joi, 23 octombrie 2014

Tsuzuku Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Tsuzuku Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami
Pe Murakami ăsta parcă-l prizez. Când văd vreo carte nouă, încep să tremur. Trebuie că îmi oferă satisfacție rapidă și mult prea ușor de obținut, nu trebuie să cuget, pot citi fără să am nevoie de pauze de aer, totul merge șnur. Este chiar ușor de citit și nici nu-i ca și când s-ar întâmpla cine știe ce. De data asta nu mai avem nici pisici, nici fenomene paranormale, asta dacă nu încadrăm în această categorie câteva vise erotice și senzații stranii.

Treaba e cam așa: un domn care se consideră cam fără personalitate se decide - de fapt se decide prietena lui, nu neapărat el, că deh, așa-s femeile, pun presiune - să-și rezolve ceva probleme neclarificare și să vadă de ce a fost exclus din grupul de prieteni din liceu. Na și așa se duce el să-i vadă pe toți și să clarifice situația. Și pe parcurs parcă mai capătă și el culoare, sau cel puțin conștientizează că nu era chiar așa de transparent. Acum că povestesc așa de sec, pare plictisitoare cartea, dar chiar nu-i, pentru că Murakami știe să povestească. Te așază frumușel într-un fotoliu, își pune un disc de muzică clasică la pick-up, îți toarnă jumătate de pahar de whisky și începe frumos să-ți povestească.

- Seminar de business creativ?
- Da, numele e ceva nou, dar de fapt e totuna cu un seminar de dezvoltare personală, spuse Sara. Pe scurt, un curs rapid de spălare pe creier ca să crească războinici corporatiști. În loc de scripturi, folosesc manuale și în loc de iluminare și paradis îți promit salarii mari și promoții. E noua religie a erei pragmatismului. Numai că, spre deosebire de religie, nu are elemente transcedentale, aici totul e teoretizat și cuantificat. (p.106)

Inimile oamenilor nu se leagă doar prin armonie. Se leagă și mai adânc prin răni. Se unesc prin durerile și fragilitatea fiecăreia dintre ele. Nu există liniște fără țipete de durere, eliberare fără sânge revărsat, acceptare fără pierderi acute. Asta stă la rădăcina adevăratei armonii. (p. 220)

vineri, 17 octombrie 2014

Grasă şi proastă - Rodica Ojog-Braşoveanu

Rodica Ojog-Braşoveanu - Grasa si proasta
Cum să nu te apuci de o carte cu așa un titlu? Acum sincer... Avea mama un coleg care spunea: E urâtă, dar noroc că e proastă.

Recunosc că titlul m-a convins și poate faptul că am găsit pdf-ul pe Internet. Știam despre doamna Brașoveanu că scrie romane polițiste, care nu prea-s genul meu, chiar deloc, dar când am văzut titlul am zis că merită să încerc. Și ca să vezi, s-a dovedit a fi un volum de proză scurtă, românească 100%, fără nici un dubiu.

Mi-au plăcut povestioarele, aproape toate mai mult decât cea care a dat titlul volumului, dar pe de altă parte și-a atins scopul: îți atrage privirea și incită imaginația.

 Marea majoritate a personajelor principale sunt femei - cred că doar Ghiocel din Party la Castel face excepție, dar s-ar putea să mă înșel, nu mai verific acum. Mă opresc la 2 dintre povești, pentru că tot ce e mult plictisește și pentru că acestea 2 s-au agățat cu încăpățânare de memoria mea scurtă.

Prima dintre ele este cea cu anunțul de la matrimoniale. O doamnă de peste 40 de ani, divorțată, ezită mult dacă sau nu să apeleze la matrimoniale pentru a-și găsi un partener. Când vede ea că treaba asta a mers la câteva cunoscute de-ale ei, își ia inima-n dinți și trimite o scrisoare (d-aia adevărată, în plic, nu email) la o agenție din străinătate. În câteva săptămâni, pentru că așa era cu scrisorile - dura, primește 3 oferte, se hotărăște la una, un neamț și începe un schimb de corespondență care are ca punct culminant vizita lui la București, de sărbătorile de iarnă. Mare agitație mare, zugrăveli, găteli, unghi, păr, masaj (că așa a văzut ea la TV că se face). Vine neamțul, toate bune și frumoase până la o excursie ratată la munte, de revelion. Întorși acasă, domnul coboară la mașină pentru încă o tură de bagaje și dus e. Nici un cuvânt, nici o explicație, nimic, nici atunci, nici ulterior. Mult prea sec să nu-ți rămână în minte.

Cea de-a doua este și cea mai dureroasă în opinia mea, pentru că presupune o renunțare completă la propria persoană, o anulare a propriilor plăceri în favoare persoanei de lângă, un sacrificiu care, ca multe altele, își primește într-un final răsplata. Cadou de Crăciun  este povestea Ramonei, care abandonează vopseaua de păr, cerceii și secretele, pentru că lui Cristi îi plac femeile naturale, nevopsite și fără brizbizuri. Iubirea mea trebuie să fie autentică și nu păpușă de vitrină. Nu‑mi plac artificiile decât de Reve­lion și la sărbători naționale. Prietenii și tanti Lia. mătușa, o avertizează, dar dragostea e prea mare: Se vede imediat că‑i de la țara, comentau cunoștințele, așa a apucat la el în comună, că doar nu era să iasă mă‑sa la seceră pudrată cu Max Factor! Tanti Lia, care o crescuse, fusese mai necruțătoare: - Să te ferești, scumpa mea, de ăștia care fac pe marii evangheliști, sunt de obicei niște ipocriți imposibili. Vor neveste 'natu­rale', dar ochii le sticlesc după dame vopsite. Ține minte de la mine, când o fi să te înșele, o s‑o facă tocmai cu cine nici nu gandești!

Și anii trec, așa cum știu ei mai bine să treacă, pe nesimțite, într-o fericire gingaș de naivă, întărită de lipsurile și sacrificiile din acea perioadă. Într-al optulea an, Ramona amanetează o brățară moștenire de familie, pentru a-i face o mare bucurie lui Cristi: un calculator. Ințenția este să recupereze cu orice preț bijuteria, chiar de ar fi să împrumute bani de la tanti Lia, dar cu toate pregătirile frenetice pentru un Crăciun de vis, uită de termenul limită și brățara este vândută. Domnului de la amanet i se face milă de ea și-l spune la cine a ajuns brățara. Potopul de fericire o inundă când află că soțul ei e ăla de a cumpărat-o. Și mai abitir se ocupă de pregătiri și jubilează la gândul unui Crăciun împlinit. Vine seara de Crăciun, sosesc și invitații pintre care tanti Lia și o colegă de-a Ramonei, un pic vulgară și despre care se știa că e încurcată cu un bărbat însurat. Și la încheietura mâinii ei ce? Da, brățara Ramonei. Frumos, nu? Sau cum mai spunea tanti Lia, izvor de nesecată înțelepciune de cartier: și dacă stai să te gândești, e mult mai palpitant să fii amantă decât ne­vastă. Și mai es­tetic. Una‑i vizitată cu flori și obrazul proaspăt ras, și alta cu ligheanul cu izme­ne și ciorapi murdari, puși la muiat în Dero peste noapte!

joi, 2 octombrie 2014

Să știi cine ești, să fii cineva. Oglinzi străine.

Este sănătos să ştii cine eşti (poate chiar mai sănătos decât obsesia vegan), să te cunoşti îndeajuns de bine încât să ştii din ce eşti făcut, din cât la sută visuri, speranțe, cât aroganță, cât prefăcătorie, cât imaginație și cât hotărârea necesară să reușești să dozezi toate ingredientele de mai sus într-un aluat din care să iasă ceva, fără a te pierde în rețele străine, oferite mărinimos la tot pasul.

Dacă introspecția nu a prea dat roade de-a lungul anilor, această cunoaștere se va realiza prin interacțiunea cu exteriorul (introspecția nu e generată tot de interacțiunea cu exteriorul?!), prin încercările exteriorului de a toci interiorul. Te vei lovi de obstacole și vei încerca să le depășești sau te vei ascunde sub pătură în așteptarea ca ele să treacă, vei pierde, vei câștiga, (te) vei dezamăgi, iar pe parcursul fiecărei modificări climaterice, vei conștientiza mai bine propriile limite, propria materie.

Instinctul este să-l percepi pe cel de lângă tine prin prisma propriei oglinzi a realității, așa cum e ea, mai mult sau mai puțin deformată, iar de-a lungul vieții te vei reflecta în varii oglinzi străine. Uneori vei ceda și-i vei lăsa să te cioplească, să te potrivești cu reflexia, alteori vei lua dalta și te vei ocupa personal de problemă. De ce? De dragul aprobării, de dragul afecțiunii, din confuzie. Dar oamenii și oglinzile lor se vor succeda, se vor schimba sau vor dispărea, iar o viață de perpetuă reconstruire de dragul altora nu aduce satisfacții pe termen lung.

Dacă tu nu știi cine ești, cum să alegi care dintre chipurile care te privesc cu insistență și nerăbdare din glinda interlocutorului este cel cu adevărat al tău, cel trist sau cel vesel, cel independent sau cel patologic dependent, cel arogant și nepăsător sau cel prea implicat, cel urât sau cel frumos? Toate? Nici unul? Contează să știi?

Contează să nu iroseşti plastilina pe fantezii străine!