joi, 6 decembrie 2012

Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire - Aurora Liiceanu şi Alice Năstase

Trebuie să recunosc că nu m-a prins cartea din prima. Adevărul e că nici nu are acţiune şi trebuie să fii într-o stare de spririt specifică, să ai chef de cugetări, pentru că despre asta este vorba: despre cugetările şi trăirile a două doamne cu privire la viaţă, iubire, muncă, familie, câştiguri şi pierderi, aşa cum le-au văzut şi trăit ele, Aurora Liiceanu mai mult analitică, iar Alice Năstase mai mult sentimentală.

Curiozitatea m-a împins şi le-am şi google-uit. Amândoua scriu pentru revista Tango. Fiind aşa de încântată de scrieri, le-am molipsit şi pe fete, iar G a continuat cu googleluiala. Într-un interviu, Aurora Liiceanu a fost întrebată de ce a divorţat de Gabriel Liiceanu, gravidă fiind. Răspunsul ei, pe cât de simplu expus, pe atât de greu de ajuns la el, de asimilat şi totuşi, câtă dreptate:

 Sigur, pare puţin curajos. Din cauză că eu nu mă recunoşteam în ceea ce credea partenerul meu de viaţă despre mine. Într-o relaţie trebuie să simţi că celălalt îţi percepe eul tău cel mai adevărat şi autentic. O relaţie este bună când te simţi tu în acea relaţie. Cred că iubeşti un om pentru cum eşti tu lângă el. Acesta cred că este conţinutul adevăratei iubiri. Când alegi o relaţie, alegi una din versiunile tale. Poate că erai complet alta lângă un alt om. 

Sursa: Nu vârsta este cea care desparte oamenii

Copilării

Bine, recunosc, uneori sunt copil până în măduva oaselor. Azi dimineață, pregătindu-mă pentru lucru, tot patrulam prin coridor. Trei perechi de cizme se hlizeau la mine şi nu ştiu ce m-a apucat, dar pur şi simplu m-am aplecat si m-am uitat să văd dacă nu a lăsat moşul ceva în ele. Nici o surpiză că erau goale, dar m-am înduioşat iar în timp ce mă machiam, reflexia mea mă privea cu indulgenţă. Nu-i rău să fii copil, mai fain ar fi daca ai avea şi cu cine...

joi, 15 noiembrie 2012

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor - Haruki Murakami

Majoritatea activităților omenești se bazează pe presupunerea că viața merge înainte. Dacă eliminăm această presupunere, ce ne rămâne? (p.431)

Trecând peste acţiunea de genul Indiana Jones în era calculatoarelor umane (a scris el şi cărţi mai bune), naraţiunea se citeşte uşor şi prezintă reacţia omului în faţa morţii anunţate, cugetările, regretele, atitudinea şi acţiunile din ultimele momente. Dacă afli că ai să mori în câteva ore, ce poţi să faci?! Faci o mică introspecţie, aduni, scazi, tragi linie, te îmbraci frumos, mănânci bine, faci sex, te plimbi prin parc cu o persoană dragă şi să mori singur în maşină, ascultând muzică.
Şi eu m-aş ţine de aceeaşi ordine...

N-avea nimeni dreptul să-mi tulbure somnul. Eram regele disperării înfășurat în veșmintele necazurilor. (p. 201)

- E adevărat că ești obosit?
- Da, sunt.
- De ce? Cum se manifestă?
- Nu sunt capabil să-mi evaluez sentimentele, mă autocompătimesc, mă enervez pe alții, îi compătimesc și pe ei, mă supăr pe mine... (p. 216)

Tu mori, conștiința ta dispare, dar gândirea îți rămâne prinsă în acel punct tautologic survenit cu o clipă înainte de asta și se subdivide la nesfârșit. Te rog să-mi amintești de paradoxul săgeții oprite în zbor. Moartea corpului e asemenea zborului săgeții. Țâșnește direct spre creier, în linie dreaptă. Nimeni nu o poate evita. Oamenii mor, trupurile putrezesc. Timpul azvârle săgeata mai departe. Dar, după cum ți-am și mai înainte, gândirea continuă să subdividă timpul mereu și mereu. Paradoxul devine realitate. Săgeata nu ajunge la țintă.
- Și așa ajungem nemuritori?
- Este vorba despre eternitatea gândirii. Mai bine zis, nu e eternă, ci se apropie asimptotic de nemurire. Are viață veșnică.
....
Omul nu ajunge la eternitate prin escaladarea timpului, ci prin dividerea lui. (p.356)

Dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie.  Fericirea se naște doar din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. (p. 418)

Când eram mai tânăr am crezut că puteam deveni altcineva. Voiam să merg la Casablanca, să-mi deschid un bar, să o cunosc pe Ingrid Bergman. Atunci chiar credeam că-mi pot face viața așa cum mi-o doream, că puteam găsi ceva care să mi se potrivească perfect. Începusem să mă pregătesc pentru revoluția propriului eu. de aceea am citit The Greening of America și am văzut de trei ori Easy Rider. Cu toate acestea, reveneam în același loc, ca o barcă cu cârma defectă. Nu ajungeam nicăieri. Stăteam și așteptam să revin la mine însumi. (p.429)

joi, 8 noiembrie 2012

Tabloul tristeții

O broască țestoasă de pluș pe un sicriu alb de 1 m întărește convingerea că nevinovații sunt cei care plătesc. Nu există scuze sau justificări pentru moartea unui copil într-un accident de mașină. Există doar vinovați. Păcat că nici măcar în asemenea situații lecția nu este învățată. Aroganța, prostia, nepăsarea și nesimțirea sunt prea puternice, ca să poți învăța din greșelile altora. Iar ca părinte, rămâne să-ți dorești cu atât mai mult să fi fost în locul copilului, cu cât poate scăpa dacă îi puneai centura.

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Clopotul

de Iris Murdoch

Acțiunile noastre sunt ca niște nave pe care le vedem plecând din port și despre care nu știm când și cu ce încărcătură se vor întoarce. (p. 194)

...iar noi nu putem învăța să iubim decât iubind. Să nu uiți că toate neîmplinirile noastre vin dintr-o iubire imperfectă. Iubirea imperfectă nu trebuie condamnată și alungată, ci adusă la perfecțiune. Drumul este mereu înainte, niciodată înapoi. (p. 274)

Inima omenească tinde spre consolare ca atrasă de o forță magnetică; și până la urmă chiar și durerea devine consolare... Dar moartea nu este ușoară, iar viața poate învinge simulând moartea. (p. 359)

joi, 13 septembrie 2012

Nicole vs. Luminița

Altfel spus:
Blândeţea nopții, de Francis Scott Fitzgerald
vs.
Luminița, mon amour, de Cezar Paul-Bădescu

Mie una mi s-au părut foarte asemănătoare cărţile astea două. În ambele un domn se însoară cu o tânără domnişoară care este cam dusă cu pluta şi după peste un deceniu de îngrijiri, doamnele, amândouă, se fac bine, iar domnii se trezesc cu un picior în... Diferenţa este că "Blândeţea nopţii" este mult mai... blândă, calmă, controlată... Luminiţa este nefiltrată, dureroasă, sălbatică...

În general femeile sunt alea de suferă de prostie sentimentală, este interesant să vezi şi domni în postura asta. Dar până la urmă cu toții suntem oameni, deci clar predispuși la prostie...

marți, 11 septembrie 2012

Motor vs. copii

Unii la 30 fac al doilea copil, eu mă dau pentru prima dată cu motorul...
Nu cred în delăsare şi nici în destin, dar uneori e bine să lucrezi cu ce îţi scoate viaţa-n cale...Un motor? Daţi-mi o cască, ce să fac cu un biberon?!
Un scutec cred ca s-ar preta totuşi în ambele situaţii...

miercuri, 29 august 2012

Politețe

- Trebuie să ieșim la un suc, să mai povestim.
- Trebuie?
- Da, e imperativ!
- Atunci nu, nu. Nu-mi plac chestiile imperative.
- Crezi că exista vreun impediment pentru care să nu o facem? Numește două!
- Să nu vreau. Ajunge unul!
La naiba și cu politețea asta?! Ce-i prea mult e... mult.

Lily Allen - Knock`Em Out

vineri, 24 august 2012

Alexis Zorba - Nikos Kazantzakis

Tocmai am terminat de recitit cartea. M-a impresionat profund. Din nou.

A mers greoi, pentru că sunt idei care trebuie rumegate, sensuri de atașat vieții.
A mers lejer, pentru că este mult prea plină de pasiune primitivă, puternică, devoratoare.

Mi-ar plăcea să pot trăi ca Zorba, să pot ”să tai sfoara”, să fiu un pic nebună, să pun totul la bătaie, dar ”creierul e-un băcan, el ține registre, am plătit atât, am încasat atât, iaca profiturile, iaca pierderile! E-un mic băcan prevăzător; el nu pune totul la bătaie, păstrează întotdeauna rezerve. Ăsta nu taie sfoara, nu! o ține strâns în mână, canalia. Dacă-i scapă, e pierdut, nefericitul, s-a zis cu el! Dar dacă nu tai sfoara, fii bun și spune-mi, ce gust mai are viața? Gust de mușețel, de mușețel searbăd!” (p. 306)

Înțelegeam că Zorba ăsta era omul pe care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută. (p. 15)

”Asta-i libertate, gândeam eu. Să ai o pasiune, să aduni grămadă monedele de aur și, deodată, să-ți învingi pasiunea și să azvârli comoara în cele patru vânturi. Să te eliberezi de o pasiune, pentru a te supune alteia, mai nobilă. Dar nu cumva este și asta tot o formă de sclavie? Să te sacrifici pentru o idee, pentru neamul tău, pentru Dumnezeu? Sau, cu cât stăpânul se plasează mai la înalțime, cu atât funia sclavului se lungește? Ar putea atunci să se zbenguie și să zburde pe o arenă mai încăpătoare și să moară fără a da de funie. Asta se numește așadar libertate?” (p. 26)

- Să-mi fie îngăduit, jupâne, zise el (Zorba), pare-mi-se că n-ai un creier prea vârtos, curată piftie. Câți ani ani?
- Treizeci și cinci.
- Ei! atunci nu se mai îndeasă niciodată. (p. 57)

- Da” tot e bine, zise el (moș Anagnosti), că putea să mă facă orb, sau tâmpit, sau cocoșat, sau și mai rău - ferească Dumnezeu! - putea să ma facă fată. (p. 63)

Nici cel mai mare profet nu le poate oferi oamenilor decât o lozincă, și, cu cât această lozincă va fi mai imprecisă, cu atât profetul va fi mai mare. (p. 65)

Cât de voluptoase și de încărcate de tristețe sunt aceste ore de ploaie fină! În inimă ți se redeșteaptă toate amintirile amare, îngropate în suflet - despărțiri de prieteni, zâmbete de femei care s-au stins, speranțe care și-au pierdut aripile ca niște fluturi din care n-a mai rămas decât viermele. Și acest vierme s-a așezat pe frunzele sufletului meu și le roade. (p. 93)

... totul e simplu în lumea asta, jupâne. De câte ori să ți-o spun? Nu mai complica totul! (p. 119)

O dată în plus îmi dădeam seama cât de adevărată e străvechea legendă: inima omului e o groapă plină de sânge; pe marginile acestei gropi cei ce ți-au fost dragi și au murit stau lungiți pe burtă să bea din sânge și să reînvie; și cu cât mai dragi îți sunt, cu atât mai mult sânde îți vor bea. (p. 123)

Nu duceam lipsă de nimic. Dar o dorință arzătoare m-a ros de când mă știu: să văd și să ating cât mai mult pământ și cât mai multă mare cu putință până o fi să închid ochii. (p. 143)

Eu unul gândesc că numai acela care vrea să fie liber e făptură omenească. Muierea nu vrea să fie liberă. Așadar, muierea e făptură omenească? (Zorba - p. 157)

- Tot ce e frumos în lumea asta este născocit de Diavol: muierile frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe călugări, posturile, ceaiul de mușețel și muierile urâte, pfui! (Zorba - p. 219)

- Ideea e totul, zise el. Ai credință? Atunci o așchie de ușă ponosită devine moaște sfinte. N-ai credință? Toată Sfânta Cruce nu-i decât o ușă ponosită. (Zorba - p. 227)

- Eliberat de patrie, eliberat de popi, eliberat de bani. Trec prin ciur. Cu cât trece vremea, cu atât e sita mai deasă. Lepăd tot ce-i rău în mine. Cum să-ți spun? Mă eliberez, devin bărbat. (Zorba - p. 230)

- Haide, să scoatem gulerele scrobite și cravatele! Să scoatem măștile de oameni serioși! Nu face nimic dacă n-ai cap, pălărie să ai. Jupâne, lumea asta merită un scuipat. (Zorba - p. 233)

”N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ți deschid ușa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!” (Zorba - p. 298)

Ce este așadar această crâncenă taină, viața? Oamenii se întâlnesc și se despart ca niște frunze gonite de vânt; în zadar se ostenește privirea să păstreze chipul, trupul, gesturile făpturii iubite; în câțiva ani nu-și mai amintește dacă avea ochi albaștri sau negri. (naratorul - p. 305)

joi, 23 august 2012

Nu știu nici măcar să fug bine

Luni dimineață, la cafea cu G:

- Să vezi G în ce situație m-am băgat ieri... Fiind duminică, mi-am tras picioare-n cur și într-un târziu am ajuns la bazin. Plictisitor singură, ce-i drept, dar mai bine decât să las marele alb să crească necontrolat. Acolo, la vestiar, o puștoaică de vreo 10-11 ani se echipa. Părea singură și profesionistă. Dar și eu par profesionistă până intru în bazin. Ea chiar era. Înota ca un pește. Eu ca o broască șchioapă. La o un moment dat o aud, din partea cealaltă a bazinului: Lasă-mă-n pace! Nu auzi că nu vreau!? Mă uit să văd la cine țipă. Era un domn ciudat pe care îl văzusem vorbind singur în bazin cu 10 minute în urmă. Îmi trece un gând ciudat prin mintea mea încă îmbibată de atmosfera din Lolita, pe care o terminasem de citit cu doar câteva zile înainte. Mă gândesc că o avea necazuri copilul. Cine știe ce ciudat... Până să mă gândesc dacă să mă bag sau nu, mă trezesc că mi-a și ieșit din gură un: Te pot ajuta cu ceva? Ești în regulă? Fata se uită tâmp la mine. Domnul: De ce să o ajutați? Sunt tatăl ei. Lucrați aici? Eu: Nu. Mi s-a părut doar o situație mai ciudată. El: Vă mulțumesc că aveți grijă. Dar s-a întâmplat să fie probleme? Ce vi s-a părut mai exact ciudat? Eu: Nu știu de alte probleme. Pur și simplu ceva nu mi se părea în regulă. Îmi cer scuze pentru interveție. Continui să înot, rușinată că m-am băgat în treburi familiale. Mai fac vreo 2 ture și ajung iar în acelați colț cu el: Fiica mea se miră cum de nu v-ați dat seama că suntem neamuri. Spune că semănăm bine. Încă o dată vă mulțumesc că ați intervenit. Eu: Nu am observat asemănarea. Probabil din cauza ochelarilor de înot. El: Da, da, cu ochelari și cu cască nu se vede prea bine. Eu: Mda. Continui să înot. După încă vreo 2-3 ture, mă prinde iar: Dar spuneți-mi, vă rog, ce vi s-a părut ciudat. Eu, sătulă de discuția asta: A fost instinctiv. Îmi cer din nou scuze. O zi bună. Ies din bazin și-mi doresc să ies cât mai repede de acolo. Cât de penibil! Am rămas cu o senzație bizară: rușine și în același timp... De ce atâta curiozitate din partea domnului?!
Vai G, de unde naiba am instinctele astea?! Parcă-s un cocoș pricăjit, sar la bătaie, dar nu știu nici măcar să fug bine...

vineri, 10 august 2012

Sclavi fericiți

- De câteva zile mă tot gândesc la statusul tău - The greatest enemy of freedom is a happy slave... știi care e concluzia mea?
- Te ascult...să văd ce revelație ai... uimește-mă!
- Tu crezi ca e rău să fii un sclav FERICIT?
- Da, clar!
- Mie mi se pare că este cea mai tare chestie, un cadou imens pe care ni-l face genetica. De ce? Păi ia gandește-te... dacă ai fi un sclav fericit, ți-ai mai pune întrebări în legătură cu viața ta, cu munca ta? Te-ai mai gândi că ești, cum ai zis ieri, maimuță de laborator?
- Nu, ai dreptate
- Nu te-ai mai chinui, ai fi perfect mulțumită că ai un loc de muncă, o casă, oameni pe care-i iubești și care te iubesc, nu ți-ai pune întrebări despre viață și moarte, despre ziua de mâine, pentru că, sclav fiind, și mai mult decât atât, fericit fiind, toate astea sunt cumva nesemnificative.
- Sunt total de acord, ai fi cel mai fericit.
- Și așa nu suntem liberi niciodată... trăim o viață tot dorind una sau alta, fiind nemulțumiți, luptându-ne.. nici noi nu prea știm pentru ce. Libertatea este o utopie... pentru că avem gratii peste tot.
- Dar îi mai profund de atât, pentru că fiind un happy slave, vei fi unul care muncește pentru altul, îl îmbogățește pe altul.
- Nu asta suntem?
- Există oameni care pot să aleagă.
- Eu cred că toți suntem sclavi, ai altor oameni, ai lucrurilor, ai noștri. Ca premiu de consolare, am putea să primim cel puțin liniște sufletească, nu?
- Suntem sclavi, da. Dar într-o zi o să refuz să mai fiu. Aștept să îmi vină rândul. Eu nu pot să fiu sclav. Îmi mănâncă din suflet în fiecare zi... încet... încet... încet... dar... sper... și doresc. Oricum, sunt un sclav, dar nu unul fericit și asta e îngrozitor...
- Eu îmi doresc foarte mult să fi un sclav fericit...
- Sincer? Și eu.
- Pentru că nu mă văd fiind altceva decât un sclav.
- Asta nu e bine. Eu refuz să cred asta (și probabil că mă amăgesc). Dar nu pot fi un sclav fericit, nu pot, mă ia cu vomă...
- Mie mi-e deja lehamite... nu prea văd alternative... societatea, jobul, dorințele noastre, totul ne transformă în sclavi. Nu știu care ar fi soluția, nu-s destul de puternică să fiu liberă și atunci mi-aș dori o sclavie liniștită, fericită. Știi tu vreo soluție?
- Soluția?! Un amestec de ambiție, dorință, voință... peste puterile unui om normal.
- Exact! Q.E.D.
- Și cineva care să te sprijine.
- Statusul tău mi-a adus cumva aminte de copilărie, când îmi doream să fiu o pasăre, să zbor, chiar de aș fi una care până la urmă ar ajunge micul dejun al alteia... visam să am un motor, să alerg de nebună, să simt libertatea...
- Eu încă visez că sunt pasăre...privilegiul de a fi copil...
- Acum văd că sunt o lașă, că nu-s capabilă de schimbări, de rupturi... n-am puterea de a fi liberă și atunci, pentru sufletul meu, îmi doresc liniștea de care ziceam, o sclavie fericită... dar mă zbat pentru ea de 10 ani acuși și degeaba...
- Ca să fii liber, îți trebuie ani de sclavie, din păcate...
- Cam câți?
- E ca o sentință... mulți, 20-30, depinde...
- Nu, după atâția ani, nici nu-ți mai aduci aminte să fi visat la asa ceva, uiți de păsări, drumuri, libertate. Ești un sclav cu acte în regulă, prin puterea obișnuinței, pentru că nu mai știi altceva...
- Cam da, poate ai noroc și ieși mai repede... cine știe...
- Nu știu cum, pentru că eu una nu văd nici un indicator spre nici una din cele 2... ca atare stau... și stau... și-s un sclav nefericit și confuz...
- Ei... așa sunt și eu, un sclav nefericit dar.... dar.... într-o zi... eu nu pot să fiu un sclav fericit... mă sperie. Deja am întrebări fără răspunsuri... nu pot fi sclav fericit dacă am întrebări... am ochii deschiși, văd, aud, simt... cel mai rau e că simt... deci nu pot...deci nu nu... și uite-așa încă un izvor de frustări...
- Concluzia: suntem sclavi revoltați, dar sclavi?!
- Dar sclavi. Born and raised....

miercuri, 8 august 2012

Toate numele

Vine meșterul la noi să măsoare una, alta și vine cu nevastă-sa și cu fie-sa. Și, ca pe orice copil de 4-5 ani, îl întrebi câți ani are, cum îl cheamă, d-astea...
Mă-sa: - Hai mami, spune cum te cheamă. Laudă-te un pic cu numele tău frumos.
Ea: - ...
Tata-miu: - Georgiana?
Mă-sa: - Nu. Nu o să ghiciți niciodată.
Eu simt cum îmi dau deja ochii peste cap...
Tată-miu: - Ana - Maria?
Ea: - ....
Mă-sa: Nu. Spune mami cum te cheamă... Spune: Vanesa Fabiana. V-am spus că nu o să ghiciți!

Ce naiv și tată-miu ăsta.. auzi la el, nume românești. Doar pentru că numele de familie este românesc?! Nu mai e la modă, frate. Dacă nu e Cleopatra, Casandra, Vanesa, Giulia, Esmeralda, e degeaba, nu e nume frumos. Copilul e sortit eșecului! Cum să nu aibă nume internațional... hm... ăsta e un nume bun - Internațional. Clar așa-mi botez copilul, să aibă ușile deschise peeeste tot...

luni, 6 august 2012

Sunetele ultimului drum

fanfara...
plânsetele...
durerea...
amintirile...
slujba...
corul...
pașii..
ultima melodie...
primele lopeți de pământ pe sicriul nou...

dacă nu-s morții tăi, nu te simți de parcă lacrimile ți-ar fi secat plămânii, iar robinetul cu aer ți-ar fi fost închis...
dacă nu-s morții tăi, pleci cu un sentiment de tristețe care-ți aduce aminte de ce a fost și te avertizează cu privire la ce va fi, o tristețe.. stătută...

miercuri, 1 august 2012

Semnalizarea

este, fără doar și poate opțională, pentru proști, tocilari, fraieri...

- Comentezi mă? Ce te fute pe tine grija ce fac eu? Mă duc unde vreau, când vreau, da?! Dacă vreau să fac dreapta, fac dreapta, dacă nu, nu... Da?! Nu e treaba nimănui! Ia tacă-ți fleanca și vezi-ți de treburile tale!
- Dăăăte-n gâtul mă-tii (asta ca să vorbim pe aceeași limbă), tu ăla de știi să respecți regulile de circulație în Spania, Germani, Italia, sau oriunde strângi căpșuni, ștergi bătrâni la cur sau speli wc-uri, doar să îți permiți 1 lună de beșini în România, să conduci mașina pe șosea de parcă ar fi tractor pe ogoru' lu' tac-tu, să deschizi toate geamurile și să dai manelele la maxim, să scoți cotul pe geam și să claxonezi ca dobitocul orice fustă, să vadă fetele că ai cu ce...

marți, 31 iulie 2012

Cronica păsării-arc - Haruki Murakami

De când am citit-o au trecut aproape două săptămâni și parcă încă sunt îmbibată de toată atmosfera din carte. Îmi tot vine să mă întorc să văd dacă nu mă urmăresc personaje ciudate, fără față sau fără sentimente, Creta Kano sau Boris jupuitorul... iar motanul îmi tot dă cu coada îndoită pe la nas. Zât măi! Lasă-mă-n pace, lasă-mă să-i acord atenția cuvenită lui Zorba, zău că merită. Cred că sunt încă mahmură de la aburii misticismului de care este îmbibată cartea. Și totuși, lectura este departe de a fi pur fantasmagorică, este o veritabilă lecție de istorie.

Punctul de plecare, evenimentul care schimbă situația normală a unei tinere familii este dispariția motanului, care declanșează parcă o avalanșă de evenimente și personaje stranii. Urmează o altă dispariție, mai tragică - dispariția soției. Un plan secundar al romanului, considerabil prin dimensiune și documentare științifică, prezintă episoade din istoria Japoniei în timpul celui de-al doilea război mondial.

Spre deosebire de Dans, dans, dans,  unde accentul este pus în special pe jocul de glezne, să te miști permanent, să nu stai niciodată prea mult în același loc, în Cronica păsării-arc, personajul principal pare a sta pe loc și atunci când se mișcă. Este într-o permanentă așteptare-căutare a soției: o așteaptă să se întoarcă acasă, o caută, o găsește, o așteaptă să iasă din închisoare. Eu, personal, prefer varianta cu mișcarea. Atâta imobilitate îmi provoacă amețeală. Zău că nu-s de părere că exemplul din Dragostea în vremea holerei este unul demn de urmat, dar na...

Pasajele de rumegat sunt multe. Urmează câteva dintre ele:

Aflându-mă într-o asemenea situație, am ajuns să cred că viața este un ceva mult mai limitat decât o percep cei care se află în plin vârtejul ei. Lumina strălucește în viață doar o singură clipă, mă rog, câteva secunde, și odată ce n-ai reușit să captezi revelația, a doua oară nu mai pui mâna pe ea, o a doua șansă nu ți se mai ivește. Ajungi să trăiești restul vieții în adâncimile incomensurabile ale singurătății și regretelor și în lumea aceea crepusculară nu te mai aștepți la nimic, deoarece nu mai ești stăpân decât pe carapacea ofilită care ar fi trebuit să conțină cu totul altceva. (locotenentul în rezervă Mamiya - p. 221)

Totul este să știi ce vrei. Motivația stă la temelia dorinței, ca să spunem așa, și cel mai important lucru este să o găsești. Trebuie săpat sub conținutul complicat al realității. Săpați și iar săpați, până când ajungeți la vârful rădăcinii. Atât aveți de făcut - și arătă cu degetul spre harta lumii - și totul se va lămuri până la urmă. Astfel funcționează lumea. Proștii nu vor scăpa niciodată de complexitatea aparentă. Ei bâjbâie pe întuneric, căutând ieșirea și mor înainte de a înțelege și cel mai simplu lucru despre lume. Ei se rătăcesc fie că sunt în inima pădurii, fie pe fundul unei fântâni. Motivul pentru care se rătăcesc este pentru că nu înțeleg principiul fundamental. (Noboru Wataya - p. 256)

Nu avem de unde să știm ce ne rezervă ziua de mâine. Moarte ne ajută să evoluăm. Moartea este un ceva uriaș și strălucitor și cu cât e mai mare și mai strălucitor, cu atât trebuie să ne dăm silința să gândim mai mult. (Mai Kasahara - p. 272)


Ura este ca o umbră lungă, neagră. În majoritate cazurilor, nici persoana pe care o învăluie nu știe de unde vine. Este ca o sabie cu două tăișuri. Îl tai pe adversar, dar te tai și pe tine. (Creta Kano - p. 328)

duminică, 15 iulie 2012

Stare de briză

Briză cam ciuciu, dar stare clar e... mâncare, somn, bălit de voie și de lene și Cronica păsării-arc... lipsește mirosul de mare, dar poate o rezolvăm și de asta... timp e...

marți, 10 iulie 2012

Ironia vieţii

Nu ai cum, pur şi simplu nu ai cum să nu apreciezi ironia vieţii, chiar dacă tu eşti cel căruia îi dă peste nas...
Ai nevoie doar de un pic de simţ al umorului şi de multă autoironie... sau invers?! Oricum...
Jos pălăria!

P.S. - Ştiu, este un clişeu titlul, dar asta e... mai mult nu am putut...

joi, 5 iulie 2012

Maestrul din Petersburg - J.M. Coetzee

Romanul prezintă un episod din viaţa lui Dostoievski. A câştigat nu ştiu ce premiu pentru ficţiune.
Pe mine nu m-a convins. Este foarte bine scris, se citeşte uşor, poate chiar de-asta nu m-a convins. Dostoievski nu se citeşte uşor. Citeşti 500 de pagini ca în ultimele 50 să se întâmple în sfârşit ceva. Sau cel puţin aşa-mi aduc eu aminte. Adevărul e că nu l-am mai citit de... 7-8 ani?! Mult. Poate e timpul să recitesc ceva, sau în sfârşit să citesc integral Demonii. Părerea mea este că ar fi trebuit tras romanul mai mult în direcţia dostoievskiană. Nu ştiu de ce, dar personajul principal nu mă prea convinge. Parcă lipseşte ceva.

Aştept să o citească şi unitatea paternă, să văd ce spune. Poate chiar am dat-o în bară cu observaţiile de mai sus...

Până atunci...

Ştie ce înseamnă durerea. Asta nu e durere. E moartea, moartea care vine înainte de vreme, vine nu ca să-l copleşească sau să-l devoreze, ci pur şi simplu ca să stea cu el. E ca un câine care s-a hotărât să-l urmeze, un dulău mare şi cenuşiu, orb şi surd, prost şi de neclintit. Când doarme, câinele doarme şi el; când pleacă de-acasă, câinele se împleticeşte în urma lui. (p. 49)

Să crezi: alt cuvânt. Ce înseamnă să crezi? Cred în trupul de pe asfaltul de jos. Cred în sânge şi oase. Să aduni trupul frânt şi să-l iei în braţe: asta înseamnă să crezi. Să crezi şi să iubeşti - acelaşi lucru. (p. 109)

Recunoaşte indiscutabil în comportamentul lui o inerţie a cărei cauză imediată e moartea lui Pavel. Îmbătrâneşte, devenind zi de zi ceea ce fără îndoială va fi la sfârşit: un bătrân într-un colţ, care nu mai are altceva de făcut decât să răsfoiască filele pierderilor suferite. (p. 111)

marți, 3 iulie 2012

Zona de confort

Cum şi de ce să ieşi din zona de confort, dacă îţi oferă... confort?!
Dacă ţi-l oferă în 70% din timp, merită cei 30% rămaşi riscul unui posibil... disconfort?! Doar că, uneori, 30 > 70...

sâmbătă, 16 iunie 2012

Voința și norocul - Carlos Fuentes

Am curtat destul de mult cartea, până să mă decid în sfârșit să o cumpăr. După titlul, m-am gândit că este genul de carte motivațională. Mă și vedeam cum, după ce aș fi citit-o, sau chiar în timpul, să fiu sigură, nu de alta, mă pun în fața oglinzii și-mi tot zic: ești deșteaptă, ești frumoasă(sau ceva), ia decizii, impune-te, exersează voința! Și după, mă așezam pe bordură și așteptam să-mi vină norocul, pentru că n-avea cum să nu...

Dar am citit câteva recenzii și m-am gândit că 10 lei cât am dat pe ea la eMag, e numai bine transportul... Și ce să vezi?! Chiar a mers cartea, deloc ce mă așteptam la primul meu impuls de superficialitate. Un soi de telenovelă mexicană cu inserții filosofice și istorice, acțiune, neînțelegeri familiale, ce mai, di tăti pentru tăți... Bine, nu mi-am antrenat voința, deci ciuciu noroc, dar nu le poți avea pe toate...

Să crezi că Dumnezeu are inteligență și voință înseamnă să crezi că Dumnezeu este uman. Iar Dumnezeu nu este uman. Nu spun cu vulgaritate că ”este dumnezeiesc”. Este doar Altul. Și nu câștigăm nimic transformându-L în oglinda virtuților noastre sau în negarea viciilor noastre. Dumnezeu este Dumnezeu pentru că nu este la fel ca noi. (p. 72)

... momentul opțiunilor care marchează tinerețea, asemenea unei piețe rotunde din care pornesc șase bulevarde diferite: trebuie să o apuci doar pe unul, conștient că le vei sacrifica pe celelalte cinci. Avem să aflăm vreodată ce ne-ar fi putut rezerva al doilea, al treilea, al patrulea sau al cincilea drum? Prin urmare ne mulțumim cu gândul că nu ar fi contat pe care l-am fi ales, fiindcă drumul adevărat îl purtăm în noi, iar bulevardele diferite sunt doar accidente, peisaje, împrejurări, însă nu propria noastră esență? (p. 89)

Apartenența la o generație sau alta nu e merit, e o dată. Iar cu datele nu te joci, fiindcă niciuna nu are virtuți intrinseci dincolo de prezența ei - trecătoare de altfel - în calendar. (p. 235)

În acea clipă tainică și sacră mi-am dat seama că dorința ne mână dincolo și dincoace de obținerea obiectului dorinței. Mi-am dat seama că ne dorim ceea ce nu avem, iar când obținem acel lucru doar pentru noi, vrem să dominăm ce avem, să-l privăm de propria sa libertate și să-l supunem legilor propriei noastre ambiții. (p. 255)

marți, 22 mai 2012

I have a dream

Din aceeaşi categorie de femei "inteligente" şi înfipte (a se observa că inteligente e între ghilimele, iar înfipte nu), mai am o poveste. A nu se înţelege de aici că am impresia că bărbaţii sunt toţi nişte deştepţi. Da de unde, mulţi lasă dâre de prostie... Doar că în ultima vreme am avut eu norocul (unde-s ghilimelele?!) să cunosc mai multe femei de genul ăsta... şi poate că mai e vorba aici şi de nevoia imperioasă de a ne afirma, noi femeile, de a demonstra că suntem şi porno, şi deştepte foc, şi mame, şi pudice, şi consumatoare de filme porno cu scop educativ, că putem să ieşim din bucătărie şi să facem chestii, chiar mai multe decât pot bărbaţii (şi ei ştim că pot, că doar asta e ideea perpetuată de secole, n-are cum să fie greşită) şi atunci, în loc să facem treaba asta decent şi să parcurgem etapele necesare, o dăm în bară... Explicabil, într-o oarecare măsură, dar problema e că nici măcar nu vrem fondul, preţuim doar forma, nu vrem deloc să investim timp şi energie în cultivarea noastră, vrem să epatăm fără nici un efort... şi reuşim, dar din păcate nu cum ne-am dori... 

Revenind la poveste: m-am dus şi eu la un curs festiv, să văd care mai e moda. Şi discursul l-a ţinut o domnişoară, foarte afectată ea, cu pauze după fiecare 3 cuvinte, vorbea mai rar decât Martin Luther King, singura diferenţă fiind povestea (ha ha). Şi fătuca asta avea mâinile pe microfon, parcă se ruga în timp ce spunea o poveste melodramatică, de genul celor de le primeşti de la părinţi sub formă de powerpoint, a căror tematică variază de la peisaje de vis, la oalele de teflon cancerigene, musai cu o melodie pe fundal, un bebeluş cu mâinile împreunate în rugăciune sau un trandafir... dar iar am deviat...povestea domnişoarei era menită să sublinieze eforturile, dragostea şi mai ales sacrificiul parental... Nici un dubiu legat de asta, că doar săracii muncesc pe brânci, să plătească un calculator nou, un telefon inteligent (măcar el!), a n-a restanţă, în timp ce odraslele lor îşi investesc timpul şi energia în a găsi noi metode de a chiuli, copia şi cheltui banii părinţilor pe chefuri şi băutură (ăsta da respect!), dar totuşi povestea era mai degrabă de OTV; la fel şi prezentarea (oare era nevoie şi de muzică de fundal?!). Iar pe de altă parte, reprezentantul studenţilor, cel care ţine discursul de încheiere a 4 ani de lupte didactice, nu ar trebui să ştie să vorbească şi să scrie corect, măcar în limba română?! Da, ştiu, ideile astea sunt de-a dreptul perimate... lasă dracu ce ştii să faci, tupeu să ai! Dar pot şi eu să visez, nu?

joi, 10 mai 2012

3 cafele astăzi...

mă așteptam să fiu într-o stare Crystal Method, Linkin Park sau ceva pe acolo, dar când colo tot Norah Jones mă poluează fonic... n-o fi rău nici așa...

vineri, 4 mai 2012

O pereche, vă rog!

Nu trebuie să închid ochii sau să mă gândesc, să vizualizez instant cel puțin 5 situații când tot ce mi-am dorit mai mult în viața asta a fost să mă ridic și să plec. Toate instinctele îmi spuneau să fac asta. Urlau la mine să plec. Pur și simplu. Fără regrete. Fără să mă uit în urmă. Fără să fac compromisuri, permanente și sâcâitoare, să-mi sară țandăra, dar să continui să negociez orice căcat, să încerc să fac să fie bine, să nu-mi pară rău după, să mă pun și în locul celuilalt... să o aud pe mamă-mea în fundal cum îmi spune că asta e viața, că trebuie să lași de la tine, să te gândești că nici tu nu ești perfect, să nu fii ca tată-tu, colerică, să gândești înainte să vorbești, blablabla... să mă ridic de pe scaun, mașină, pat, să deschid ușa și să plec, să întrerup zgomotul sâcâitor de fundal, să fie liniște, să mă apuc de fumat doar să pot să-mi aprind o țigară și să ascult greierii... să nu mă abată din drum nici o urmă de un posibil regret... asta înseamnă putere și libertate... dar presupune să ai coaie, iar eu, ultima dată când am verificat, nu aveam... poate ar fi timpul să cresc o pereche, pentru că niciodată nu sunt de prisos...

miercuri, 25 aprilie 2012

De Paște, cu întârziere

Dau buzna în acasă, arunc geamantanul și plec să-mi cumpăr un lapte, măcar atât să am de mâncare dimineață. Chioșcul de la colț - închis, că doar e 1 noaptea. Merg mai departe. Intru, ochesc ținta, să fac șoc:

- Cum don'șoară 5,1 lei pentru 1 litru de lapte? Am lipsit cumva vreo 2 ani?! De când e atât? (Întrebările erau clar fără rost și nu aveam ce răspuns să primesc, dar când îți vine, îți vine...)
- Dintotdeauna...tot timpul a fost atâta.

Îmi înghit cuvintele, iau un lapte și plec nervoasă spre casă, nervoasă că n-am mașină să mă aprovizionez și eu ca omul, nu să stau la cheremul șarlatanilor din zonă. Intru în acasă, trec prin cameră, intru în bucătărie, văd pâine pe aragaz...Au să vezi cât sunt de capră, am uitat să arunc pâinea...o fi verde la ora asta...mă uit mai bine, pâinea pare proaspătă. Deschid frigiderul să pun laptele luat la preț de cocaină și văd frigiderul plin. Hmmm. Mă întorc în cameră și observ pe masă un coșuleț cu iepurași și ouă de ciocolată, iar lângă, un bilet:

Duminică:

Supă
Șnițel + mazăre
Prăjituri

Noi,
M + T

Părinții ăștia ai mei sunt cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi în fiecare an de Paște... și de Crăciun.
Am fugit, m-am ascuns, dar tot degeaba...Iepurașul de Paște m-a găsit oricum...sau mai bine spus, m-a așteptat liniștit acasă.

marți, 10 aprilie 2012

Nu stiu alții cum sunt, dar eu când

aud de străluciri...scuze, sclipiri în ochi, mă apucă răul de mare, înălțime și mai ales greața de aroganța nefondată, care de multe ori demonstrează prostie crasă și puturoasă...

De unde toate astea?!
Dintr-un soi de saturație vis-a-vis de oamenii prea plini de ei.

De ce acum?
Că mi-am adus aminte de o vizită...

Desfășurător:

Un prieten din vechea trupă dă la un moment dat o strigare să mergem și noi să aprindem un foc de tabără în ”noua” lui căsuță (am pus ghilimele pentru că o avea de 2 ani, dar pentru ochii noștri era la prima vizionare). No ghinie, odată ajunși acolo ne punem și noi de dăm turul castelului și ne așezăm la un pahar de vorbă udat cu vin, cum bine îi șade călătorului, că doar excursia cu taxi a durat 10 minute și eram obosiți. Și la povești, dintr-una-n alta, ne mai plângem noi de regi și regine, de șale și bătrânețe, mai o bârfă, mai o sărățea...și la un moment dat o întrebăm pe găzdăriță cum îi la noul (a se citi primul) loc de muncă. Așa am greșit noi prin politețe (supra-evaluată și treaba asta cu politețea) și am declanșat un auto-elogiu dintre cele mai reușite pe care le-am auzit până acum.

Ea, despre ea:
- A fost primul interviu la care m-am dus. Dintre toate firmele care erau la momentul respectiv acolo, eu m-am dus doar la asta. În 3 minute mi-au văzut sclipirea din ochi și m-au angajat. Este locul de muncă perfect! Îmi place așa de mult, că-mi iau de lucru și acasă (aici noi ne-am uitat tâmp una la alta și am chicotit). Nu, nu, eu nu mă cobor la nivelul bârfelor de birou, nu discut cu nimeni, îmi văd de treaba mea. Și am tot timpul inițiativă. Uite de exemplu ieri, m-am dus și le-am prezentat soluția în 3 feluri diferite: word, ppt și pdf. Nu aștept să mi se zică ce să fac. Am inițiativă!

O singură întrerupere a monologului, când donșoara în cauză a fost întrebată, în momentul în care a zis de sclipirea din ochi și de cele 3 minute, cum a fost îmbrăcată la interviu. Aș vrea să cred că s-a prins dar a ignorat ironia deși, sincer, nu am observat nici o sclipire, nici o zvâcnire.

Păpușică, nu știu eu prea multe și nu se face lumină când te uiți în ochii mei, dar ce mama naibii de realizări poți avea, dacă tot ce te preocupă este cum să le arăți, în ppt sau în pdf?! Programezi cumva pentru Microsoft și ne-a scăpat nouă esența sau?!

Trebuie să recunosc că fata e tare; a reușit cumva să ne amuțească pe toate, așa cum suntem, cloște bătrâne și cotcodăcitoare. Am văzut potențialul în ochii ei și abia așteptăm să ne întâlnim cu ea din nou. Poate ne învață și pe noi cum să fim niște adevărate femei deștepte...

sâmbătă, 10 martie 2012

În noapte

de Haruki Murakami

Foarte rapidă lectura - într-o noapte se petrece toată acțiunea, o seară mi-a luat să citesc cartea... mi-a creat un sentiment deja familiar atunci când vine vorba de Murakami, cumva halucinant, ireal, mistic. Oricum ar fi, îmi place.

Un singur citat:
- Știi, mă gândeam cumva dacă oamenii își folosesc amintirile pe post de combustibil. Că sunt importante sau nu, asta nu contează când e vorba să te menții în viață. Sunt combustibil și atât. Că e reclamă din ziar, carte de filosofie, gravură erotică sau teanc de bancnote de zece mii de yeni, dacă le pui pe foc, toate sunt doar niște bucăți de hârtie. Focul nu se gândește ”Oho, ăsta e Kant”, ”Ăsta e Yomiuri, ediția de seară” sau ”Mamă ce țâțe are” când le arde. Pentru el toate nu sunt mai mult decât simple bucăți de hârtie. La fel și cu amintirile. Că sunt importante, că nu sunt importante, că nu folosesc la nimic, toate sunt combustibil, fără nici o diferență.
Korogi dă din cap ca pentru ea, apoi continuă:
- Dacă n-aș fi avut combustibilul ăsta, dacă n-ar fi existat în mine sertarul cu amintiri, cred că m-aș fi rupt în două acum multă vreme. M-aș fi chircit undeva, printr-un șanț, și-aș fi murit. Dar fiindcă pot să cotrobăi prin sertar și să scot când am nevoie tot felul de amintiri, importante sau nu, pot și să-mi duc înainte viața asta, cât o fi ea de viață de coșmar. Mereu când zic gata, nu mai pot, reușesc de fiecare dată să depășesc cumva momentul.
(p. 189)

P.S. - Împăratul muștelor de Golding este o capodoperă literară despre natura umană; este electrizantă, violentă și educativă și nu, nu este doar pentru adolescenți.

duminică, 26 februarie 2012

A venit primăvara

Am deschis toate geamurile, să las aerul de primăvară să intre, să iasă mirosul de mucegai și de vechi...

Am scos la controlat și sortat tot ce aveam prin dulapuri: sentimente noi și vechi, întregi sau doar cioturi, le-am pus pe categorii, am hotărât ce rămâne de bun, ce se arhivează și ce se aruncă.

Am dat jos pânzele de păianjeni, spălat geamuri, aspirat, scuturat covoare, șters pe jos... muzică și dans... miros de ghiocei... spirit de primăvară...

Îmi place reînnoirea asta a apartamentului meu...

A venit primăvara...

joi, 23 februarie 2012

Să cunoști o femeie - Amos Oz

Personajul principal este Yoel, agent în cadrul serviciilor secrete israeliene, care își pierde soția într-un mod mai...ciudat. Urmarea: o pensie prematură și schimbarea domiciliului. Noul acoperiș îl adăpostește pe el împreună cu 3 femei: fiica, mama și soacra. Personajul pare să trăiască într-o stare de semiconștiență, în care refuză întoarcerea la lucru, se ambiționează cu reparațiile casnice, toate pe fundalul unei rememorări a diferite episoade din viața conjugală. Conștientizează fuga permanentă de acasă sub pretextul muncii. Nu pare să-și fi înțeles vreodată nevasta sau vreuna din cele 3 femei cu care împarte acoperișul.
Să cunoști o femeie este mai degrabă o carte despre procesul de autocunoașterea prin care trece un bărbat, iar abia apoi, poate, despre cunoașterea femeii în devenire, a fiicei.

Până la urmă este o carte foarte realistă despre un bărbat care conștientizează că a trăit o viață cu o femeie pe care nu a reușit să o cunoască, în ciuda faptului că a iubit-o, că a fugit de ea și de toate celelalte femei din viața lui. Ce poate fi mai real?! Până la urmă câți bărbați își cunosc într-adevăr consoartele și le înțeleg, fără a se ascunde sub pretextul pueril că femeile sunt de neînțeles, fără a se refugia în lucru sau în plecările de acasă, fără a invoca isteria feminină!?


Știa bine că actele oamenilor, ale tuturor oamenilor și toate actele lor, acte de pasiune, de ambiție, acte de fraudă, de seducție, de acumulare, de evaziune și de trădare, de competiție, de flaterie și de generozitate, acte menite să impresioneze, să atragă atenția, să se întipărească în memoria familiei, a clanului, a țării sau a rasei uman, acte meschine și acte grandioase, acte calculate sau incontrolabile sau dușmănoase, te împing întotdeauna undeva unde nu aveai nici cea mai mică intenție să ajungi. Această generală și constantă deviere, această deturnare indusă de feluritele acțiuni ale omului, era numită de Yoel, în inima lui, farsa universală, sau umorul negru al universului. Dar la un moment dat s-a răzgândit, definiția i se părea prea bombastică. Așa încât, în gândurile lui, s-a mulțumit cu ... între două puncte nu poate exista decât o singură linie dreaptă, dar linia este întotdeauna ticsită de imbecili (Jimmy Gal, p. 144).

Dacă un om aflat în mijlocul unei păduri vrea să descopere, o dată pentru totdeauna, ce se întâmplă și ce s-a întâmplat și ce anume e posibil să se fi întâmplat, și ce e un miraj, nu are decât să stea nemișcat și să asculte. (p. 195)

Adevărul este că nu poate exista o nouă pagină. Poate doar o naștere prelungită. Și nașterea e o formă de despărțire, de separare, și orice separare e dureroasă și, oricum, cine se poate separa întruna? Pe de o parte, ani și ani de zile te consideri născut de părinții tăi, pe de altă parte începi și tu, la rândul tău, să dai naștere, chiar înainte de a fi isprăvit să te naști și în felul acesta te pomenești prins în lupte de desprindere, de rupere, și din spate și din față.

vineri, 27 ianuarie 2012

Tăcere...

Este o chestie și cu vocea asta interioară... Trec uneori perioade lungi de timp și nu mai știi cum sună, ți-e greu să o recunoști într-o mulțime, sau chiar când ești singur, pentru că ai ignorat-o, ai (au) înăbușit-o prea mult timp. Poate s-a întâmplat intenționat, poate ai alunecat în starea asta insesizabil, poate de vină este zgomotul de fundal sau poate oamenii din viața ta care au țipat îndeajuns de tare și de mult încât au reușit să te facă să te pierzi de tine. Oricare ar fi motivul, vina este proprie, rezultatul dezolant, dar oarecum remediabil...

luni, 16 ianuarie 2012

Twilight =

= bleax... în sensul de legănat și curs din gură...vai, vai...moartea pasiunii, nu alta. Niciodată nu mi-au plăcut filmele cu vampiri, sau orice alt film care se vrea sau chiar e de groază (poate pentru că aprind toate becurile dacă îmi trebuie cumva să mă piș noaptea...sunt o căcăcioasă, ce mai), dar m-am gândit să aflu și eu ce-i cu toată agitația legată de Twilight-ul ăsta și recunosc că m-au intrigat și unele poze de pe 9gag, de genul un căcat și o muscă și textul ”Still a better love story than Twilight” și dadada, au avut dreptate...+ că nu a fost chiar deloc de speriat, se pot uita și copiii de țâță, dar de ce le-ai spăla creierii de mici?! Pe de altă parte, dacă alternativa este OTV...

Nu pot să înțeleg care e agitația cu vampirii? De ce fătuca aia are înclinații dubașe spre vampiri și vârcolaci, de ce vrea să se transforme în vampir și nu-și face mai bine un tatuaj cu șopârle sau reni și de ce, de ce s-au uitat atâția oameni la seria asta de căcat și au mai și apreciat-o? Sigur e mai bună cartea (muahahahaha). Ne ducem cumva naibii? Sau sunt eu defectă?! Înțeleg nevoia de fantezie și evadare din realitate, mă jur că o înțeleg, că doar mă uit la desene animate și am văzut și Harry Potter, dar treaba cu îndrăgosteli între oameni și vampiri sau vârcolaci e peste mine. Crede tanti că-i poate schimba prin dragoste ? :))) Măcar de era mai palpitantă povestea...dar ciuciu.

Or fi și filmele astea o modă...ce să zic și eu acum?!
Țineți-o reală?! Mergeți verde?!

duminică, 15 ianuarie 2012

Pădurea norvegiană - Haruki Murakami

Personajele sunt haotice, parcă mai nebune decât de obicei. Tați care le spun fiicelor că mai bine mureau ele decât soția, sinucideri la ordinea zilei, nebuni la tot pasul. Cel mai normal pare personajul principal, Watanabe, care se încăpățânează parcă să se târască consecvent și cu hotărâre prin viață...Discutând la un moment dat cu unitatea paternă, am ajuns noi la concluzia că o carte bună trebuie să aibă minim un nebun...dacă nu, ce probleme poate rezolva, ce-ți poate comunica sau ce te poate învăța?! Tehnici de supraviețuire în junglă cu Bear Grylls sau cum să gătești cu Jamie Oliver?! Nu că n-ar fi bine să știi să gătești ca Jamie sau să poți mânca orice căcat ca Bear doar să te poată filma unii, dar totuși...

Ce mi-a plecut foarte mult și am sesizat și în ”La sud de graniță, la vest de soare” era coloana sonară. Nu pot să-mi dau seama dacă și la restul cărților era la fel, dar aici chiar m-a frapat. Tot timpul auzi câte o melodie, la radio, fredonată, cântată la chitară, totul este melodic, până și înmormântarea...

Merită citită... Mai jos câteva secvențe care mi-au atras atenția:

Nagasawa își făcuse o regulă din a nu pune mâna pe cărți ale autorilor care nu muriseră cu cel puțin 30 de ani în urmă. - Nu că nu aș avea încredere în literatura contemporană, dar nu vreau să-mi pierd timpul cu cărți care nu au trecut prin botezul timpului. Viața e prea scurtă. (p.43)

...simțeam aceeași tristețe profundă când Naoko mă privea fix în ochi. Nu aveam unde să închid o asemenea senzație, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfășura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine. O simțeam, dar nu avea gură să vorbească. (p.61)

- Nu Scott Fitzgerald a spus că nu trebuie să ai încredere în indivizii care se pretind a fi obișnuiți, banali? (p. 141)

Zilele erau toate la fel pentru mine. Puneam jos piciorul drept și-l ridicam pe stângul, îl puneam jos pe stângul și-l ridicam pe dreptul, fără să știu unde mă aflu, fără să știu măcar dacă merg în direcția bună. Știam doar că trebuie să merg undeva, că trebuia să înaintez pas cu pas. (p.254)

- Nu te autocompătimi, zise el (Nagasawa). Numai cretinii fac așa ceva. (p.289)

Când te trezești în beznă singurul lucru pe care-l poți face este să închizi ochii și să încerci să te obișnuiești cu întunericul. (Reiko - p.309)

Dragostea mea pentru Naoko este liniștită, blândă, transparentă, dar pentru Midori simt cu totul altceva. Dragostea mea pentru Midori este pe picioarele ei, trăiește, respiră, pulsează, mă cutremură de-a dreptul. (Watanabe - p. 320)

The Beatles - Norwegian Wood

joi, 12 ianuarie 2012

Curajul

pare să adore să se ascundă în cele mai ciudate locuri, să paraziteze cele mai atipice gazde, care ademenesc și înșală ochiul și mintea prin fragilitate fizică...

bine că există totuși... EL, curajul... și așa, vrând, nevrând îi molipsește și pe alții... măcar de rușine, dacă nu din alte motive...