miercuri, 29 august 2012

Politețe

- Trebuie să ieșim la un suc, să mai povestim.
- Trebuie?
- Da, e imperativ!
- Atunci nu, nu. Nu-mi plac chestiile imperative.
- Crezi că exista vreun impediment pentru care să nu o facem? Numește două!
- Să nu vreau. Ajunge unul!
La naiba și cu politețea asta?! Ce-i prea mult e... mult.

Lily Allen - Knock`Em Out

vineri, 24 august 2012

Alexis Zorba - Nikos Kazantzakis

Tocmai am terminat de recitit cartea. M-a impresionat profund. Din nou.

A mers greoi, pentru că sunt idei care trebuie rumegate, sensuri de atașat vieții.
A mers lejer, pentru că este mult prea plină de pasiune primitivă, puternică, devoratoare.

Mi-ar plăcea să pot trăi ca Zorba, să pot ”să tai sfoara”, să fiu un pic nebună, să pun totul la bătaie, dar ”creierul e-un băcan, el ține registre, am plătit atât, am încasat atât, iaca profiturile, iaca pierderile! E-un mic băcan prevăzător; el nu pune totul la bătaie, păstrează întotdeauna rezerve. Ăsta nu taie sfoara, nu! o ține strâns în mână, canalia. Dacă-i scapă, e pierdut, nefericitul, s-a zis cu el! Dar dacă nu tai sfoara, fii bun și spune-mi, ce gust mai are viața? Gust de mușețel, de mușețel searbăd!” (p. 306)

Înțelegeam că Zorba ăsta era omul pe care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută. (p. 15)

”Asta-i libertate, gândeam eu. Să ai o pasiune, să aduni grămadă monedele de aur și, deodată, să-ți învingi pasiunea și să azvârli comoara în cele patru vânturi. Să te eliberezi de o pasiune, pentru a te supune alteia, mai nobilă. Dar nu cumva este și asta tot o formă de sclavie? Să te sacrifici pentru o idee, pentru neamul tău, pentru Dumnezeu? Sau, cu cât stăpânul se plasează mai la înalțime, cu atât funia sclavului se lungește? Ar putea atunci să se zbenguie și să zburde pe o arenă mai încăpătoare și să moară fără a da de funie. Asta se numește așadar libertate?” (p. 26)

- Să-mi fie îngăduit, jupâne, zise el (Zorba), pare-mi-se că n-ai un creier prea vârtos, curată piftie. Câți ani ani?
- Treizeci și cinci.
- Ei! atunci nu se mai îndeasă niciodată. (p. 57)

- Da” tot e bine, zise el (moș Anagnosti), că putea să mă facă orb, sau tâmpit, sau cocoșat, sau și mai rău - ferească Dumnezeu! - putea să ma facă fată. (p. 63)

Nici cel mai mare profet nu le poate oferi oamenilor decât o lozincă, și, cu cât această lozincă va fi mai imprecisă, cu atât profetul va fi mai mare. (p. 65)

Cât de voluptoase și de încărcate de tristețe sunt aceste ore de ploaie fină! În inimă ți se redeșteaptă toate amintirile amare, îngropate în suflet - despărțiri de prieteni, zâmbete de femei care s-au stins, speranțe care și-au pierdut aripile ca niște fluturi din care n-a mai rămas decât viermele. Și acest vierme s-a așezat pe frunzele sufletului meu și le roade. (p. 93)

... totul e simplu în lumea asta, jupâne. De câte ori să ți-o spun? Nu mai complica totul! (p. 119)

O dată în plus îmi dădeam seama cât de adevărată e străvechea legendă: inima omului e o groapă plină de sânge; pe marginile acestei gropi cei ce ți-au fost dragi și au murit stau lungiți pe burtă să bea din sânge și să reînvie; și cu cât mai dragi îți sunt, cu atât mai mult sânde îți vor bea. (p. 123)

Nu duceam lipsă de nimic. Dar o dorință arzătoare m-a ros de când mă știu: să văd și să ating cât mai mult pământ și cât mai multă mare cu putință până o fi să închid ochii. (p. 143)

Eu unul gândesc că numai acela care vrea să fie liber e făptură omenească. Muierea nu vrea să fie liberă. Așadar, muierea e făptură omenească? (Zorba - p. 157)

- Tot ce e frumos în lumea asta este născocit de Diavol: muierile frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe călugări, posturile, ceaiul de mușețel și muierile urâte, pfui! (Zorba - p. 219)

- Ideea e totul, zise el. Ai credință? Atunci o așchie de ușă ponosită devine moaște sfinte. N-ai credință? Toată Sfânta Cruce nu-i decât o ușă ponosită. (Zorba - p. 227)

- Eliberat de patrie, eliberat de popi, eliberat de bani. Trec prin ciur. Cu cât trece vremea, cu atât e sita mai deasă. Lepăd tot ce-i rău în mine. Cum să-ți spun? Mă eliberez, devin bărbat. (Zorba - p. 230)

- Haide, să scoatem gulerele scrobite și cravatele! Să scoatem măștile de oameni serioși! Nu face nimic dacă n-ai cap, pălărie să ai. Jupâne, lumea asta merită un scuipat. (Zorba - p. 233)

”N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ți deschid ușa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!” (Zorba - p. 298)

Ce este așadar această crâncenă taină, viața? Oamenii se întâlnesc și se despart ca niște frunze gonite de vânt; în zadar se ostenește privirea să păstreze chipul, trupul, gesturile făpturii iubite; în câțiva ani nu-și mai amintește dacă avea ochi albaștri sau negri. (naratorul - p. 305)

joi, 23 august 2012

Nu știu nici măcar să fug bine

Luni dimineață, la cafea cu G:

- Să vezi G în ce situație m-am băgat ieri... Fiind duminică, mi-am tras picioare-n cur și într-un târziu am ajuns la bazin. Plictisitor singură, ce-i drept, dar mai bine decât să las marele alb să crească necontrolat. Acolo, la vestiar, o puștoaică de vreo 10-11 ani se echipa. Părea singură și profesionistă. Dar și eu par profesionistă până intru în bazin. Ea chiar era. Înota ca un pește. Eu ca o broască șchioapă. La o un moment dat o aud, din partea cealaltă a bazinului: Lasă-mă-n pace! Nu auzi că nu vreau!? Mă uit să văd la cine țipă. Era un domn ciudat pe care îl văzusem vorbind singur în bazin cu 10 minute în urmă. Îmi trece un gând ciudat prin mintea mea încă îmbibată de atmosfera din Lolita, pe care o terminasem de citit cu doar câteva zile înainte. Mă gândesc că o avea necazuri copilul. Cine știe ce ciudat... Până să mă gândesc dacă să mă bag sau nu, mă trezesc că mi-a și ieșit din gură un: Te pot ajuta cu ceva? Ești în regulă? Fata se uită tâmp la mine. Domnul: De ce să o ajutați? Sunt tatăl ei. Lucrați aici? Eu: Nu. Mi s-a părut doar o situație mai ciudată. El: Vă mulțumesc că aveți grijă. Dar s-a întâmplat să fie probleme? Ce vi s-a părut mai exact ciudat? Eu: Nu știu de alte probleme. Pur și simplu ceva nu mi se părea în regulă. Îmi cer scuze pentru interveție. Continui să înot, rușinată că m-am băgat în treburi familiale. Mai fac vreo 2 ture și ajung iar în acelați colț cu el: Fiica mea se miră cum de nu v-ați dat seama că suntem neamuri. Spune că semănăm bine. Încă o dată vă mulțumesc că ați intervenit. Eu: Nu am observat asemănarea. Probabil din cauza ochelarilor de înot. El: Da, da, cu ochelari și cu cască nu se vede prea bine. Eu: Mda. Continui să înot. După încă vreo 2-3 ture, mă prinde iar: Dar spuneți-mi, vă rog, ce vi s-a părut ciudat. Eu, sătulă de discuția asta: A fost instinctiv. Îmi cer din nou scuze. O zi bună. Ies din bazin și-mi doresc să ies cât mai repede de acolo. Cât de penibil! Am rămas cu o senzație bizară: rușine și în același timp... De ce atâta curiozitate din partea domnului?!
Vai G, de unde naiba am instinctele astea?! Parcă-s un cocoș pricăjit, sar la bătaie, dar nu știu nici măcar să fug bine...

vineri, 10 august 2012

Sclavi fericiți

- De câteva zile mă tot gândesc la statusul tău - The greatest enemy of freedom is a happy slave... știi care e concluzia mea?
- Te ascult...să văd ce revelație ai... uimește-mă!
- Tu crezi ca e rău să fii un sclav FERICIT?
- Da, clar!
- Mie mi se pare că este cea mai tare chestie, un cadou imens pe care ni-l face genetica. De ce? Păi ia gandește-te... dacă ai fi un sclav fericit, ți-ai mai pune întrebări în legătură cu viața ta, cu munca ta? Te-ai mai gândi că ești, cum ai zis ieri, maimuță de laborator?
- Nu, ai dreptate
- Nu te-ai mai chinui, ai fi perfect mulțumită că ai un loc de muncă, o casă, oameni pe care-i iubești și care te iubesc, nu ți-ai pune întrebări despre viață și moarte, despre ziua de mâine, pentru că, sclav fiind, și mai mult decât atât, fericit fiind, toate astea sunt cumva nesemnificative.
- Sunt total de acord, ai fi cel mai fericit.
- Și așa nu suntem liberi niciodată... trăim o viață tot dorind una sau alta, fiind nemulțumiți, luptându-ne.. nici noi nu prea știm pentru ce. Libertatea este o utopie... pentru că avem gratii peste tot.
- Dar îi mai profund de atât, pentru că fiind un happy slave, vei fi unul care muncește pentru altul, îl îmbogățește pe altul.
- Nu asta suntem?
- Există oameni care pot să aleagă.
- Eu cred că toți suntem sclavi, ai altor oameni, ai lucrurilor, ai noștri. Ca premiu de consolare, am putea să primim cel puțin liniște sufletească, nu?
- Suntem sclavi, da. Dar într-o zi o să refuz să mai fiu. Aștept să îmi vină rândul. Eu nu pot să fiu sclav. Îmi mănâncă din suflet în fiecare zi... încet... încet... încet... dar... sper... și doresc. Oricum, sunt un sclav, dar nu unul fericit și asta e îngrozitor...
- Eu îmi doresc foarte mult să fi un sclav fericit...
- Sincer? Și eu.
- Pentru că nu mă văd fiind altceva decât un sclav.
- Asta nu e bine. Eu refuz să cred asta (și probabil că mă amăgesc). Dar nu pot fi un sclav fericit, nu pot, mă ia cu vomă...
- Mie mi-e deja lehamite... nu prea văd alternative... societatea, jobul, dorințele noastre, totul ne transformă în sclavi. Nu știu care ar fi soluția, nu-s destul de puternică să fiu liberă și atunci mi-aș dori o sclavie liniștită, fericită. Știi tu vreo soluție?
- Soluția?! Un amestec de ambiție, dorință, voință... peste puterile unui om normal.
- Exact! Q.E.D.
- Și cineva care să te sprijine.
- Statusul tău mi-a adus cumva aminte de copilărie, când îmi doream să fiu o pasăre, să zbor, chiar de aș fi una care până la urmă ar ajunge micul dejun al alteia... visam să am un motor, să alerg de nebună, să simt libertatea...
- Eu încă visez că sunt pasăre...privilegiul de a fi copil...
- Acum văd că sunt o lașă, că nu-s capabilă de schimbări, de rupturi... n-am puterea de a fi liberă și atunci, pentru sufletul meu, îmi doresc liniștea de care ziceam, o sclavie fericită... dar mă zbat pentru ea de 10 ani acuși și degeaba...
- Ca să fii liber, îți trebuie ani de sclavie, din păcate...
- Cam câți?
- E ca o sentință... mulți, 20-30, depinde...
- Nu, după atâția ani, nici nu-ți mai aduci aminte să fi visat la asa ceva, uiți de păsări, drumuri, libertate. Ești un sclav cu acte în regulă, prin puterea obișnuinței, pentru că nu mai știi altceva...
- Cam da, poate ai noroc și ieși mai repede... cine știe...
- Nu știu cum, pentru că eu una nu văd nici un indicator spre nici una din cele 2... ca atare stau... și stau... și-s un sclav nefericit și confuz...
- Ei... așa sunt și eu, un sclav nefericit dar.... dar.... într-o zi... eu nu pot să fiu un sclav fericit... mă sperie. Deja am întrebări fără răspunsuri... nu pot fi sclav fericit dacă am întrebări... am ochii deschiși, văd, aud, simt... cel mai rau e că simt... deci nu pot...deci nu nu... și uite-așa încă un izvor de frustări...
- Concluzia: suntem sclavi revoltați, dar sclavi?!
- Dar sclavi. Born and raised....

miercuri, 8 august 2012

Toate numele

Vine meșterul la noi să măsoare una, alta și vine cu nevastă-sa și cu fie-sa. Și, ca pe orice copil de 4-5 ani, îl întrebi câți ani are, cum îl cheamă, d-astea...
Mă-sa: - Hai mami, spune cum te cheamă. Laudă-te un pic cu numele tău frumos.
Ea: - ...
Tata-miu: - Georgiana?
Mă-sa: - Nu. Nu o să ghiciți niciodată.
Eu simt cum îmi dau deja ochii peste cap...
Tată-miu: - Ana - Maria?
Ea: - ....
Mă-sa: Nu. Spune mami cum te cheamă... Spune: Vanesa Fabiana. V-am spus că nu o să ghiciți!

Ce naiv și tată-miu ăsta.. auzi la el, nume românești. Doar pentru că numele de familie este românesc?! Nu mai e la modă, frate. Dacă nu e Cleopatra, Casandra, Vanesa, Giulia, Esmeralda, e degeaba, nu e nume frumos. Copilul e sortit eșecului! Cum să nu aibă nume internațional... hm... ăsta e un nume bun - Internațional. Clar așa-mi botez copilul, să aibă ușile deschise peeeste tot...

luni, 6 august 2012

Sunetele ultimului drum

fanfara...
plânsetele...
durerea...
amintirile...
slujba...
corul...
pașii..
ultima melodie...
primele lopeți de pământ pe sicriul nou...

dacă nu-s morții tăi, nu te simți de parcă lacrimile ți-ar fi secat plămânii, iar robinetul cu aer ți-ar fi fost închis...
dacă nu-s morții tăi, pleci cu un sentiment de tristețe care-ți aduce aminte de ce a fost și te avertizează cu privire la ce va fi, o tristețe.. stătută...

miercuri, 1 august 2012

Semnalizarea

este, fără doar și poate opțională, pentru proști, tocilari, fraieri...

- Comentezi mă? Ce te fute pe tine grija ce fac eu? Mă duc unde vreau, când vreau, da?! Dacă vreau să fac dreapta, fac dreapta, dacă nu, nu... Da?! Nu e treaba nimănui! Ia tacă-ți fleanca și vezi-ți de treburile tale!
- Dăăăte-n gâtul mă-tii (asta ca să vorbim pe aceeași limbă), tu ăla de știi să respecți regulile de circulație în Spania, Germani, Italia, sau oriunde strângi căpșuni, ștergi bătrâni la cur sau speli wc-uri, doar să îți permiți 1 lună de beșini în România, să conduci mașina pe șosea de parcă ar fi tractor pe ogoru' lu' tac-tu, să deschizi toate geamurile și să dai manelele la maxim, să scoți cotul pe geam și să claxonezi ca dobitocul orice fustă, să vadă fetele că ai cu ce...