sâmbătă, 25 decembrie 2010

De Crăciun

Miercuri mi-au mai rămas ceva cumpărături de făcut şi uite aşa a trebuit să plec la vânătoare...şi zic vânătoare pentru că într-adevăr asta par sărbătorile în ultima vreme: toată lumea se grăbeşte, se împinge, se claxonează, se înjură, se omoară pentru şi la cumpărături...poţi întinde mâna şi atinge nervii...parcă nu despre asta era Crăciunul din câte îmi amintesc eu...nu era despre a fi mai bun, despre linişte sufletească, despre timp petrecut cu cei iubiţi?! Toate se anulează dacă tu la cumpărături smulgi jucăria din mâinile altui părinte, dacă la o intersecţie, în loc să le faci şi altora loc, să fii mai permisiv, tu claxonezi ca orbetele şi te năpusteşti în trafic ca leul pe căprioară....lasă frate, mai bine ajungi mai târziu şi mai calm acasă, decât 5 min mai devreme şi fără chef să-l mai asculţi pe ăla micu de vrea să-ţi povestească cum a văzut el 5 moşi astăzi...mai bine un cadou în minus, dar mai multă disponibilitate sufletească.

Adevărul e că s-au cam devalorizat sărbătorile. Ne pierdem în detalii. Nu mai ştim ce să apreciem. Cumpărăm în disperare, tot ce prindem, fie că avem nevoie, fie că nu, ne înghesuim la casă să plătim, ne împopoţonăm excesiv casele şi uităm cum să ne bucurăm de plăcerea simplă de a fi împreună.
De multe ori e nevoie de un efort de voinţă să fii calm în ziua de azi, dar poate că până la urmă merită educarea psihicului şi a sufletului.

Să avem cu toţii un Crăciun liniştit!

duminică, 14 noiembrie 2010

Plânsul lui Nietzsche

de Irvin D. Yalom

Personajele sunt toate reale, puse de autor în ipostaze ireale. Ca atare ficțiune. Dar faină ficțiunea asta.
Frumos scris, ușor de citit. Tratează câteva din cele mai cunoscute probleme existențiale: trecerea iremediabilă a timpului, împăcarea omului cu procesul de îmbătrânire, neîmplinire, izolare, creație, adulter, prietenie.
O fereastră spre începuturile psihanalizei.

vineri, 22 octombrie 2010

Autoportret

Nu sunt bună la luat decizii, dar nici nu suport să mi se impună ceva. Oscilez uneori ca un cățel între doi stăpâni pentru o chestie simplă ca alegerea unui iaurt. Să nici nu intrăm în detalii ce se întâmplă în situații mai serioase.

Nu reușesc să mă apropii de oameni decât după o perioadă considerabilă de timp. Poate pentru că în clasa a 4-a m-am simțit trădată de cea mai bună prietenă. Sau poate asta e doar o scuză puerilă și penibilă. Ciudat este că tot timpul am considerat că relațiile (de orice fel) devin mai faine cu trecerea timpului. Și în unele cazuri chiar este așa. Foarte puține cazurile astea și cum din start pierd perioada faină de început, de multe ori risc să rămân cu palma-n cur.

Odată ce m-am apropiat, foarte foarte greu mă îndepărtez. Poate ține din nou de incapacitatea mea de a lua o decizie și de a fi fermă, iar dezprietenirea este un proces de eroziune, adică lung și dureros, care lasă semne vizibile. Dar când s-a terminat știm sigur că e gata...de parcă asta ar fi vreo consolare, dar dacă eu nu-s concesivă cu mine, atunci cine?!

Mă afectează toate căcaturile și sunt ușor influențabilă. Ca atare de multe ori simt cum îmi cresc urechile de măgăriță.

Sunt colerică și treaba asta nu e deloc faină.

Îmi ador părinții și mă simt vinovată când ridic tonul la ei, dar se mai întâmplă și necazuri minore din când în când.

Relațiile dintre băieți mi s-au părut tot timpul mai simple decât cele dintre fete, ca atare în anumite momente ale vieții am încercat să leg prietenii cu băieții. Mi s-au părut sincere și dezinteresate (mai mult sau mai puțin). Am greșit în unele cazuri. Dintre toate am rămas doar cu vreo trei amiciții și astea nu prea strânse. Asta e. Poate alții se descurcă mai bine decât mine.

În rest sunt perfectă, frumoasă și deșteaptă nevoie mare, nu mai e alta ca mine (așa cum bine zice prietena mea, missM). Sunt interactivă la masă, mă prind de glume, am simțul umorului și orice ar mai putea zice unii, nu sunt o pesimistă/tristă. Acum, nu aș putea afirma că-s întruchiparea veseliei și clar nu sunt o optimistă convinsă (nici nu știu dacă mi-aș găsi locul în societatea asta dacă aș fi), dar eu aș zice că-s mai degrabă spre bine.

Îmi place să mă întâlnesc cu prietenele mele și să bârfim ca niște gâște alte gâște care clar nu-s din cârdul nostru.

Mă entuziasmează la culme călătoriile, planurile, zborul cu avionul, găsirea hotelului, rătăcirea bezmetică pe străzi necunoscute. Mi-ar plăcea să văd cât mai multe locuri noi în viața asta pentru că altă ocazie... Mi-ar plăcea să am cu cine să împărtășesc pasiunea asta. Ca mai toate lucrurile în viața asta, uneori ai, alteori n-ai.

Per ansamblu este ok. Nici prea prea, nici foarte foarte. Cât de cât normal și să sperăm că reușesc să-mi păstrez părerea bună despre mine pe tot parcursul drumului, oricâte hârtoape mi-ar ieși în cale.

The end.

(sau to be continued, depinde de vreme)

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Cum scapi de enervare?

Enervând pe altcineva.
Funcționează GARANTAT!
În momentul în care ai reușit să fuți calmul altuia, ți-l recâștigi pe al tău.

Femeiești

Dacă ești femeie și vezi o altă gagică scormonind într-o grămadă de ceva țoale, n-ai cum, pur și simplu nu ai cum să nu mergi și tu să scormonești...este o chestie instinctivă, la fel ca uitatul în toate vitrinele pe lângă care treci să vezi cum arăți din față, din spate, din lateral, din nou din față, din spate...

miercuri, 4 august 2010

La film

Am fost și eu astăzi la filmul cel mai generator de forfotă al anului ăsta (mare câștigător la următoarea ediție de Oscaruri - după cum afirmă unii mai pricepuți decât mine): Inception cu domnul Leo (îmi permit să-i zic așa că ne cunoaștem din copilărie).

Tot ce pot să zic despre filmul ăsta este...mhm, merge. Destul de lung totuși pentru o chestie care își dorește prezentarea veșnicei obsesii ale omenirii: controlul subconștientului. Tematică destul de subțirică așa (la prima briză eu simt că i s-ar fi făcut rușine și ar fi plecat acasă) - neşte domni vor să destrame un imperiu așa că se gândesc să-i implanteze idea distrugerii chiar moștenitorului. Și uite așa îl șantajează pe domnul Leo și pe-ai lui coechipieri să pătrundă în visele moștenitorului. Domnul Leo, fiind cu sechele după nevasta-sa (moartă pare-se cât de cât din cauza lui) și dorindu-și mult de tot să se întoarcă la copilașii lui, se bagă în schemă (că deh, primii domni cunoșteau alți domni care cică i-ar fi făcut curățenie în cazier). Și uite așa începem o perindare în vreo 3-4 vise, unele în interiorul altora. Și până la urmă totul pare să fie degeaba...domnul Leo ajunge la copii, dar regizorul lasă de înțeles că asta se întâmplă tot în vis.

Nu-i rău așa, dar totuși cam mult 2 ore jumate pentru un film departe de a fi "mindblowing".

vineri, 30 iulie 2010

Berea nu-i ca vinul

Cu ochii-nchiși pe un șezlong: soare, sunetul apei, vânt.
Degeaba dacă șezlongul e în mijlocul orașului, la câmpie, iar apa se zbate de nebună în piscină și nu în mare. Ciuciu miros de mare, ciuciu plajă și valuri adevărate.
Niște idioți ăia de merg până la mare să stea ca boii la piscină și să simtă mirosul de clor.

vineri, 16 iulie 2010

Marea mea

De când pot să-mi aduc aminte, de prin luna mai așa mă apucă un dor fizic de mare...simt mirosul de sare, aud valurile și pescărușii....totul e acolo...poate pentru că de la mai puțin de 2 ani, absolut în fiecare an reușeam să o văd măcar o zi două pe an...e ca un membru al familiei, o continuitate liniștitoare...mătușile de prin partea Dobrogei le văd poate char mai rar și mai puțin decât marea și trebuie să recunosc cu rușine în suflet că nu îmi este așa de dor de ele.

Am văzut marea cu părinții, cu neamurile, cu prietenii, cu prietenul....marea noastră, marea altora....mai neagră sau mai albastră...nu prea are foarte mare importanță cum sau unde, e tot mare, iar o seară pe plajă, întinsă pe prosop, înconjurată de sunetul valurilor și de mirosul de sare pe piele, îmi umple bateriile pentru luni întregi.

Și știu că sună ridicol, dar mi-e dor și de plaja de la Constanța...nu de aia de la Mamaia, nu de aia de la Costinești, ci de plaja de la Constanța...măcar pentru o după-amiază.

Mi-e dor de mare...

miercuri, 30 iunie 2010

Unde pierd femeile?

În isterie.
Dacă nu ești în stare să-ți prezinți argumentele cu calm, pot să fie cele mai solide argumente de pe lumea asta, că oricum nu te mai ascultă nimeni.

luni, 28 iunie 2010

Despre rochia albă și divorțuri

Tot mai multe nunți generează tot mai multe divorțuri. Cumva logic, nu?
Nu pot să înțeleg ce te determină să te căsătorești când vezi că nu prea merge treaba. Se schimbă ceva? Se schimbă oare comportamentul soților? Dacă nu s-a schimbat înainte de căsătorie, în perioada de îndrăgosteală, când încă mai dau amândoi din coadă, șansele sunt infime să se întâmple ceva pozitiv după mirobolantul da de la primărie și/sau de la biserică.

Știu, toți avem nevoie de siguranță, să ne uităm în ochii ăluia de lângă noi și cumva să știm că va fi acolo, că ne va înțelege, ajuta și accepta așa cum suntem noi și toate astea până la moarte. Dar dacă nu vezi asta înainte și dacă nu accepți că oamenii nu se schimbă, intri într-un joc cu final previzibil. Trist, dar adevărat. Și totuși mulți se riscă.

La femei mai intervine și imaginea romantică creată de toate poveștile din copilărie și de filmele romantice, a rochiei albe și a unui și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Doar că poveștile și filmele se termină în punctul acela, viața continuă cam tot așa cum era înainte, nici măcar nu poți spune că atunci începe, mai ales dacă ai avut prezența de spirit să practici concubinajul înainte.

S-ar spune că sunt împotriva căsătoriei și nu este așa. Chiar deloc. Sunt împotriva romantizării excesive a ei, cu riscul ruperii de realitate. Dar nici prea multă ancorare în realitate nu are cum să fie faină, iar până la urmă unele riscuri tot trebuie/merită să ți le asumi...la un moment dat.

When enough is enough?

Am scris în engleză pentru că asta era una dintre replicile cheie într-un film de dragoste, nu mai ştiu sincer care, văzut acum ceva timp. Şi răspunsul gagicii, romantic până-n pânzele albe şi-napoi era: never.

Bun...şi acum mai gândeşte-te odată şi răspunde ca şi cum n-ai fi într-o telenovelă: când ajungi la capătul răbdării, când îţi atingi limitele?...fie că este vorba de relaţiile interumane (prieteni, iubit), de locul de muncă sau de mediul în care trăieşti. Cum ştii când nu mai poţi? Faci ceva în privinţa asta sau aştepţi să poţi din nou şi să continui de fapt pe acelaşi drum? Eviţi schimbările sau ţi le asumi? Ai curaj sau te complaci, sperând să fie doar o fază?...(nu că nu ar exista şi faze clar trecătoare)...cred că de fapt asta e prima întrebare: cum ştii că e o treabă trecătoare sau că e the shit?

Soluţia mea: stai nu doar până întrezăreşti linia de finish, ci până chiar simţi că treci de ea. Dacă te gandeşti că ar putea fi pe acolo pe undeva, dar pe parcurs se schimbă un pic traseul şi tu abandonezi ca prostul, se prea poate să-ţi pară rău la un moment dat, dar dacă ai mers până la sfârşit, nu ar trebui să mai rămână loc de regrete, nu? Asta e tactica mea, cel puţin deocamdată, dar sunt convinsă că odată cu avansarea în vârstă o să se schimbe şi ea şi atunci o să prefer să-mi asum consecinţele unei decizii proaste decât să pierd ceva ce încep să nu mai am: timp. Sau poate că deocamdată sunt pur şi simplu laşă şi sper ca în timp să-mi crească o pereche de coaie, ceva.

miercuri, 12 mai 2010

Părinți și copii

Tot timpul va fi vorba de un conflict de generații. De ce? Păi din simplul fapt că este vorba de generații diferite. Chiar dacă ai făcut plodul la 16 ani, tot ești deja dintr-o altă generație și dacă te duce un pic și capul (deși l-ai făcut la 16 ani, deci nu cred că merită dezbătută ipoteza cu multă minte, dar mă rog, de dragul discuției) știi sau cel puțin ar trebui să știi că ești în primul rând părintele și nu prietenul copilului tău. O să aibă el/ea destui prieteni și dacă ești un pic ”norocos” mulți vor fi și idioți și vor și rămâne destul timp în viața lor. Părinți veți fi doar 2 (în cazul cel mai fericit, deși la cum merg lucrurile în ziua de azi...).

Ok, deci ești părinte. Îi dai tot ce poți tu, chiar dacă asta înseamnă să nu-i dai tot timpul ce-ți cere, poate chiar mai ales asta. Da, este al tău, o să ți se pară cel mai frumos și cel mai deștept, dar nu-l umfla excesiv, că nu o să fie bine. Și din când în când mai oprește-te, cugetă și vezi că dacă-i dai tot timpul dreptate, ceva sigur nu-i ok. Copilul tău nu are tot timpul dreptate. Nu are cum. Este fizic imposibil, că doar nu este D-zeu.

Dar ce știu eu, că doar nu-s părinte. Trec și eu câteva idei pe hârtie, poate m-or ajuta și pe mine la un moment dat. Nu sunt părinte, dar clar sunt copilul cuiva. Și din această ipostază, da, îmi permit să dezbat mai mult.

Buuuun, suntem cu toții copiii cuiva, mari sau mici, vârsta chiar nu are importanță, mai ales că mulți se comportă ca niște adolescenți până la bătrânețe. Este normal să ai părinți care să-ți ofere dragoste, mâncare, haine, o copilărie cât ești mic, o educație când crești un pic mai mare. Nu este normal să ai pretenția la toate astea până-i îngropi. Tu ce faci în schimbul a toate astea?! Păi un pic de respect nu ar strica . Și respectul ăsta, ca mai toate chestiile în viață nu este doar un cuvânt aruncat aiurea. Se demonstrează, ca la matematică, dar de data asta nu pe hârtie. Ca atare: mai pui și tu mâna prin casă, nu urli ca descreieratul, nu-i înjuri (chiar dacă-ți vine uneori), nu-i umilești și te ții și tu un pic de ce pare că-i mai important pentru ei: de școală, că poate știu ei ceva mai mult de-i tot dau înainte cu treaba asta. Respectul ăsta de care vorbesc nu trebuie să țină cont de vârstă sau să fie scuzat prin prisma ei. Da, ești adolescent, treburile o iau razna, nu prea știi ce vrei și cum să te comporți, dar asta nu e o scuză.

Dar să zicem că trece și liceul și ajungi la facultate. Clar e momentul să te distrezi. Dacă în liceu ai fost un pic mai inhibat sau totuși ți-a fost rușine de părinți, acum poți rupe lanțul. Lumea-i a ta. Foarte bine, distrează-te că doar asta-i cam ultima perioadă fără griji, dar mai și oprește-te să-ți vezi de treabă, că doar acasă-s doi de trag ca boii să ai și tu o educație, să termini o școală și să-ți găsești de lucru. Nu-i pedepsi pentru că te-au făcut, punându-i să lucreze o viată să te distrezi tu ca orbu”/oarba. Că până la urmă râdem, glumim...dar putem să ne și distrăm, și să arătăm bun simț și considerație față de părinți. Și chiar dacă ești băiat, nu este o scuză să ai 20 și de ani (nu mă gândesc mai departe că mă apucă bâțu”) și să vină maică-ta să-ți strângă boarfele de pe jos, să ți le spele, să ți le pună frumos în dulap, să-ți gătească, să-ți pună farfuria în fața botului și tu nici măcar să nu o duci la chiuvetă când e goală sau să dai cu aspiratorul prin casă. Da, acasă la mama ești tot copilul ei, dar nu te transforma în asupritorul ei și mai gândește-te și tu să pleci la o vârstă.

Eu aș vrea la bătrânețe, când îmi cresc și mie copiii de nu-i am încă, să pot să plec și prin lume. O să le dau cât pot, dacă o să am ce, dar o să-mi păstrez și mie ceva să văd lumea cu ta-su, sau cu cine o fi lângă mine, dacă o fi cineva. Lipsa de sacrificiu dus la extrem nu mi se pare egoism. Le dai cât poți că doar îs prioritate, dar nu trebuie să te anulezi complet, pentru că riști să te anuleze și ei și să nici nu le treacă prin cap că ești și om, pe lângă părinte. La un moment dat, trebuie să se descurce singuri (să sperăm că asta ar fi până-n 25 și nu 40 de ani) și ai și tu dreptul să te mai simți bine un pic, că doar mult timp nu mai ai, mai ales ținând cont de vârstele la care se fac acum copiii.

Sfârșitul capitolului 1.

marți, 11 mai 2010

Prima piesă de teatru...

...la care am fost, de la perioada cu teatrul de păpuși și până acum. Da, știu, este rușinos și seamănă cu replicile de le auzi des când te vede careva cu o carte în mână (ceea ce, din nou, se întâmplă rușinos de rar)...aaah, o carte...ultima carte citită de mine a fost ”Moartea căprioarei”...o fi fost, dar nu știu dacă sinceritatea este chiar tot timpul cea mai bună armă...eu în momente d-astea parcă aș prefera tăcerea...e același rezultat, dar totuși...

Revenind la piesa de teatru...nu se putea o alegere mai bună pentru o primă încercare: Egoistul cu Radu Beligan. Mi-a plăcut. Ușoară, digerabilă, numai bună de deschis apetitul pentru acțiuni de genul ăsta. Și domnul Beligan e de nota zece cu floricele (așa primeam noi notele la muzică note în clasa a 5-a; nu știu de unde atâta răbdare să tot deseneze florile alea, dar na, fiecare cu ale lui). Incredibil cum pot unii oameni că continue să fie productivi și la vârste atât de înaintate. Să ții minte atâtea replici, să fii așa de natural, să ții tot spectacolul. Îmi vine să ma duc să-mi cumpăr o pălărie, să am ce să scot în fața lui. Clar bătrânii sunt mult mai fascinanți decât tinerii. Au mai multe de zis. Păcat că tinerii se cred de multe ori prea deștepți să asculte.

Frumos tratat egoismul. Cu destulă ironie și sarcasm, cât să-l facă digerabil. Până la urmă oricum toți suntem niște egoiști, nu? ...într-un fel sau altul...

Mulțumesc Ana pentru lecția de cultură de astăzi.

sâmbătă, 8 mai 2010

Îmi place să scriu

...în primul rând pentru că, în felul acesta pot și eu să-mi termin ideea...nu mă contrazice nimeni, nu mă oprește nimeni, nu schimbă nimeni subiectul...sunt doar eu și demonii mei, ideile care nu-mi dau pace, bucuriile sau tristețile mele și toate se simt eliberate prin conturarea lor în cuvinte.

Îmi place să scriu pentru că pot frământa cuvintele, formula și reformula până iese ceea ce vreau sa iasă, sau măcar pe acolo pe undeva...fără vorbe în vânt, fraze neterminate și prost formulate, intonații care pot denatura înțelesul real.

Asta nu înseamnă nici pe departe că sunt un virtuoz al cuvântului sau că scriu valoros și cu tâlc. Sunt mai mult decât o amatoare (dacă exista așa ceva). Nu am pregătirea necesară și nu am citit nici de departe cât ar fi trebuit în viața asta și totuși îmi place să scriu.

miercuri, 5 mai 2010

Îmi place să stau la povești cu tata...

...în curte, la soare, eu pe scări, el pe șezlong...și să aflu vrute și nevrute despre bunici, străbunici, mătuși și unchi, puțini dintre ei cunoscuți, cei mai mulți regăsiți doar în meandrele imaginației...fiecare cu povestea lui...

Mi se derulează adevărate filme în fața ochilor, uneori se mai încurcă personajele și atunci trebuie să-l întrerup, să ne întoarcem la o pagină precedentă a povestirii, clarificăm și continuăm.

Voi încerca să consemnez din când în când fragmente din aceste povestiri.

Astăzi voi scrie despre ziua iertării și despre relația dintre bunica și unul dintre frații ei despre care a zis tata că avea marea calitate de a ști să lase de la el (faină, faină calitatea asta, numai dacă am reuși cu toții să o aplicăm, măcar un pic).

Cică exista pe vremuri, în martie sau aprilie (mă voi documenta și voi reveni cu date concrete), o zi a iertării, zi în care mergeai la persoanele față de care ai greșit și-ți cereai scuze. Și bunica Ana avea un frate pe care îl îndrăgea ea mai mult decât pe ceilalți dar cumva nu reușeau deloc să rămână pe pace. Bunica era cea vinovată. Nu-i dădea deloc pace omului. Și așa treceau în fiecare an luni bune în care nu vorbeau. Fratele continua să meargă în vizită, vorbea cu cumnatul, o saluta și pe soră-sa, dar ea nu-l băga în seamă. Toate astea până în primăvară, de ziua iertării, când mergea la bunica, se punea în genunchi și-i cerea iertare. Și se împăcau și trăiau în armonie câteva luni până când o luau iar de la capăt și așa în fiecare an.

Două aspecte de reținut de aici:
1. n-ar strica o zi a iertării
2. mă repet acum, dar faină calitatea aia cu lăsatul de la tine.

Da, îmi place să stau la povești cu tata...totul e să găsim o zi bună...

luni, 19 aprilie 2010

În căutarea oii fantastice

de Haruki Murakami

Recenzia zicea că este vorba de o carte a descoperirii de sine. Se pare că acest mesaj a avut același efect asupra mea pe care o au și produsele anticelulitice: deschid portofelul și scot banii (știu, sunt o superficială în căutare de sine :D ).

Trebuie să recunosc totuși că ritmul a fost destul de susținut și de antrenant. Nu m-am plictisit deloc. Abia așteptam să mă apuc din nou să citesc. Despre sfârșit nu prea știu ce să zic. M-a ca dezumflat. Rău. Dar poate nu am fost eu în dispoziția necesară (în curte, pe scări, după prânz, cu jumate de pahar cu bere lângă mine - ultimele 20 de pagini), poate nu am pătruns deplin înțelesurile ascunse, deși sincer cred că a fost vorba doar de un final plat, ne-impresionant, o înecare la mal....dar până la urmă asta este doar părerea neavizată a unui profan în ale literaturii.

marți, 30 martie 2010

imi plac

oamenii care nu se chinuie să poarte costum și să fie ridicoli...ci știu să se simtă bine în proprii lor teniși...metaforic vorbind, evident ;)

Milan Kundera - Iubiri Caraghioase

Interesante perspectivele și povestioarele....deloc înfrumusețate...foarte dure și cumva cu picioarele pe pământ...prea pe pământ...nici un îngeraș, nici o inimioară... oameni și povești care, chiar dacă la început cu o tentă pregnant romantică, își pierd până la final inocența...minciuni, înșelătorii, schimbări absurde și instantanee de sentimente, jocuri care se transformă în scene sinistre.

...cumva nu m-au dat peste cap.

Să vedem ce-o fi cu Haruki Murakami ăsta și cu oaia lui fantastică.

sâmbătă, 20 martie 2010

Plăceri simple

Astăzi, în timp ce puneam rufele la uscat, în curte, acompaniată de lumina blândă a soarelui de martie şi de un vânt jucăuş care nu le dădea deloc pace, mi-am adus aminte de alte vremuri, de o cu totul altă sfoară, de rufe mirosind a apret, de o altă vârstă, dar aceeaşi plăcere simplă de a pune rufele la uscat, în curte, la soare.

duminică, 14 martie 2010

Vestitorii primăverii

este revigorant să te trezească o rază de soare după o iarnă lungă...să o mai lălăi în pat, treaz, cu ochii-nchiși...să auzi păsărelele afară, undeva în depărtare o mașină demarând, iar între ele un cățel care-și exprimă și el bucuria și neliniștea unei noi primăveri...și undeva și mai aproape, un porumbel...
îi lipseai doar tu momentului pentru a fi perfect...dar până la urmă sunt multe chestii frumoase în viaţă, fără a fi perfecte...

sâmbătă, 13 martie 2010

O să învăț să fiu:

- intalator
- electrician
- zugrav
- ...

Cred că asta e soluția...să nu mă milogesc de unii, alții...să caut meșteri, să nu găsesc unii competenți, să le dau bani și să observ într-un interval de câteva ore că treaba e făcută de mântuială, așa ca într-o abatere rapidă de la birt...de genul dă-o-n mă-sa că e în drum și așa mai fac și eu un ciubuc de o săniuța ceva...
nu generalizez, dar dacă porecla instalatorului este nea Prunea, eu ce mai pot să zic?!...și domnul a părut destul de săritor încât să mușc momeala...cred că și e de treabă, doar că-i cam scapă unele, altele...

aaaahhh...și a mai existat și varianta în care a venit (alt intalator, cu un pic de aere așa, o atoatecunoaștere care nu-ți poate scăpa nici măcar la prima vedere), m-a suprataxat și mi-a comentat de ce am cârpe în baie...cum căcat?!...da, înțeleg și știu că sunt femeie (mă văd și eu în oglindă și simt o durere cruntă o dată pe lună urmată de chestii nu prea faine, deci trebuie că sunt femeie + că ginecologul mi-a confirmat aceste presupuneri), dar asta nu-nseamnă că vreau să o ardem în vrăjeală, să aud comentarii idioate sau să mi te adresezi ca unui copil de 2 ani.

dar nu încercăm și noi, românii, să ne vedem cumva de treaba noastră, aia pentru care suntem plătiți, atât cât suntem plătiți, să nu fim meșteri în totul și în orice și de fapt să nu iasă nimic?!...și da, știu că acum contrazic începutul în care vreau eu să le fac pe toate, dar îmi pare rău, îmi lipsesc alternativele.

Și nu, soțul/prietenul nu reprezintă răspunsul la toate întrebările. Poate nu știe nici el pe ce lume trăiește și dacă știe, nu o să fie la curul tău tot timpul. Căcaturile se întâmplă și în afara orarului de conviețuire și până la urmă tu ești singura persoană care e tot timpul acolo.

Bine că măcar ăștia de la VH1 au băgat top 10 U2 si că există varianta cu blidul sub țevi, să nu tot stai ca prostu' cu cârpa-n mână, că doar e sâmbătă și până luni mai e. Uite cum până la urmă e profitabil că-s made in Romania, că poate nu găseam modalități de a petici orice căcat.

P.S. U2 cântă Sometimes you cant make it on your own?!?! Ăștia-și bat joc de mine? :))

sâmbătă, 27 februarie 2010

Filme - Veronica Guerin

Unii afirma că ecranizarea vieții Veronicăi Guerin se abate destul de mult de la realitate. Este film => este de așteptat într-o oarecare măsură, chiar dacă nu este normal. Oricum...mari coaiele doamnei, incredibil de mari...

vineri, 12 februarie 2010

din micile plăceri ale vieții...



Nu prea știu exact de ce, dar de câteva zile, melodia asta îmi produce o bucurie mai mult decât copilărească.

din categoria "ce vreau să fac înainte să mor" - Concerte

Le-aș numerota dar nu e neapărat asta ordinea...se mai schimbă în funcție de temperatura de afară, sezon și starea mea:
  • U2 - oldies but goldies
  • Robbie Williams - o da
  • Coldplay - dadada
  • Linkin Park cu Jay Z - ar fi cam fain așa un Numb în concert...auauau
  • Pink - pentru că nu mă pot opri...și nu vreau...
  • Portishead - o daaaaaaaa...cum cânta gagica aia cu ochii-nchiși și sprijinindu-se de microfon
  • Faithless - da, din nou
  • Bregovic

joi, 28 ianuarie 2010

o fi fost și timpul ...

mda...cred că m-am cam săturat să citesc aberațiile unora sau altora...m-am săturat și de prostiile mele, dar mai de idioțeniile debitate de alții...și da, nimeni nu mă obligă să le citesc...ca atare nu o să le mai citesc...

mă disperă această afișare ostentativă de sentimente și păreri, uneori chiar idiotice (mă repet aici), atoatecunoașterea și beșinile de vedetă. Doar pentru că scrii cel puțin de 2 ori pe săptămână și ai, hai să zicem, 100 de ”cititori”, nu-ți rezervă dreptul să te dai lovit/lovită și să te bosumfli ca fetița lu' tata în momentul în care mai există și critici și nu te țucă toți în cur. Este un material public...și da, pot ei să nu te citească sau să nu comenteze, dar pe de altă parte și tu îți poți face blogul privat și să-ți inviți doar fanii să te urmărească...deeeeci....șșșșșș...ciocu' mic...

și sincer chiar nu înțeleg ce-i și cu blogosfera asta frate...adică stai ca prostul și tot scrii de cum te doare umărul, piciorul, sufletul...aștepți să te citească alții care fac tot așa ca tine, să te consoleze, să te ajute și la un moment dat vă și întâlniți cu toții la o bere și să vă felicitați de inspirație și talent...ce mai...vârtej...bată-vă norocul să vă bată de nebunatici.

de miorlăit, mă mai miorlăi și eu pe acest wannabe blog, dar mă felicit și mă bat cu mândrie pe umăr că nu am intrat în rețeaua socială a pseudo-bloggerilor.

și uite așa de la vreo 30 de bloguri urmărite sporadic, o sa ajung cred că pe la 3...cu indulgență..bloguri care chiar aduc un plus la modesta-mi inteligență.