luni, 23 noiembrie 2009

Meredithele

Să schimb un pic tonul ultimei postări:

De vreo două luni așa, urmăresc tot felul de blog-uri - să-i zicem că e un hobby, dezvoltat din lipsa cu desăvârșire a aptitudinilor fizice necesare pentru a avea un hobby mai...sportiv.

Dar să revenim...și în hobby-ul ăsta al meu nou dezvoltat și care presimt că nu va dura mult...dintr-un click în altul, am dat peste o grămadă de blog-uri și am decis să urmăresc căteva dintre ele.


Evident că această incurabilă curiozitate feminină m-a determinat să nu omit pagina Despre în care autorul oferă în general o descriere a propriei persoane. Și ce am observat eu aici este că mai toate femeile care se vor cât de cât inteligente se consideră a fi urmașe a faimoasei Meredith Brooks...toate sunt în același timp și cel mai frumos vis și cel mai mare coșmar al unui bărbat...sunt în stare de atâtea dedublări de ți se face rău...și înger și demon...și gospodine și curve...



haideți totuși doamnele mele să scăpăm măcar parțial de aceste clișee, că doar ne vrem dăștepte și de altfel toată omenirea știe că femeile pot fi și mame și curve, paralel sau secvențial...sincer nu prea are importanță...deci găsiți și voi ceva mai interesant...

nu-i gata postul ăsta...va continua...

joi, 12 noiembrie 2009

Despre bicicleta bunicului...

Despre cum era ea o bicicletă normală pentru vremea respectivă (acum aproape 30 de ani) şi chiar destul de modestă.

Despre cum la un anumit moment din existenţa ei, i-a fost ataşat, într-un mod mai barbar (=sudat) şi un scaun pentru copii...şi cât s-a mai bucurat copilul aici de faţă de scaunul respectiv...

Despre cum, în vreo 3-4 ani, când a apărut şi a doua buburuză, ea, bicicleta, a devenit mijloc de transport pentru doi copii şi un bunic...

Despre cât de faină şi ascultătoare era...

Despre cum, în încă câţiva ani a revenit la statutul de bicicletă pentru o singură persoană, dar nu s-a simţit deloc bătrână şi se angaja sprintenă şi voioasă în competiţii cu bicicletele mai tinere ale celor două buburuze...Despre cum de multe ori câştiga...

Despre cum eu nu am reuşit eu niciodată să învăţ să mă car cu ea, dar nu i-am purtat nici un fel de râcă...

Despre cum mi-a părut rău când nu a mai avut stăpân şi nu am putut să o iau cu mine, dar ştiu că a fost mai bine pentru ea să rămână în mediul bucolic cu care a fost obişnuită, decât să o învăţ la bătrâneţe cu un garaj prea îngrămădit şi un oraş nerespectuos.

despre cum va rămâne ea tot timpul...bicicleta bunicului.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Nu mai vreau sa visez.

Despre noapte și somn e vorba aici, nu despre visatul cu ochii deschiși.
Nu înțeleg scopul. Nu se odihnește mintea, asta e clar, și uneori nici măcar corpul. Nu prea e vorba de vise frumoase, sau cel puțin nu în cazul meu. Pot număra pe degetele de la o mână visele care m-au facut să mă trezesc cu un zâmbet pe buze (și nu, nu a fost vorba de vise porno).

Și atunci care-i scopul?
De ce să mă trezesc de n ori pe noapte încercând să scap de un vis sâcâitor, care culmea, nici măcar nu se schimbă.
De ce să visez cum moare cineva drag, să mă trezesc plângand sau fără aer?! E vreo încercare a subconsțientului de a mă pune în gardă în legătură cu viitoare evenimente? De a mă pregăti? De a mă întări și a mă transforma într-o luptătoare, în Xena, sau în țestoasele ninja (nu prea are importanță care), personaje capabile să facă față oricărei situații?

Nu vreau să mă transform în nimic. Și oricâte vise de căcat ar fi, tot nu o să mă transforme într-un superpersonaj.
În consecință am un mesaj pentru subconștientul meu:
Eu tot eu o să fiu atunci când vine vorba de moarte. Veci pururi nu o să găsesc o cale mai ușoară, mai bună, mai decentă, mai curajoasă și mai pregătită de a face față morții. Așa că vezi-ți tu de alte treburi și lasă-mă dom'le în pace să mă bucur de somn!
În liniște. Și pace. Fără material audio/video.
Punct.

luni, 9 noiembrie 2009

despre reclame sau cât mă duce pe mine capul

nu știu cum se face...mă jur că nu stiu...și chiar ma consider o persoană inteligentă...nu de făcut documentare după mine, dar pe acolo, un pic peste medie...

dar reclamele îmi iau mințile...îmi șterg orice pliu de pe creier...ajung să-mi curgă din gură și să-mi doresc să cumpăr orice căcat...nu are importanță că este vorba de o veioză sau un calorifer electric...atâta timp cât în reclamă mi se vinde ca fiind anticelulitic, gata îs...

=> trebuie să rectific începutul: multă minte clar nu am!

joi, 22 octombrie 2009

M-am hotărât...

...("ajutată" un pic, ce-i drept) sa nu mai fiu aşa de negativistă, nemulţumită, "comentatoare sportivă" şi altele cu ne în faţă...

şi nu, nu sunt pe pastile şi nici nu am fumat nimic :D

acum ironia si sarcasmul cred că mi le păstrez, că-s cam ataşată de ele şi uneori chiar sunt o metodă bună de distracţie (că tot sportul nu-mi place şi de discoteci/cluburi în prea mare/bătrână)

sunt curioasă ce-o ieşi până la urmă.

"fun can change behaviour for the better"

link spre domnii de susţin treaba asta.

vreau aceeasi chestie si pentru sticlele de plastic...

Captain Planet (aka eu) needs some fun while recycling :D

joi, 10 septembrie 2009

visez urât

Mi se intampla să visez urât. Mi s-a întâmplat să deschid ochii şi să pun mâna pe telefon să o sun să o întreb ce înseamnă. Nu că aş crede neapărat în aşa ceva, mai degrabă dintr-un sentiment de obişnuinţă şi pentru alinarea indusă de o voce familiară. Dar în momentul în care dau să formez numărul, mă lovește: nu mai am pe cine să sun. Nu mai este acolo. Nu-i voi mai auzi niciodată vocea, foşnetul şorţului şi poveştile. Nu mai e. Şi au trecut pe nesimţite 3 ani.

Nu ştiu cum tratează alţii pierderea dar mie clar nu-mi iese. Am o singură metodă şi încerc să mă ţin cu dinţii de ea (chiar dacă unele semne arată c-ar fi cam proastă - metoda): neg, nu mă gândesc, încerc să îngrop. Şi merge destul de ok, dar are un mare defect: nu pot selecta ce să bag in seif şi ce să las la vedere. Şi uite aşa pierd bucăţi mari din...mine. Şi nu ştiu cum să procedez atunci când mă apucă dorul, când văd bătrâni pe stradă, când văd nepoţi cu bunicii lor, când vine toamna, când mă apucă nostalgia, când mi-e dor de copilărie, când mă ia cu panică la gândul că toţi murim (a nu se citi frică de propia-mi moarte), când se mai deschide seiful.

Este ciudat cum a ajuns ea să mă înveţe şi mersul acesta al lucrurilor: pas cu pas, amintire cu amintire, an cu an.

Mulţumesc.

marți, 25 august 2009

Mădana

Mai mult ca sigur că îs eu tot mai intolerantă și mai cârcotașă, dar chiiiiar nu o mai suport pe Madonna. Nu i-aș fi ținut eu socoteală dacă nu ar fi toată poluarea asta audio-vizuală cu venirea ei în România. Dar mai laaaas-o frate cu toate cele 1370 de prosoape ale ei și beșinile cu băutul doar de apă sființită de la ea de acolo din sânul religiei ei. E și asta o modalitate de a curăța tot restul?!

Și dacă tot trebuie să o văd la știri pe toate posturile și în postere imense peste tot prin lume (anul trecut în Muntenegru, anul ăsta la noi...nici nu te poți scărpina în nas că se chiorăște Madonna la tine) nu se poate cumva să schimbăm un pic ținuta?!...înțeleg și eu frustrările ca oricare altul, dar veșnica ei apariție în chiloți mă omoară deja. Oooook femeie, a înțeles tooooot mapamondul ăsta că tu ești chiar bună și te menții (și da, aici sunt invidioasă, dar cum sunt prea putoare, îmi înăbuș cu succes invidia) dar ce-ar fi să mai încerci și tu o fustiță, niște pantalonași ceva?! că ar cam fi timpul...se cam lasă toamna...

P.S. - Dar un U2, un Coldplay, cam pe când așa?

marți, 7 iulie 2009

despre eternitate şi existenţa-mi trecătoare...

copăcel, copăcel sau ca într-un roller coaster cu toţi avansam prin viaţă (ca să nu zic trecem prin ea ca gâştele prin apă)...aceasta este de fapt printre singurele certitudini ale existenţei - faptul că trecem...

restul...sunt diferenţe mai mult sau mai puţin particularizate de fiecare existenţă în parte: durata, calitatea, valurile făcute şi în funcţie de acestea, numărul persoanelor care-şi vor aduce aminte de noi, cărţile care ne vor aminti, pietrele pe care ne va fi scris numele, păsările care-şi vor face nevoile pe aceste pietre, etc...toate sunt oricum praf in ochii imenşi ai timpului, ai universului...în comparaţie cu momentul de când a început să pulseze inima sistemului nostru solar sau chiar al planetei de-i zicem casă, numele noastre, ale tuturor, personalităţi marcante ale istoriei sau mase întregi de necunoscuţi, absolut toţi suntem cantităţi neglijabile...probabil că şi dinozaurii au avut figurile lor marcante, dar vremea noastră nu le ştie numele...nimic nu rămâne o veşnicie - eternitatea este o prostie în gura unor existenţe mult prea trecătoare...(a se observa faptul că nu am folosit cuvântul tranzitorii, dar asta e o cu totul altă discuţie)...

oasele se tocesc, amintirile se pierd, numele se uită...

şi atunci!?

şi atunci NIMIC...la latitudinea fiecăruia...iar latitudinea MEA îmi zice că ar trebui să-mi îndrept atenţia asupra unei vieţi trăite bine ACUM, asupra succeselor şi eşecurilor existenţei mele, pe parcursul acesteia şi nu ulterior ei, al anilor în care ACEST organism deteriorabil îmi va permite să mă bucur de aer...nu asupra unor compensaţii sau pedepse ulterioare...

vineri, 5 iunie 2009

beşini de pseudovictimizaţi...

M-am trezit de dimineaţă, mi-am luat armura de războinică...Xena e mic copil pe lângă mine...şi m-am gandit să continui o treabă începută mai demult...

să vorbesc despre diferite tipuri de beșini...
următoarele la rând: pseudovictimele...

pseudovictimele în umila mea concepţie sunt persoanele care au impresia că "suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii, din cauza propriilor greşeli etc"...menirea persoanelor din anturajul lor: să-i asculte, să-i consoleze, să-i înţeleagă, să aibă răbdare şi muuult timp să-i asculte...daaaar, întreb eu, de ce atâtea concesii, atâta suflat în cur? pentru? se oferă viaţă veşnică la schimb sau măcar o rezolvare a propriile problemele? eu sinceră să fiu, refuz...na...să vedem ce se întâmplă...

de ce să consolăm persoane care din egoism, răsfăţ sau poate chiar o plăcere ascunsă de autovictimizare se bagă în toate căcaturile şi după arborează aerul acela binecunoscut de victimă?!

şi...oameni suntem...toţi facem din când în când câte o măgărie şi vrem să gasim un pic de înţelegere din partea celor de lângă noi...înţeleg perfect asta...problema apare însă în momentul în care situaţia aceasta devine o stare generală, o permanenţă...

cum apar aceste fenomene?

în umila-mi părere sunt o modalitate de a primi atenţie, o iniţiativă a anumitor indivizi/ individe pentru a fi băgați în seamă mai mult decât restul, pentru a primi mai multă lumină de la reflectoare, pentru a se evidenția...și cum să faci asta fără a fi actor?! păi aici intervin diferențele...fiecare cum poate...și cât poate...

la aceste pseudovictime e ca şi cum soarele ar fi acolo sus, pe cer, dar ele își cară propriul nor pentru simplul fapt că le place senzaţia aia de a fi diferit, mai a' dracu' sau mai "deosebit" decât restul...

şi adevărul e că eu sunt deja mult prea colerică (în cazul în care există grade de comparaţie pentru coleric) şi cu prea puţină răbdare rămasă pentru a asculta problemele imaginare ale tuturor...nu mulţumesc...nu eşti bătut/ bătută de soartă doar pentru că nu-ţi place ceea ce faci şi nenorociţii ăia de te plătesc mai au şi pretenţia absurdă să faci ceva...nu este sfârşitul lumii ca nu poţi să mergi în concediu...că eşti singur/ă sau că nu mai poţi să-ţi strângi toţi prietenii ca în vremea facultăţii...că vremurile, circumstanţele şi viaţa se schimbă...

nu, nu eşti victimă dacă tu îţi cauţi voluntar cele mai de căcat situaţii şi te mai şi bagi în ele cu capu-nainte...în cel mai bun caz eşti masochist...şi atunci suferă frate cu zâmbetul pe buze...

e greu de crezut asta...ştiu...dar mă puteţi crede pe cuvânt...NU E SFÂRŞITUL LUMII!

concluzia la care am ajuns în ultimii ani?! poţi schimba aproape totul şi orice din viaţa ta dacă nu-ţi place.... şi atunci de ce ar trebui să-ţi asculte alţii miorlăielile? pentru că eşti prea comod să faci o schimbare?!...pentru că e prea plictisitor fără să te plângi?!

fiecare cu propriile alegeri ... şi ce frumos ar fi să nu ne mai victimizăm şi să ni le asumăm cu demnitate...nici o datorie, nici o obligaţie a nimănui faţă de nimeni....

soluţia: mai puţină atenţie din partea consolatorilor => mai puţini telespectatori => mai puţine motive pentru un teatru ieftin => mai multe motive de a te aduna, maturiza şi evita ploaia şi gropile cu noroi...

să nu uităm că există oameni cu probleme adevărate, nu imaginare sau autoprovocate!

promit să-mi aduc şi eu mai des aminte de toate astea şi să-mi înfrâng tendinţele de victimizare...

va urma...

marți, 14 aprilie 2009

e mai elegant cu plicul decât cu plasa...

sau despre diferenţele dintre universităţi cu renume, de tipul Politehnicii, şi orice universitate de garaj (sau grajd) apărută in fiecare sat cu pretenţii de comună...

cum am ajuns la această postare?
foarte simplu: de la un articol citit astăzi aici.

Şi nu pot să zic că a fost spre stupoarea mea să aflu că UPT-ul are doar 2 stele. Siiincer şi ca o părere "din interior", ca să zic aşa, este prea muuult frate. 2 stele din maximul de 5 este mult prea mult, asta în cazul în care 5 stele se atribuie universităţilor de calibrul Oxfordului sau Stanfordului. Dacă este o cotare strict locală, meeere, că toate par o apă ş-un pământ. Mici variaţiuni pe aceeaşi temă, ca atare nici nu există la noi vreo universitate cu 5 stele. Correct!

Diferenţa intervine la preţul produsului, că deh, nu e acelaşi vad comercial. Şi uite aşa plasa cu brânză şi ouă e schimbată cu un plic cu bani. De ce? Pentru că nu suntem ţărani, ce drăcia dracului, suntem viitori absolvenţi ai vreunei facultăţi cu renume, renume creat în trecut - adevărat, dar totuşi renume...

rezultatul este acelaşi (diploma)...
cunoştinţele la fel (tind cam mult spre zero)...
şi atunci ce diferă?!
beşinile...cadrelor didactice şi implicit ale studenţilor...

ideea de bază este că....nu ai cu cine....chiar nu ai....2-3 persoane nu fac primăvară şi nici nu se pot pişa contra curentului, pentru că nu este vorba de o simplă stropire, nu într-o societate în care angajarea şi promovarea se face pe criteriul pilelor şi al banilor, iar nepotismul este cuvânt de lege.

La o mică revizuire a situaţiei am impresia că în vreo 50-100 de ani situaţia din fiecare universitate va fi similară cu aceea din dinastiile egiptene...totul se va păstra în cadrul familiei pentru a nu întina sângele pur, chiar dacă asta o să ducă la copii idioţi... Ce importanţă are putea să aibă asta? Nici una, vă spun eu, că oricum o să ajungă si ei cadre didactice şi o să ducă o viaţă comodă şi liniştită în sânul familiei academice.

Şi uite cum în ritmul ăsta, în câteva generaţii nici măcar nu o sa mai putem să ne punem problema generaţiilor de incompetenţi cu diplomă...o să fim incapabili din punct de vedere intelectual...

Şi da, mă număr şi eu printre incompetenţii cu diplomă şi acuz în primul rând lipsa mea de inteles şi în al doilea nepăsarea şi incompetenţa multora (nu chiar a tuturor) dintre cei care trebuiau să-mi ofere o pregătire academică (de educaţie eu zic că s-au achitat binişor ai mei).

dar sănătoşi să fim, că incompetenţa vine de la sine...

marți, 31 martie 2009

Despre prostituţie...intelectuală

De unde această alăturare de cuvinte?! Păi cea mai recentă amintire mă duce la un status pe messenger, dar sunt convinsă că am mai intalnit-o şi inainte. Şi până la urmă cum să nu o întâlneşti dacă este una dintre cele mai uzuale practici, în orice domeniul, la orice nivel...mai puţin în cazul spumei spumelor, unde fie te naşti, fie ajungi prin mari eforturi şi brusc te transformi din cel ce primea bani în cel ce dă. Şi procesul continuă, nu se opreşte nicicând.

Totuşi am căutat o definiţie să văd dacă nu este prea forţată alierea. Şi uite ce am găsit pe dexonline.ro :

PROSTITÚŢIE s. f. 1. ocupaţie a femeii care întreţine relaţii sexuale contra unei plăţi sau a unor avantaje materiale; (p. ext.) stare în care membrii societăţii duc o viaţă sexuală instabilă, schimbându-şi partenerii. o casă de ~ = bordel. 2. (fig.) înjosire, folosire degradantă a calităţilor, a talentului.

hmmmm, nu ştiu ce să zic despre alţii, dar eu personal, măcar periodic simt că mă încadrez în ultima parte, cea cu înjosirea, cu folosirea degradantă a calităţilor, că talent e prea mult spus în cazul meu. Şi atunci de ce nu această aliere a cuvântului prostituţie cu intelectualul?!

Cum?
când?
unde? şi
de ce?

Păi foaaarte simplu:

cu scârbă...
de fiecare dată când ştiu că am dreptate şi trebuie să inghit rahaturi de la "mai marii mei"...
în biroul şefului, al meu, pe coridor, pe stradă, la mine acasă, prin telefon, mail sau messenger...până la urmă orice loc e bun...
pentru a-mi păstra mirificul loc de muncă de-l am...

simt eu că va fi vreodată vreo schimbare în ţara asta (cum extind eu zona de răspândire a molimei...măi măi)?
NIIICI GÂND....mai degrabă vizualizez porcii zburând şi vitele vorbind (ultima replică este chiar realitate dacă stau un pic să ma gândesc)...
singura şansă ar fi printr-o nivelare absolută, o pornire de la zero şi utilizând specii noi de oameni...cum nu prea cunosc nici un extremist de asemenea calibru şi nici nu vreau să mor, tot ce-mi rămâne de facut este să-mi cumpăr o rochiţă frumoasă din mult lăudatul salariu şi să mă pregătesc pentru încă o tură ;)

...despre alte tipuri de prostituţie...altă dată.

vineri, 27 martie 2009

Godine prolaze...



Godine prolaze nervoznim korakom,
godine prolaze mi stojimo
Jesmo li sretniji jesmo pametniji,
godine prolaze mi gledamo

miercuri, 18 martie 2009

stau pe loc...

asta e senzatia pe care o am de cele mai multe ori...ca stau pe loc...
totul e la viteze supersonice si eu stau pe loc...chiar si atunci cand ma misc, cand ma agit, cand alerg...stau pe loc...

orice viteza as avea, este incomparabil mai mica decat viteza lumii...a luminii mai bine zis...
parca pamantul se roteste tot mai repede...anotimpurile sunt tot mai scurte...se schimba tot mai repede...zilele devin minute, iar minutele isi pierd intelesul si valoarea...

ca in filme..diferenta dintre viteza protagonistului si cea a lumii este prea mare pentru a mai fi mediata, pentru a gasi o cale de mijloc...doar ca in filme personajul gaseste la un moment dat raspunsul la intrebarile lui existentiale si brusc universul se aseaza la presupusul lui loc....totul intra pe fagasul normal...

in viata reala vitezele raman aceleasi...si atunci ne raman 3 variante de a rezolva ecuatia:

1. nu vedem nici o ecuatie, pentru ca nu exista nici o ecuatie si doar intrezarirea unei astfel de idei este clar semn de paranoia;

2. incercam sa tinem pasul, sa marim viteza naturala a organismului nostru, sa-l "upgrade-uim", sa adaugam inca o mana, un picior, un ochi la ceafa, cantitati industriale de cafea si nervi, pe care oricum nu-i mai avem...si toate astea ca sa ne ajute sa alergam ca disperatii prin viata sa obtinem de toate, sa fim in rand cu lumea si cu schimbarea anotimpurilor...sa facem o diferenta...sa fim cineva..sa rezolvam ceva...sa simtim ca nu trece pur si simplu viata pe langa noi...

rezultatul ecuatiei rezolvate prin abordarea nr.2: viata tot trece pe langa noi si chiar mai repede...cand realizam?! la sfarsit, cand fizic nu mai putem sa alergam, dar nici sa schimbam ceva nu mai avem timp;

3. iti dai seama ca nu are sens sa alergi, ca nu exista un scop pe care sa-l poti descoperi si ca orice ai face pana la urma tot va fi acoperit de straturi de uitare sau va fi corodat de timp...si atunci:

3.1 iti iei zilele

sau

3.2 te obisnuiesti cu propriul tau ritm si inveti sa-ti fie drag...incerci sa te bucuri de orice ti-ar putea produce bucurie, iti stabilesti teluri realizabile, iti faci timp pentru persoanele dragi si pentru tine...nu te dai de 3 ori peste cap ca sa intri "in randul lumii", oricare ar fi acest rand...

Schema este in general mult mai complexa, ramificata, cu relatii si trimiteri spre alte puncte si subpuncte, dar esenta, in umila-mi parere este cea de mai sus si atunci....

... si atunci ca o concluzie cvasi finala:

punctului 3.1 chiar nu-i vad sensul, ca oricum finalitatea e aceeasi la un moment dat si atunci de ce sa o grabim, daca nu ne mana nimic de la spate?!

punctul 3.2 este chiar realizabil, cu un pic de ajutor din partea punctului 2...un pic, doar atat cat sa ne permitem realizarea 3.2-ului...iar punctul 1 merita avut in vedere cand chiar nu mai stim cum sa ajungem la 3.2 si avem nevoie de o pauza de...negare...

eu cred ca mici si dese guri de aer ne pot impiedica de la asfixiere...fizica, psihica si/ sau mentala...
totul e sa stim si sa vrem sa ne si oprim sa respiram...

miercuri, 18 februarie 2009

doar la noi...

...doar la noi se poate intampla sa trebuiasca sa mergi sa te rogi frumos de femeia de serviciu sa vina sa faca si ea curat in birou, la locul tau de munca...
si atunci sa trebuiasca sa vorbesti cu consideratie, pentru ca ea are atitudine si are atata de lucru, 1 corp din toata cladirea, 2 etaje...inteleg cum poate sa fie extenuant doar gandul ca ai atatea de facut...chiar daca tu nu faci nimic decat sa fumezi in baie si sa scrumezi cu durere-n...suflet...pana si pe capacul de la WC, ca doar tot nu-l folosesti...

si atunci mai e si atitudinea de victima, afisata de cate ori te intalnesti cu ea...sa nu care cumva sa apuci tu sa deschizi gura si sa zici ca, deh, ar trebui curatat un pic de jeg si biroul in care lucrezi ...nu nu, cum sa mai ai inima sa zici ceva cand esti intampinat de un oftat sfasietor, completat si de cate o remarca, de parca ar fi facut curatenie pe un camp de lupta, sau ar fi desfundat instalatiile sanitare de prin spitale?!...totul este privit ca o mare favoare, nu ca pe o atributie prevazuta in fisa de descriere a postului. NU tanti doamna de serviciu, nu esti victima pentru ca TREBUIE sa speli buzile, ESTE datoria ta, una dintre multe altele, toate de altfel neglijate!

si daca D-ne fereste iti trece prin cap sa mergi vinerea, pe la ora 11 asa, sa o rogi sa vina sa mai dea si ea cu matura, aspiratorul si poate ca bonus cu vreo carpa, ai toate sansele sa fii luata la rost de partenerele de tigara, alte femei de serviciu cu atitudine de doamne la birt, cum ca e vineri si sa nu o tii mult ca vrea si ea femeia sa ajunga acasa...

doar la noi se poate sa fii tras de urechi pentru ca mergi prin zone proaspat spalate, sau pentru ca-ti picura din umbrela, sau pentru ca ti-s murdari pantofii, sau pentru ca...

unde altundeva? doar la noi...

vineri, 13 februarie 2009

beşini de pseudointelectuali...

pseudocalificaţi, licenţiati, fotografi, gangsteri, etc (asta ca să acoperim cât mai mult din gama de "wannabes")...toate cu un pseudo în faţă şi un aer tâmp de persoană specială...deasupra gloatei...

sătulă de persoane care se vor mai a naibii decât ceilalţi şi îşi doresc cu atât mai mult chestia asta cu cât simt că-i prinde din urmă umezeala din balta inteligenţei mediocre în care se scaldă împreună cu noi restul...hai poate nu chiar mediocră, un pic peste, că dacă ar fi mult peste nu ar mai fi psudobeşini, ar fi d-alea adevărate de se simt de departe fără să le anunţăm noi cu surle şi trâmbiţe...ar fi văzute şi recunoscute din depărtare, la fel ca bomba de la Hiroshima şi nu ar fi nevoie de Cirque du Soleil pentru a prevesti o petardă amarâtă...

nici nu ştiu de unde să încep...

dar să vedem...

1. pseudolicenţiaţii - chiar nu ştiu dacă există termenul acesta, dar eu îl folosesc pentru a-i defini pe toţi cei care au impresia că dobândirea unei diplome sau al unui titlu îi situează brusc într-o altă categorie...nu nu, nu munca şi un proces continuu şi susţinut de autoperfecţionare profesională, morală şi psihică te situează pe o altă treaptă evolutivă. NU este aşa de complexă treaba...nu frate, nu ai nevoie de asa ceva...cui îi pasă de toate prostiile astea când o diplomă îţi dă brusc dreptul de a te pârţui de faţă cu fiecare cunoscut care nu are acelaşi grad înalt de calificare?!

Altfel spus: daca ești cioban și ai tu așa, din afacerile tale cu oi, îndeajuns de mulți bani să-ți cumperi o diplomă, nu înseamnă că esți brusc intelectual...ciobanul tot cioban îi....procesul spre intelectualizare este mult mai complex decât simpla scoatere a portofelului...e la fel de lung și de anevoios ca și tăbăcitul pieilor. Nu vreau sa fiu înțeleasă greșit: n-am nimic împotriva ciobanilor, cu atât mai puțin a diplomelor...pur și simplu nu suport ciobanii cu aere de diplomați. Dar nu îți vezi tu lungimea nasului și stai frumușel în stâna ta?!

2. pseudointelectualii - sau cei care au impresia că faptul că au citit mai mult de 2 cărţi la viaţa lor (închiderea intervalului fiind oricum muuuult sub 100) îi situează deasupra restului muritorilor de rând. Citiţi fraţilor în linişte, timid, în banca voastră, fără să vă lăudaţi cu cărţi descărcate pe tot felul de gadgeturi scoase ostentativ în mijloacele de transport în comun, fără blitzuri şi mai sus menţionata circotecă! Vă asigur că se va depista că sunteţi culţi dacă într-adevăr asta e realitatea, iar pe de altă parte, un adevărat intelectual nu aşteaptă fani şi recunoaştere publică pentru simplul fapt de a fi ceea ce este (şi nu vorbesc aici de scriitori care din recunoaştere trăiesc, chiar dacă tot mai puţini intelectuali în adevăratul sens al cuvântului).

3. pseudofotografii...da da..exact cum am zis. Este un mare "trend" în ultima vreme să vezi tot felul de indivizi cu mega camere atârnate la gât, indivizi care literalmente ies ca ciupercile (scuzaţi cacofonia) după ploaie pentru a poza stropii, ploaia sau cine stie ce baltă prăpădită care ar putea impresiona vreun ochi neavizat, fără cunoştinţe sau un talent minim în acest domeniu. Ma întreb: aparatele astea sunt un fel de căţei de scos la plimbare şi agăţat gagici disperate sau sunt o defulare în tentative de creativitate a unei vieţi în spatele calculatorului!? (şi din nou, în această categorie clar nu-i includ pe cei care chiar au talent şi îşi câstigă o pâine cinstită din asta)


...voi continua

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

no excuses...

sau varianta mioritica: fara scuze...

as propune un experiment...mental...
o lume in care sa nu exista posibilitatea de a-ti cere scuze...
fara imi pare rau, scuze, sorry.....
fara lacrimi si priviri imploratoare...
fara incercari patetice de a remedia situatii...
sa existe 1 singura sansa pentru ca lucrurile sa iasa bine...
fara compromisuri...

cum ne-am comporta intr-o astfel de ipostaza...
am cugeta mai mult inainte de a face sau de a spune ceva?
am fi mai chibzuiti?
nu am mai arunca cu acuze, insulte si reprosuri in stanga si in dreapta?
nu am mai imparti asa de usor rautati gratuite?
am fi mai buni, mai atenti?
sau am dezvolta o imunitate la sentimente si persoane?!

...