unde-s oglinzile, ce-i cu atâtea pedale...dau să o pornesc, îl aud pe tata: dă-i gas, dă-i gas...aşa că îi dau, dar cumva totuşi ridic prea repede piciorul de pe ambreiaj...iar tata pe fundal: calc-o înainte s-o bagi în a doua...n-o calc...se hâţâie toată...îi dau înainte cu (fără) tupeu....accelerez, o bag în a treia...tata pe fundal: da...nu sincronizezi...eu strâng din dinţi şi ascult sfaturile...multe, multe sfaturi (da mama, am văzut că e roşu la semafor!)...în teorie le ştiu, practica mă omoară...după vreo 20 de km încep şi eu să mă descurc cât de cât...merg pe banda mea, nu hâţâi prea tare pasagerii şi nu am agăţat nici un biciclist...depăşesc, semnalizez...pfuai, exact cum am văzut eu că fac specialiştii în filme...la un moment dat (după vreo 80 de km) mă gândesc că nu-mi mai simt picioarele de încordare şi până şi hemoroizii mi s-au tras de cât am strâns din buci, ca să nu zic că am transpirat ca o iapă putere...şi mă pregătesc să cedez locul: semnalizez dreapta, opresc motorul, scot din viteză, ridic piciorul de pe frână şi de pe acceleraţie, dau să trag frâna de mână....şi când colo ce să vezi?! am mers cu ea trasă...doar vreo 70 de km aşa...nu oricine poate face asta...tata s-a albit...

Concluzia?!
Mda.

De sărbători...

...eu nu am nimic mai mult sau mai frumos de spus decât ce scrie aici.

2 povești cu și despre bătrâni...

1. Ieri în timp ce ședeam la un salon așteptând-o pe doamna de mă jumulește periodic și metodic să termine de schingiuit pe altcineva, asist la o discuție...la una din tantile de tundea vine o doamnă, se așează pe scaun și face greșeala să o întrebe pe coafeză/frizeriță/ce-o fi vrând ea să fie ce a făcut în weekend. Atât i-a trebuit ăsteia. Cu o ciudă de-a dreptul sălbatică zice: Ce duminică dragă că uite a trebuit să merg la spital cu bunică-miu de două ori, că se tot făcea că moare. Da, da, îi era într-adevăr rău că doar o luat antibiotic vreo 2 săptămâni și orice încerca să mănânce, vomita, dar chiar să mergem de 2 ori la spital cu el...Tot plângea acolo aiurea și se văicărea.

Auzi tu vacă, vacă grasă autistă, vacă ce ești, tu cu beșinile tale de mare doamnă și stilistă, dacă nu te sensibilizează faptul că domnul are 90 de ani și că e bunicul tău, măcar gândește-te că poate o să ajungi și tu să aibă grijă alții de tine...și atunci crezi că ar fi fain să te lase cu scutecul ud și curgându-ți în voie din gură, doar pentru că este duminică și nepoții tăi ar vrea să stea cu dânsa la soare?!

2. Vin eu astăzi agale de la cumpărături. În spate ghiozdanul cu un bax de 12 hârtii igienice (cine știe cum vin vremuri căcăcioase) și o sticlă de vin alb demisec, iar într-o plasă unele, altele d-ale gurii...aaa și mâncând niște chipsuri, pentru că e important să te hrănești sănătos, chiar dacă ești pe fugă. Și trec pe lângă o bătrânică. Făcea câte 2 pași mici și se oprea, își trăgea sufletul, mai făcea 2 pași și tot așa. Trece cumva pe lângă mine gândul că aș putea să o ajut, dar parcă chipsurile erau mai importante. Și merg mai departe. Mă întorc să văd de bătrânică. 2 pași, pauză de respirat, 2 pași...același ritm...mă gândesc: se descurcă ea.
Vocea 2 (a bună): probabil așa își zic toți și nici naiba nu întinde o mână de ajutor....
Vocea 1 (a cu mai multă durere-n...suflet): A și vrei tu să te găsești mai interesantă acum. Hai fată acasă...mânci și tu ca omu”, faci duș, sigur stă baba pe aproape...
Trec strada. Mă uit din nou. Același ritm. Mă mustră vocea 1...să-i zicem conștiința. Trec strada înapoi, mă duc la băbuță: Săr”na, pot să vă ajut cumva?
Băbuța: Nu, mulțumesc frumos, stau după al doilea colț.
eu: Chiar și așa, nu ma grăbesc, pot să dau o mână de ajutor.
Si uite așa primesc 2 plăsuțe destul de ușurele și o acompaniez pe doamna, care începe să-mi povestească de pregătirile de Paște. E plăcut să o ascult, pentru că-mi aduce aminte de bunica și îmi place să mă gândesc că ar fi găsit și ea pe cineva să o ajute și asculte în caz de nevoie. Și așa, copăcel, ajungem la primul colț și începe să-mi povestească ea cum tot cartierul a fost acaparat de țigani, cum nu se mai poate înțelege cu ei, cum au întrebat-o dacă e singură, ce o să facă cu apartamentul, cum un vecin a trebuit să vândă apartament cu 4 camere, în care cică o stat Ceaușescu pe vremuri, cu doar 15 mii de euro acum 3-4 ani, țiganilor, evident, pentru că nimeni altcineva nu ar cumpăra acolo...și așa ajungem la scară. Oprește o mașină cu ceva puradei la pubertate. Doamna își dorește să aștepte să urce ei primii. Ei nu urcă. Mai stăm, mai povestim. Vine un altul, intră în mașină, deschide geamul și se hlizește la noi. Mai stau un pic. Hlizitul continuă. Mă apucă un sentiment ciudat de film românesc prost cu țigani și mizerie. Mă dezgust și mi se face frică. O las pe doamna la scară, îngăim ceva cum că m-aș grăbi, îi urez sărbători fericite și plec. Mă simt rușinată că dau bir cu fugiții, întristată că ajungi să-ți fie frică la bătrânețe, în propria casă.

Ingrată este bătrânețea asta, prin simpla ei existență, nu mai e nevoie ca și lumea din preajmă să-ți mai pună bețe în roate. Măcar de liniște ar trebui să ai parte și de nepoți care să te sune din când în când și se te ajute cum pot, chiar dacă asta le incomodează programul și viața. Din păcate nici asta nu se poate, iar atunci toate iau parcă o turnură sinistră.

Nimeni nu-i profet în țara lui

Am fost astăzi la o prezentare...a treia zi, a treia prezentare...de data asta una care chiar îți făcea plăcere să o audiezi...despre creativitate, plagiat ș-altele...și spunea domnul de ne prezenta de altfel tot felul de invenții, descoperiri și oameni de o mare creativitate, că problema cea mai mare nu este să te înțelegi cu alții, ci să te înțelegi cu tine...și am stat eu așa și m-am gândit...da măi, așa e....pentru că, dacă șezi și cujeți și nu doar șezi, vezi că nu ești perfect, că uneori mai trebuie să te schimbi, că este normal să faci treaba asta...este o mare prostie să zici ăsta sunt și nu mă pot schimba...eventual nu vrei, pentru că ești prea arogant și/sau mulțumit de tine + că schimbarea e un act de curaj...dar până la urmă menirea oricărui om cu oleacă de cujet este să se îmbunătățească pe parcursul vieții, să reușească să facă progrese în sensul îmbogățirii lui mentale, morale, spirituale, intelectuale, de care-o fi...să învețe, să crească...amu...fiecare după posibilitățile proprii...

Același domn spunea că marile momente de creativitate s-au întâmplat în general sub diferite influențe, mai mult sau mai puțin legale...pentru că atunci scapi de inhibiții și mintea se simte liberă să cutreiere...hm...asta îmi dă de gândit...

Oricum tot respectul pentru domnul de astăzi...știa să vorbească dom”le...a menținut atenția unei săli întregi timp de 4 ore...ceea ce nu-i deloc, dar deloc ușor...cum te prinzi că știi să vorbești în public și că e și interesant ceea ce zici?! Păi când oamenii se uită la tine și nu în calculator, iar în pauza ești înconjurat de aceeași oameni care vor să te asculte...în continuare...

În tren...

...vagonul de dormit, patul de jos, ora 23:00, întinsă pe spate, cu mâinile sub cap, pe cer nori, stele și luna în colțul din dreapta sus, pe burtă ipod-ul, iar în urechi...
it's quiet company...it takes an ocean not to break...



...totul frumos până să mă apuce tusea măgărească și să-mi dau seama că mai sunt peste 10 ore până la destinație...

De când

am devenit bărbatul în două case, am început să port fustă...
Claaar nu mai am nimic de demonstrat :))

...sau cum mă întreba tata când eram mică:
Ce suntem noi, bărbați sau cârpe?!
Bărbați în cârpe tati!

Cimitirul sentimentelor 2

Adevărul este că partea întâi nu și-a propus niciodată să aibă o continuare...dar cum de o vreme încoa am renunțat să mai merg cu muzica în urechi (mi s-a cam acrit, nu prea mă mai pot surprinde, iar când totuși reușesc, nu-i așa plăcută surpriza), am destul timp să mă gândesc (prost obicei)...așa că mi-am revizuit părerea inițială:

nimic nu se pierde, orice se poate rătăci...dar totul rămâne în noi, într-un labirint plin cu încăperi destinate stocării...de sentimente și amintiri...putem încuia unele încăperi, putem ascunde cheia și acoperi urmele...dar când și dacă ne hotărâm să revedem unele cunoștințe mai vechi, harta e la noi...

și uite așa ajung să existe camere mortuare lângă saloanele de nașteri...atâta timp cât mai suntem în viață și mai simțim...loc se va găsi mereu...

O obsesie muzicală...

...a day....keeps the troubles away...sau din contră...oricum îmi place Florence asta, iar versurile sunt chiar...



P.S. - Fac urticarie când o văd/aud pe lady gaga...și mai nou, la orice videoclip te-ai uita pe YouTube, la sfârșit apare ea...bleax...

Cu gagicile la Paris

...da...a fost exact de ce aveam nevoie: 3 zile cu prietene bune, departe de casă...

...de unde a pornit toată mișcarea asta de trupe?!...păăăi....eu am împlinit vârsta mirifică de 30 de ani (da, da știu...apogeul existenței mele...ce-i mai frumos de acum urmează și așa mai departe), iar Junioara 25...și sor-sa, pretenă bună cu mine (s-a lipit de mine ca scaiul în anul 1 de facultă...deși eu eram o sălbatică....și oricât am dat din coadă, acolo a rămas....și-i sunt veșnic recunoscătoare pentru asta) ne-a făcut cadou bilete de avion la Paris...să ne vedem și noi că trecuse ceva timp...trupe: 2 gagici în Paris...noi 2 din România și încă una din sudul Franței....

....buuun...zis și făcut...curios dar am reușit și să stabilim destul de repede data evenimentului și așa că la începutul lui martie, ne-am urcat fain frumos în avion și duse am fost...

...copăcel, copăcel...bine, repede ca Speedy că doar era avion și nu căruță...am ajuns la aeroportul Bauvais...un fel de termopănărie la 1 oră și ceva de Paris...luat autobuz...ajuns în Paris....unde, din fericire, a venit Sorela să ne culeagă (bine că nu am fost singură și nu a trebuit să hoinăresc ca bezmetica după metrou pe o vreme de căcat, cum am auzit eu că i s-a mai întâmplat uneia la un moment dat)...ne-a luat bagajele și ne-a lăsat pă centru....

...cum ne cam chiorăiau mațele mie și Junioarei, ne-am așezat la o masă, am comandat meniul zilei și am așteptat cu un pahar de cola în față....maaare, mare greșeală faptul că am comandat vită....auauauau....am uitat cumva că în Franța dacă nu zici că vrei scrum carnea...ți-o aduc în sânge...și nu așa....râuri, râuri...când bagi cuțitul redecorezi pereții....(eu încă o bănuiesc pe Junioara de un blestem ceva, că nu am lăsat-o să mănânce la MacDonalds)...ca niște doamne veritabile care comentează doar când nu trebuie, am tăcut și am mâncat cartofii prăjiți...și ne-am dus la Mac de ciudă....să ne luăm maaacar o cafea...

în rest...vizite...poze....până ne-a strâns de pe coclauri Sorela, ne-a dus la ea acasă unde ne aștepta a patra gagică, autointitulată F.O.C.A.....ne-am făcut duș și am plecat la gară să așteptăm Sudica....cum ne place, place, place să mai facem și surprize, ce ne-am gândit noi?! Hai să facem afișe cu numele ei, să cumpărăm flori și bere (pentru ea și pentru noi...ce naiba, că doar dura drumul până la gară 1 oră)...și am pornit...

....fain era să o așteptăm pe peron, pregătite așa cum eram....dar am omis un mic detaliu: faptul că suntem femei și că ne-am putea pierde în gară...în apărarea noastră: aia nu-i gară frate...e aeroport....într-un final ne-am regăsit toate...e fain și dacă nu iese totul cum plănuiești...iar la întoarcere în mașină erau oje și cutii de bere goale (bine...3 cutii mici de Heineken la 4 femei)...cum e fain la niște gagici de se respectă din când în când....

restul weekend-ului...am vorbit mult de tot....am dormit puțin...am umblat ca zăbăucele...nu prin muzee și biserici cum ar fi vrut Junioara, ci prin magazine și cafenele....am mâncat jimychanga...am văzut Louvre-ul de afară...la fel Notre Dame...ne-a înghețat și ultima fărâmă de suflet în vârful turnului....franțuzoaicele ne-au învățat ceva cuvinte noi: văgăună, cățălărie....ce mai...iureș...

nu ne-am îmbătat și nici la gisco nu am ajuns, cum o fost planul, chiar dacă ne-am cărat cu noi accesorii...poate ne-am maturizat...sau poate am lăsat-o pe data viitoare...

dă vis...

Apartenenţa la un grup vulnerabil:

....o parte dintr-un chestionar pe care a trebuit să-l completez...

...șiiiii F.O.C.A., dacă am fi femei, am avea drepturi?
....mmmmmmmmmmmm nu.
....dar țățe mari?

Cimitirul sentimentelor

...vorbeam zilele trecute cu un prieten și l-am întrebat dacă există ceva asemănător cu cimitirului elefanților, dar pentru sentimente...un loc unde se duc sentimentele să moară...

el mi-a răspuns că nu, nu există...pentru că ar fi prea ușor să existe...am afla unde este, am merge să dezgropăm sentimentele și să încercăm să le resuscităm...

în realitate sentimentele mor pe drum...orice fel de drum...drumul la supermagazin, la lucru, acasă...pe toate drumurile câte un pic...îndeajuns încât să nu știm unde să le căutăm...și uite așa încetăm să mai credem în basme, iar legendele de tipul cimitirului elefanților își găsesc propriul loc de veci...

Sărbătoresc...

...cu un pahar de vin existența nimicului în toate formele lui și faptul că până la urmă totul se reduce la...nimic...

omfg...omfg...

ce-i frate cu toate prescurtările astea?!...da, pot înțelege un brb...că doar cu toții o mai frecăm pe mess la lucru și se poate întâmpla chiar să trebuiască să facem câte ceva....dar restul???
FYI
lol
c f?
...și astea sunt chiar ok...față de favoritul meu...LMA...mă scoate atât de tare din sărite că nu-mi mai găsesc butonul de reset...cum naaaaiba? LMA? dar ce s-a întâmplat cu clasicul La mulți ani?! nimeni nu cere dedicații sau pseudo-poezii care să înceapă cu fie ca...dar un La mulți ani?!
...și atunci mai e si MDDT...dacă ți-e dor de ea frate și nu te ascunzi în budă să nu te prindă prietena, păi scrie-i un mesaj normal sau sun-o...că riscul e ca ea să-ți răspundă cu SMS...dacă o duce un pic capul...

wtf?...a înnebunit lumea?

De 8 Martie...

...le doresc tuturor gagicilor o primăvară numai ghiocei și zâmbete...și le rog mult, mult de tot o chestie: Nu vă faceți prietenii, soții, amanții să vă care florile pe care vi le aduc...poșetuțele cu atât mai puțin...pe bune că nu-s așa de grele și e ok să le rămână și lor un pic de coaie ;)

E ok să fii fair play?

...dacă ai fost crescut de părinți/bunici și nu de tembelizor și ca urmare ești old school ca superstarurile, nu prea ai de ales...asta e...o să cam fii un fraier, o să te consumi aiurea pentru toate prostiile și toți proștii și nu o să ai prea multe de câștigat în viață...dar până la urmă curvă poți să devii oricând...sau?!

Postare neoriginală

...cu gagicile la Paris...o să vorbim mult...o să ne îmbătăm...o să râdem sănătos...o să mergem la cumpărături...o să fim gălăgioase ca niște gâște veritabile...o să ne facem faine (nu că n-am fi)...o să clubărim...o să fie mirific...un nou sfârșit...un nou început...ordinea lor este aleatorie...iluzie sau nu, nu prea are importanță...e fain să ai la ce visa...măcar în pauze...

Florence The Machine - Dog Days Are Over

Femei...

Intru astăzi într-un magazin de pantofi (pentru că ieri mi-a plăcut ceva în altă parte dar cum deciziile nu-s punctul meu forte...probleme...cu capul) și mă lovește frontal, lateral și de sus vocea unei domnișoare...instant mi-a venit să las ușa să mă lovească la ieșire...dar cum aveam și eu pornirile mele femeiești...am dat o tură rapidă...între timp don”șoara: vaaaaaaaai...ce pantofiooori frumooooși...dar n-am bani...iuuuuubi, iuuuubi al meu trebuie să mi-i ia....vaaaai...trebuie să vorbesc cu iuuubi...și ce voce frate...toată miorlăită și pițigăiată...moartea pasiunii...fata era bunicică așa, dar nu cât să merite mai mult de 1 cămilă și în nici un caz o viață cu așa un sonor la imaginea video...auauau pentru mine cea mai mare fericire e să primesc papuci...vaaai iuuubi al meu îmi cumpără papuci...5 secunde mi-a fost milă de iubi...dar mi-a trecut... adevărul e că de obicei oamenii se merită unii pe alții...echilibru sau prostie...tot acolo duce...

...eu am revenit la primul magazin, cel de ieri și mi-am cumpărat niște cizme în care arăt ca motanul încălțat...nu m-am hotărât încă dacă în sensul rău sau bun (există așa ceva?!)...


aaahhhh...și că tot am denumit postul după cum se citește...ați observat cum femeile la volan (doar unele, nu toate...nuuu, nu voi fetele mele...voi vă descurcați...mai tot timpul :*), când trebuie să facă dreapta, spre exemplu, nu se concentrează la prea multe lucruri...adică se asigură să nu le vină mașini din stânga...pietonii dă-i naiba...problema lor că-s niște idioți și vor să treacă pe trecere...era să mă calce o doamnă astăzi...buuun...că bărbații pe de altă parte consideră semnalizarea ca fiind supraevaluată...

Che Guevara și Casa de Asigurări de Sănătate

O fost musai să merg la CAS să rezolv niște treburi....așa că m-am dus...ieri...și dusă am fost vreo 5 ore...Cum se petrece toată treaba?! Păi îți iei un număr și te așezi pe niște scaune (asta dacă ești norocos) și te tot uiți ca prostul la 3 chestii: acvariul în care lucră doamnele de-ți spun cât trebuie să plătești în România pentru lipsa serviciilor medicale (pfuai cât de mult îți dorești să ajungi odată în afurisitul ăla de acvariu), monitorul pe care se afișează numerele de ordine și un televizor la care tot vezi știrile de pe realitatea și cel mai important, cum trece timpul pe lângă tine...jumătate de oră, 1 oră, două, trei....simți că o iei pe ulei...trei și un sfert, și 20, trei jumate....patru?!?!? Și dacă ai avut înclinații culinare cel puțin îndoielnice în copilărie și ca rezultat al acestora ești norocos ca adult...intri și tu în acvariu după vreo 4 ore jumate....cea mai mare realizare...mai ales că erai deja în punctul în care te gândeai cum să inunzi acvariul ăla doar ca să-i vezi cum fug ca șobolanii de pe corabie....

buuuun...am intrat, m-am așezat, am expus problema...

doamna: Ați adus actele alea și alea?
eu: mnu...trebuia?
ea: da, cum să nu trebuiască?!?! eu nu știu ce să facem acum fără actele respective...
...eu mă uit disperată și pe punctul de a-mi smulge părul și a renunța definitiv la rezolvarea problemei...și zic: mda...până la urmă nu au fost decât 4 ore...ce-i aia?
ea: 4 ore? de ce ați stat atât?
...eu mă uit tâmp și mă întreb dacă e o întrebare capcană care până la urmă îmi va permite să fiu una dintre persoanele norocoase care plătește la stat fără a avea beneficiu...o daaaa
ea: eu mi-am învățat fiul niciodată să nu stea la coadă...niciodată...
...eu tot tâmpă, fără a spune vreun cuvânt...
ea: de ce să stai la cozi? suni la televiziune...să vină ăia să vadă...faci ceva...nu stai așa ca prostul la cozi...
...eu nu știu dacă să râd, să plâng sau să ascult revoluționara de 45 de ani, blondă, tunsă scurt și cu unghii roșii cu pietricele aplicate...așa că mă uit în continuare...tot tâmp și întreb timid: și să tot sune cineva în fiecare zi la televiziune? ce televiziune ar tot veni?
ea: eu fac tot ce pot...vorbesc cu conducerea...dar degeaba...crezi că mie mi-e ușor???
eu (în speranța că nu se oprește totuși din făcutul actelor mele): nunu, vă cred...cum să vă fie???
Che (aka doamna, aka ea): în fiecare zi, în fiecare zi mă rog pentru o minune (uite cum Bitman nu-i singurul)...să ne cucerească cineva...otomanii, nemții...să explodeze o bombă...să se întâmple ceva...
eu: dar de ce s-ar lega nemții la cap? (că totuși nu-mi dă nici mie naiba pace....mai ales că a început să mi se pară amuzantă situația).
Che: dada, așa-i...dar uite cum și tineretul ăsta nu face nimic...stă așa aiurea la cozi și nu face nimic...păi cine să facă atunci?...
....eu...iar mută...pentru că are și tanti asta dreptate...mulțumesc frumos pentru acte, par că am înțeles care e soluția și plec...după 4 ore jumate de așteptat și o tanti revoluționară, plec destul de confuză și așteptând (nu la coadă) o minune...

Tracy Chapman - Talkin' About Revolution

Pe bune...?

Serios? Intră o gagică într-un restaurant în miezul zilei, merge la wc, o urmărești, o aștepți să iasă...și în timp ce o aștepți îți admiri ditamai burdihanul în oglindă, iar când iese...Scuză-mă te rog...ea: Da?!...tu: Ești din Brașov? (asta în măsura în care acțiunea se desfășoară în Brașov)...ea: Nu (chiar dacă stă în Brașov de peste 10 ani)...tu: Nu?...ea: Nu....și cum nu mai ai nimic de zis, pleacă...pleci și tu că doar deh...nu-ți trebe la baie, iar când te așezi la masă amicul tău treningar te întrebă destul de tare încât să audă și ea: Na?

Nu pe bune acum, serios...cum naiba și de ce?
Știu, știu, nu e ușor să te bagi în seamă...nu există o rețetă...dar dacă ești un grețos, verifică și tu publicul țintă înainte să o inviți în Maximia (copyright M), să te oferi să-i vezi garsoniera, frigiderul, să-i repari buda, plimbi cățelul și așa mai departe...

Fetele mele...

...faceți-vă cadou câte un masaj din când în când...medicinal, de relaxare, cum vreți voi, numai în miere să nu fie că e horror cum te lipești după, până ajungi la vreun duș ceva...bleax...
Revenind la masajul ăsta...ați văzut episodul ăla din Friends când Phoebe îi face masaj Monicăi?...deci dadada deci deci (cartonaș galben pentru că am folosit din nou expresia asta)...masajul poate fi una dintre cele mai senzuale experiență ever (senzual diferit de sexual aici)...

dacă-l face o gagică e...ok....doar că riscul e mai mare să aibă mânuțe mici și reci și să simți că de fapt te înțeapă și nu că te masează...

dar dacă-l face un domn...un pic de ulei pe spate și două mâini mari și calde care te masează...cu forță și pricepere, că fără pricepere...și Lenny Kravitz pe fundal...mhm mhm mhm...te doare așa un pic, dar nu te-ai dus acolo pentru mângâieri....și simți cum ți se relaxează toți mușchii, cum iese toată încordarea din tine...e ca și cum ai mânca două tablete de ciocolată, o budincă și o înghețată, dar fără sentimentul de vinovăție...

nu, nu vrei nici un final la alegere...masajul e tot ce contează...nu există decât cele două mâini (cam ca în familia Adams, dar fără elementul macabru)...și nu te mai interesează nimic...după, mulțumești frumos, te îmbraci, plătești și pleci....cam ca la curve :))

Adăugire: Pe principiul excepțiilor ce confirmă regula, dar mai ales pentru că am fost certată și amenințată, trebuie să menționez faptul că am o prietenă de făcea masaje la un moment dat. Apăi și fata asta avea niște mâini care reușeau să scoată și untul din tine. Și se agita toată...pentru ea era un fel de aerobic mă gândesc, cel puțin așa părea...la cât transpira. Mă rupea, iar la sfârșit, ca bonus, îmi oferea un masaj facial. Să vezi numai cum uitam imediat de durere și torceam de zor. După toate astea eram ca de plastilină. Putea să ia orice din casă, că nu-mi mai păsa. Așa unei masseuse îi iert faptul că e femeie :).

Că bine le mai zice doamna asta...

...știe ea ce știe...
...iar eu le doresc tuturor celor îndrăgostiți să nu aibă vreodată nevoie de magicieni și electricieni pentru a păstra magia și scânteia...

Toddlers and Tiaras sau cât de idioată să fii...

...ca mamă să-ți trimiți copilul de 3-4 ani la concursuri de frumusețe? Cât de frustrată de eșecul vieții tale de căcat și de felul în care arăți? Ok, ai fost grasă, șchioapă, cu dinții strâmbi și cocoașă în liceu și tu de fapt ți-ai dorit foarte mult să fii printre fetele populare (a nu se înțelege de aici că am fost populară...au contraire mon frère), dar de ce, de ce îți bați joc acum de copilul tău? Nu zic să îi citești din clasicii ruși sau să faci cu el matematici speciale doar pentru că unii au zis că asta e vârsta de maximă acumulare, dar nici nu lua soro fierul de călcat și dă-i cu el pe circumvoluțiunile copilului...
Ce viață îi oferi dacă la 3 ani ea merge deja la solar, își pune măști pe față, se machiază și se comportă ca o prințesă? Dacă până la urmă nu-i așa de frumoasă cum o vezi tu, va mai putea face și altceva în viață sau își va lua zilele, se va prostitua sau va deveni alcoolică?!
Și de ce, de ce se uită oamenii la emisiuni care prezintă așa ceva??? Pentru că altfel nu-mi explic de ce s-ar produce porcării de genul ăsta...(vezi Travel and Living)...dar staaai...nu consumăm noi orice căcat de emisiune, de la reality show-uri la înmormântari live?...uite îndobitocirea...deci dadada deci da...deci deci...

Inner calm

Sunt zile bune care fie că încep odată cu momentul în care-ți dezlipești cu greu pleoapele și-ți dai seama că în sfârșit mai intră și un pic de soare primăvăratic prin jaluzelele încă pline cu zăpadă, fie că sunt iscate de un lucru detaliu nesemnificativ cum ar fi un ghiocel ascuns în iarbă...dar care generează o adevărată listă de mulțumiri...cum că uite bă, este o viață faină și eu mă plâng aiurea de toate căcaturile....am toate motivele pentru care să fiu cel puțin mulțumită, dacă nu chiar fericită...și așa începe enumerarea lor: am două mâini și două picioare, mă mai duce și capul din când în când....am doi părinți iubitori care au făcut tot ce au putut să ies cât mai bine posibil...am avut o copilărie mirifică, bunicii au făcut din viața mea la țară un adevărat obiect de cult la care încă mă mai închin și cel mai probabil o voi face toată viața...am avut prieteni mulți....mi-au mai rămas câțiva și chiar dacă unii își caută norocul prin străinătate și nu-i mai am aproape, sunt recunoscătoare că-i mai am și așa....am iubit și am fost iubită (chiar dacă nu neapărat în același timp)...am avut în viața asta mai multe decât am timp să mulțumesc pentru ele (chiar dacă uneori am părut mai nerecunoscătoare așa)...

...și uite așa încet, încet îmi creez o bună dispoziție liniștită și sunt mai mult decât bucuroasă...fredonez câte o melodie în minte (asta dacă nu am căștile în urechi) și merg mai săltăreț pe stradă...

dar nu sunt pustnic...și lumea mea nu poate fi construită și modificată de mine exclusiv...plus că nu sunt un exemplu de calm...ca atare nu de puține ori aud cum e trasă apă peste liniștea mea....asta e...marea mea e legată și de alte ape, mări și oceane, iar valurile nu de puține ori vin din alte părți....dar până la urmă și curcubeiele la fel...

...pfuai cât sunt de pașnică...de obicei încep mai în vervă, sunt mai agresivă...cel puțin în mintea mea....și până mă apuc să aștern totul pe hârtie iese o...poveste de adormit copii...

Clar de femeie

de Romain Gary

Ușoară lectura deși un pic mai greu de digerat....tema principală este modalitatea de a face față pierderii în dragoste. Începe cu întâlnirea accidentală dintre un bărbat și o femeie. El are de pierdut o noapte...noaptea în care soția sa, scopul lui în viață, jumătate din 14 ani trăiți împreună, își curmă zilele pentru a opri eroziunea iremediabilă a cancerului. Ea a pierdut un copil într-un accident de mașină cu 6 luni în urmă, la volan fiind soțul, rămas oarecum invalid....la amândoi multă durere, singurătate și disperare...de aici nevoia organiză de a depăși cumva momentul.
Nu sunt de acord cu toate teoriile enunțate, dar merită menționate măcar câteva...care mie mi-au dat cumva de gândit...

...nu este suficient ca doi oameni să fie nefericiți separat pentru a fi fericiți împreună.

...tot ceea ce făcea din mine un bărbat era la o femeie.

...Cum vrei să deosebești falsul de adevărat când mori de singurătate? Întâlnești un tip, încerci să-l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calități din cap până-n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearcă să se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos și prost ți se pare inteligent, dacă te consideră proastă se simte inteligent, dacă observă că ai sânii lăsați, i se pare că ai personalitate, dacă începe să-ți pară necioplit, îți spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, știi tu destul pentru amândoi, dacă vrea tot timpul să facă dragoste, îți spui că te iubește, dacă nu este foarte înclinat spre așa ceva, îți spui că nu asta contează, dacă-i zgârcit este pentru că a avut o copilărie săracă, dacă-i bădăran, îți spui că așa e firea lui, și continui așa să dai din mâini și din picioare ca să negi evidența, când de fapt sare-n ochi și asta-i ceea ce numim problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celălalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămășițele pe care încerci să le ții lipite, din cauza copiilor sau pur și simplu pentru că preferi să fii nenorocită decât să rămâi singură.

...Dacă n-am avea voie să lăsăm baltă un prieten, n-ar mai fi prietenie...

...Ceea ce dezintegrează un cuplu îl sudează până la urmă și mai mult. Greutățile care separă în final apropie, altfel înseamnă că n-a fost cuplu, ci doi nefericiți care au schimbat macazul greșit și s-au trezit împreună...

...Când un om este terminat, înseamnă mai ales că merge mai departe.

Cum reactioneaza copilul la primul grapefruit

Eu încă reacționez așa...

Din categoria cum să-ți crească IQ-ul...

Cum îmi place mie așa să comentez, uneori complet aproasta, astăzi aș avea vreo 2 chestii așa pe limbă, dar încep cu asta din titlu că o coc deja de câteva zile....

deci, așadar și prin urmare, cum să devii mai deștept...păi...pare a fi destul de simplu...zici da la primărie și/sau pui la dispoziție ceva spermatozoizi, respectiv un ovul și brusc totul se schimbă: devii cumva mai deștept, te așezi deja altfel la masă la birt, cumva mai plin de tine și să nu mai zic de faptul că știi ce să zici...despre orice, iar sfaturile curg ca apa pe Niagara...evident că nu vreau să generalizez (sau vreau dar nu vreau), dar sunt convinsă că fiecare cunoaște măcar o persoană care intră în categoria asta...

nu ar fi mai ok să te mândrești la bătrânețe că ai rezistat cu persoana căreia i-ai zis da , că nu-ți vine să-i spargi capul și nici nu-ți dorești să mori mai repede să scurtezi chinul?! că ești bucuros că a fost ea/el și nu alta/altul?

nu aștepți mai bine să vezi că pruncul a ajuns un om cumsecade, că știe să deosebească binele de rău, că a ajuns tot ce poate fi el...și să știi că tu i-ai oferit tot ce ai avut și putut pentru a-i crea condițiile ideale?!

și chiar și atunci, la bătrânețe și cu copiii realizați, parcă tot ar trebui să ai și un dram de umilință în atitudine...pentru că până la urmă în toate a fost vorba și de un pic de noroc, nu?...cum era bancul ăla?! sănătate, sănătate, dar și noroc trebuie, că sănătate aveau și ăia de pe Titanic (eu pentru ăsta îi dau copyright lu” maica-mea că de la ea îl știu)!

dar, dacă stau să mă gândesc, eu nu am nici o autoritate să-mi dau cu părerea...eu acum sunt mulțumită că mi-am gătit, că am reușit să mănânc prânzul (la ora 22 ce-i drept dar cine ține evidența?!) și că pot să scriu câteva rânduri cu un pahar de vin lângă mine...mă limitez la plăceri mărunte....deocamdată...asta până fac vreun copil și descopăr astfel că-s mult mai deșteaptă decât credeam :))

Sora Katiei

de Andrés Barba

Există cărți care, deși triste și cumva sumbre prin chiar realitatea dureroasă pe care o prezintă, reușesc cumva să insufle o undă de prospețime și optimism. Mie așa mi s-a părut a fi și cartea de față, scrisă de un autor spaniol la vârsta de 26 de ani.

Nu aflăm niciodată numele personajului principal. Ea însăși se identifică prin intermediul surorii ei, prezentându-se ca fiind sora Katiei. Deși povestit la persoana a treia, totul este prezentat prin ochii fetiței de 14 ani: ocupația mamei (curvă), a surorii care se angajează inițial ca dansatoare de striptease la un bar pentru a ajunge mai apoi, în urma unei dezamăgiri sentimentale, tot la meseria mamei, apucându-se chiar și de droguri, moartea bunicii și felul în care aluneca ființa ei încet în uitare (Oamenii nu erau ca pescărușii din Anglia care apăreau la televizor, fiindcă oamenii mureau pe bucățele: mai întâi murea vocea, apoi mirosul, iar mai târziu mâinile și ochii), precum și primele întâlniri confuze și compleșitoare cu religia. Candoarea cu care fetița privește totul din perspectiva unei lumi adâncite în păcat și mizerie, o face să pară mai înceată, dar în final inocența este cea care aduce împăcare și liniște.

...

Celor mai mulți oameni li se întâmplă să-și piardă...inima, sufletul, partea aceea din individ care nu are nici o legătură cu logica, cu intelectul, cu mintea. Fie că o fac cadou, fie că le este subtilizată, rezultatul este în mare același: ea nu le mai aparține. Și nici măcar nu pare să îi deranjeze treaba asta până în momentul în care o primesc înapoi. Și atunci nu mai știu ce să facă cu ea...o plimbă aproasta dintr-o mână în alta ca pe un ou fierbinte și o privesc tâmp...pare cumva familiară, dar nu familială, nu o mai recunosc ca fiind a lor. Aici intervine un nou proces de autocunoaștere și autodefinire, un fel de revenire la adolescență, când încerci să te cunoști, să te formezi și să te obișnuiești cumva cu rezultatul. Uneori procesul este constructiv, alteori doar eroziv....sau poate ambele...
Oricum....norocoși cei care nu trec de prea multe ori prin adolescență...

Mă numesc Roșu

de Orhan Pamuk

Nu prea știu ce să zic despre cele 600 și ceva de pagini. Prea mult?! Uneori felul autorului de a intra în detalii legate de miniatură m-a depășit complet. Recunosc că am citit un pic și pe diagonală, dar așa sunt eu: un pic mai incultă și cu răbdarea destul de subțire + că nu-mi prea aduc aminte să fi fost vreodată fan al povestirilor de genul O mie și una de nopți.

Ce mi-a plăcut în schimb foarte mult a fost faptul că fiecare personaj are proprii ochi și posibilitatea de a-ți povesti ceea ce vede el și doar el prin ei și asta pe tot parcursul romanului. Este foarte interesantă modalitatea aceasta de a aborda problema, pentru că sunt tot atâtea perspective câte personaje și ai posibilitatea de a fi pe rând fiecare dintre ele. Ar fi frumos să reușim și în viața reală să mai vedem și prin ochii altora.

Per ansamblu lectura a decurs destul de lin și repede.

Undying Love

E un documentar regizat de o doamnă - Helene Klodawsky - şi prezintă o serie de poveşti de dragoste care au supravieţuit Holocaustului, care s-au înfiripat în timpul sau imediat după el. Poveştile sunt spuse chiar de cei care le-au trăit, bătrânei în toată puterea cuvântului care, în timp ce vorbesc, se ţin de mâini, se privesc cu dragoste şi vorbesc despre destin. Înduioşător şi impresionant. Mi se pare mare lucru. Nu că aş crede în destin, în "ce e al tău e pus deoparte", cum zicea bunică-mea, dar cred în iubire şi în sentimente care durează. Mi se pare destul de greu să găseşti o dragoste care sa fie reciprocă şi atunci consider că este o prostie să o laşi să se stingă. Da, necesită efort, uneori este o luptă şi clar te mai saturi, dar atâta timp cât mai există şi consideri că merită, eu cred că se poate ajunge la o cizelare a personalităţilor, una după cealaltă, astfel încât să permită transformarea dragostei într-una matură şi durabilă.

Ştiu, par naivă spre infantilă şi cel mai probabil viaţa o să mă convingă de contrariu, mai ales în contextul în care în societatea contemporană nu se prea mai pune preţ pe treburile acestea. Oamenii par în general mai dispuşi să renunţe la ce au şi să caute altceva. Nici măcar nu pot să afirm cu tărie că este mai bine sau mai rău decât pe vremuri, pentru că nici o relaţie de chin nu este soluţia. Până la urmă rămâne la latitudinea fiecăruia, dar documentarul merită oricum vizionat.

Se pot schimba oamenii?!

Eu cred că da, dar cu greu...în timp...

Te schimbi când ţi-e plin sufletul, te schimbi când ţi-e gol, te schimbi odată cu trecerea anilor, te schimbă oamenii de lângă tine, te schimbi în urma unor şocuri puternice sau când realizezi că e cazul să te schimbi...în funcţie de ce a influenţat schimbarea, poate fi o tranziţie lină, nedureroasă şi naturală sau o zbatere adolescentină pentru construirea şi descoperirea unui nou eu. Oricum ar fi, contează foarte mult să accepţi schimbarea şi să ai persoane care să te susţină şi să te încurajeze.
Cei mai mulţi oameni se tem de schimbare...se agaţă cu mâini, picioare, dinţi de un moment şi nu vor să-i dea drumul...problema este că în felul acesta poţi pierde bucăţi dintr-o altă viaţă, diferită, dar tot a ta. Este adevărat că bucăţile pot fi şi dulci şi amare, dar până la urmă nu există garanţii în nimic, iar schimbarea este inevitabilă prin însăşi natura umană: ne naştem, creştem, ne formăm personalitatea, ne îndrăgostim, suntem fericiţi, suferim, îmbătrânim, murim.

Totu-i bine şi frumos până ajungem la practică. Aici se cam împute treaba ce-i drept, pentru că până la urmă este greu să te schimbi, adult fiind...există deja prea multe tabieturi, idei fixe şi asa mai departe...dar dacă există bunăvoinţă şi dorinţă, nimic nu este irealizabil.

Update: Mi-a zis prietena mea, missM, că am scris asa stii cum scriu alea...directoarele de redactie..in prima pagina a revistei unica...sau tabu..sau the one si tu stai pe wc...venita de la lucru...si ai cumparat revista ca sa te simiti asa pe pula ta..fetitza..si citind...o vezi pe aia...si zici..na uite frate cum stie..ea asa totu..e o lady...pe pula ei. Adevărul e că eu personal nu cunosc vreo gagică care să fie pe pula ei (ca să zic aşa)...fără dezechilibrări şi/sau rătăciri - cel puţin nu tot timpul - şi nici nu cred să fie atâtea în lumea asta...dar până la urmă şi noţiunea ar trebui dezbătută, analizată, să vedem ce presupune mai exact. Iar articolele de genul sunt doar discursuri motivaţionale, de cele mai multe ori autoadresate, prin care încerci să înţelegi de ce se întâmplă unele căcaturi şi să te îmbărbătezi, să te mai scuturi un pic de pământ şi să crezi că e loc de schimbare şi de mai bine...şi poate aşa chiar să realizezi măcar o parte din ce-ţi doreşti.

Morala rămâne oricum aceeaşi şi anume că eu cred în schimbare ca finalitate a unui proces adesea lung şi dureros.