duminică, 30 ianuarie 2011

Inner calm

Sunt zile bune care fie că încep odată cu momentul în care-ți dezlipești cu greu pleoapele și-ți dai seama că în sfârșit mai intră și un pic de soare primăvăratic prin jaluzelele încă pline cu zăpadă, fie că sunt iscate de un lucru detaliu nesemnificativ cum ar fi un ghiocel ascuns în iarbă...dar care generează o adevărată listă de mulțumiri...cum că uite bă, este o viață faină și eu mă plâng aiurea de toate căcaturile....am toate motivele pentru care să fiu cel puțin mulțumită, dacă nu chiar fericită...și așa începe enumerarea lor: am două mâini și două picioare, mă mai duce și capul din când în când....am doi părinți iubitori care au făcut tot ce au putut să ies cât mai bine posibil...am avut o copilărie mirifică, bunicii au făcut din viața mea la țară un adevărat obiect de cult la care încă mă mai închin și cel mai probabil o voi face toată viața...am avut prieteni mulți....mi-au mai rămas câțiva și chiar dacă unii își caută norocul prin străinătate și nu-i mai am aproape, sunt recunoscătoare că-i mai am și așa....am iubit și am fost iubită (chiar dacă nu neapărat în același timp)...am avut în viața asta mai multe decât am timp să mulțumesc pentru ele (chiar dacă uneori am părut mai nerecunoscătoare așa)...

...și uite așa încet, încet îmi creez o bună dispoziție liniștită și sunt mai mult decât bucuroasă...fredonez câte o melodie în minte (asta dacă nu am căștile în urechi) și merg mai săltăreț pe stradă...

dar nu sunt pustnic...și lumea mea nu poate fi construită și modificată de mine exclusiv...plus că nu sunt un exemplu de calm...ca atare nu de puține ori aud cum e trasă apă peste liniștea mea....asta e...marea mea e legată și de alte ape, mări și oceane, iar valurile nu de puține ori vin din alte părți....dar până la urmă și curcubeiele la fel...

...pfuai cât sunt de pașnică...de obicei încep mai în vervă, sunt mai agresivă...cel puțin în mintea mea....și până mă apuc să aștern totul pe hârtie iese o...poveste de adormit copii...

joi, 27 ianuarie 2011

Clar de femeie

de Romain Gary

Ușoară lectura deși un pic mai greu de digerat....tema principală este modalitatea de a face față pierderii în dragoste. Începe cu întâlnirea accidentală dintre un bărbat și o femeie. El are de pierdut o noapte...noaptea în care soția sa, scopul lui în viață, jumătate din 14 ani trăiți împreună, își curmă zilele pentru a opri eroziunea iremediabilă a cancerului. Ea a pierdut un copil într-un accident de mașină cu 6 luni în urmă, la volan fiind soțul, rămas oarecum invalid....la amândoi multă durere, singurătate și disperare...de aici nevoia organiză de a depăși cumva momentul.
Nu sunt de acord cu toate teoriile enunțate, dar merită menționate măcar câteva...care mie mi-au dat cumva de gândit...

...nu este suficient ca doi oameni să fie nefericiți separat pentru a fi fericiți împreună.

...tot ceea ce făcea din mine un bărbat era la o femeie.

...Cum vrei să deosebești falsul de adevărat când mori de singurătate? Întâlnești un tip, încerci să-l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calități din cap până-n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearcă să se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos și prost ți se pare inteligent, dacă te consideră proastă se simte inteligent, dacă observă că ai sânii lăsați, i se pare că ai personalitate, dacă începe să-ți pară necioplit, îți spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, știi tu destul pentru amândoi, dacă vrea tot timpul să facă dragoste, îți spui că te iubește, dacă nu este foarte înclinat spre așa ceva, îți spui că nu asta contează, dacă-i zgârcit este pentru că a avut o copilărie săracă, dacă-i bădăran, îți spui că așa e firea lui, și continui așa să dai din mâini și din picioare ca să negi evidența, când de fapt sare-n ochi și asta-i ceea ce numim problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celălalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămășițele pe care încerci să le ții lipite, din cauza copiilor sau pur și simplu pentru că preferi să fii nenorocită decât să rămâi singură.

...Dacă n-am avea voie să lăsăm baltă un prieten, n-ar mai fi prietenie...

...Ceea ce dezintegrează un cuplu îl sudează până la urmă și mai mult. Greutățile care separă în final apropie, altfel înseamnă că n-a fost cuplu, ci doi nefericiți care au schimbat macazul greșit și s-au trezit împreună...

...Când un om este terminat, înseamnă mai ales că merge mai departe.

marți, 18 ianuarie 2011

Din categoria cum să-ți crească IQ-ul...

Cum îmi place mie așa să comentez, uneori complet aproasta, astăzi aș avea vreo 2 chestii așa pe limbă, dar încep cu asta din titlu că o coc deja de câteva zile....

deci, așadar și prin urmare, cum să devii mai deștept...păi...pare a fi destul de simplu...zici da la primărie și/sau pui la dispoziție ceva spermatozoizi, respectiv un ovul și brusc totul se schimbă: devii cumva mai deștept, te așezi deja altfel la masă la birt, cumva mai plin de tine și să nu mai zic de faptul că știi ce să zici...despre orice, iar sfaturile curg ca apa pe Niagara...evident că nu vreau să generalizez (sau vreau dar nu vreau), dar sunt convinsă că fiecare cunoaște măcar o persoană care intră în categoria asta...

nu ar fi mai ok să te mândrești la bătrânețe că ai rezistat cu persoana căreia i-ai zis da , că nu-ți vine să-i spargi capul și nici nu-ți dorești să mori mai repede să scurtezi chinul?! că ești bucuros că a fost ea/el și nu alta/altul?

nu aștepți mai bine să vezi că pruncul a ajuns un om cumsecade, că știe să deosebească binele de rău, că a ajuns tot ce poate fi el...și să știi că tu i-ai oferit tot ce ai avut și putut pentru a-i crea condițiile ideale?!

și chiar și atunci, la bătrânețe și cu copiii realizați, parcă tot ar trebui să ai și un dram de umilință în atitudine...pentru că până la urmă în toate a fost vorba și de un pic de noroc, nu?...cum era bancul ăla?! sănătate, sănătate, dar și noroc trebuie, că sănătate aveau și ăia de pe Titanic (eu pentru ăsta îi dau copyright lu” maica-mea că de la ea îl știu)!

dar, dacă stau să mă gândesc, eu nu am nici o autoritate să-mi dau cu părerea...eu acum sunt mulțumită că mi-am gătit, că am reușit să mănânc prânzul (la ora 22 ce-i drept dar cine ține evidența?!) și că pot să scriu câteva rânduri cu un pahar de vin lângă mine...mă limitez la plăceri mărunte....deocamdată...asta până fac vreun copil și descopăr astfel că-s mult mai deșteaptă decât credeam :))

duminică, 16 ianuarie 2011

Sora Katiei

de Andrés Barba

Există cărți care, deși triste și cumva sumbre prin chiar realitatea dureroasă pe care o prezintă, reușesc cumva să insufle o undă de prospețime și optimism. Mie așa mi s-a părut a fi și cartea de față, scrisă de un autor spaniol la vârsta de 26 de ani.

Nu aflăm niciodată numele personajului principal. Ea însăși se identifică prin intermediul surorii ei, prezentându-se ca fiind sora Katiei. Deși povestit la persoana a treia, totul este prezentat prin ochii fetiței de 14 ani: ocupația mamei (curvă), a surorii care se angajează inițial ca dansatoare de striptease la un bar pentru a ajunge mai apoi, în urma unei dezamăgiri sentimentale, tot la meseria mamei, apucându-se chiar și de droguri, moartea bunicii și felul în care aluneca ființa ei încet în uitare (Oamenii nu erau ca pescărușii din Anglia care apăreau la televizor, fiindcă oamenii mureau pe bucățele: mai întâi murea vocea, apoi mirosul, iar mai târziu mâinile și ochii), precum și primele întâlniri confuze și compleșitoare cu religia. Candoarea cu care fetița privește totul din perspectiva unei lumi adâncite în păcat și mizerie, o face să pară mai înceată, dar în final inocența este cea care aduce împăcare și liniște.

vineri, 14 ianuarie 2011

...

Celor mai mulți oameni li se întâmplă să-și piardă...inima, sufletul, partea aceea din individ care nu are nici o legătură cu logica, cu intelectul, cu mintea. Fie că o fac cadou, fie că le este subtilizată, rezultatul este în mare același: ea nu le mai aparține. Și nici măcar nu pare să îi deranjeze treaba asta până în momentul în care o primesc înapoi. Și atunci nu mai știu ce să facă cu ea...o plimbă aproasta dintr-o mână în alta ca pe un ou fierbinte și o privesc tâmp...pare cumva familiară, dar nu familială, nu o mai recunosc ca fiind a lor. Aici intervine un nou proces de autocunoaștere și autodefinire, un fel de revenire la adolescență, când încerci să te cunoști, să te formezi și să te obișnuiești cumva cu rezultatul. Uneori procesul este constructiv, alteori doar eroziv....sau poate ambele...
Oricum....norocoși cei care nu trec de prea multe ori prin adolescență...

luni, 10 ianuarie 2011

Mă numesc Roșu

de Orhan Pamuk

Nu prea știu ce să zic despre cele 600 și ceva de pagini. Prea mult?! Uneori felul autorului de a intra în detalii legate de miniatură m-a depășit complet. Recunosc că am citit un pic și pe diagonală, dar așa sunt eu: un pic mai incultă și cu răbdarea destul de subțire + că nu-mi prea aduc aminte să fi fost vreodată fan al povestirilor de genul O mie și una de nopți.

Ce mi-a plăcut în schimb foarte mult a fost faptul că fiecare personaj are proprii ochi și posibilitatea de a-ți povesti ceea ce vede el și doar el prin ei și asta pe tot parcursul romanului. Este foarte interesantă modalitatea aceasta de a aborda problema, pentru că sunt tot atâtea perspective câte personaje și ai posibilitatea de a fi pe rând fiecare dintre ele. Ar fi frumos să reușim și în viața reală să mai vedem și prin ochii altora.

Per ansamblu lectura a decurs destul de lin și repede.

vineri, 7 ianuarie 2011

Undying Love

E un documentar regizat de o doamnă - Helene Klodawsky - şi prezintă o serie de poveşti de dragoste care au supravieţuit Holocaustului, care s-au înfiripat în timpul sau imediat după el. Poveştile sunt spuse chiar de cei care le-au trăit, bătrânei în toată puterea cuvântului care, în timp ce vorbesc, se ţin de mâini, se privesc cu dragoste şi vorbesc despre destin. Înduioşător şi impresionant. Mi se pare mare lucru. Nu că aş crede în destin, în "ce e al tău e pus deoparte", cum zicea bunică-mea, dar cred în iubire şi în sentimente care durează. Mi se pare destul de greu să găseşti o dragoste care sa fie reciprocă şi atunci consider că este o prostie să o laşi să se stingă. Da, necesită efort, uneori este o luptă şi clar te mai saturi, dar atâta timp cât mai există şi consideri că merită, eu cred că se poate ajunge la o cizelare a personalităţilor, una după cealaltă, astfel încât să permită transformarea dragostei într-una matură şi durabilă.

Ştiu, par naivă spre infantilă şi cel mai probabil viaţa o să mă convingă de contrariu, mai ales în contextul în care în societatea contemporană nu se prea mai pune preţ pe treburile acestea. Oamenii par în general mai dispuşi să renunţe la ce au şi să caute altceva. Nici măcar nu pot să afirm cu tărie că este mai bine sau mai rău decât pe vremuri, pentru că nici o relaţie de chin nu este soluţia. Până la urmă rămâne la latitudinea fiecăruia, dar documentarul merită oricum vizionat.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Se pot schimba oamenii?!

Eu cred că da, dar cu greu...în timp...

Te schimbi când ţi-e plin sufletul, te schimbi când ţi-e gol, te schimbi odată cu trecerea anilor, te schimbă oamenii de lângă tine, te schimbi în urma unor şocuri puternice sau când realizezi că e cazul să te schimbi...în funcţie de ce a influenţat schimbarea, poate fi o tranziţie lină, nedureroasă şi naturală sau o zbatere adolescentină pentru construirea şi descoperirea unui nou eu. Oricum ar fi, contează foarte mult să accepţi schimbarea şi să ai persoane care să te susţină şi să te încurajeze.
Cei mai mulţi oameni se tem de schimbare...se agaţă cu mâini, picioare, dinţi de un moment şi nu vor să-i dea drumul...problema este că în felul acesta poţi pierde bucăţi dintr-o altă viaţă, diferită, dar tot a ta. Este adevărat că bucăţile pot fi şi dulci şi amare, dar până la urmă nu există garanţii în nimic, iar schimbarea este inevitabilă prin însăşi natura umană: ne naştem, creştem, ne formăm personalitatea, ne îndrăgostim, suntem fericiţi, suferim, îmbătrânim, murim.

Totu-i bine şi frumos până ajungem la practică. Aici se cam împute treaba ce-i drept, pentru că până la urmă este greu să te schimbi, adult fiind...există deja prea multe tabieturi, idei fixe şi asa mai departe...dar dacă există bunăvoinţă şi dorinţă, nimic nu este irealizabil.

Update: Mi-a zis prietena mea, missM, că am scris asa stii cum scriu alea...directoarele de redactie..in prima pagina a revistei unica...sau tabu..sau the one si tu stai pe wc...venita de la lucru...si ai cumparat revista ca sa te simiti asa pe pula ta..fetitza..si citind...o vezi pe aia...si zici..na uite frate cum stie..ea asa totu..e o lady...pe pula ei. Adevărul e că eu personal nu cunosc vreo gagică care să fie pe pula ei (ca să zic aşa)...fără dezechilibrări şi/sau rătăciri - cel puţin nu tot timpul - şi nici nu cred să fie atâtea în lumea asta...dar până la urmă şi noţiunea ar trebui dezbătută, analizată, să vedem ce presupune mai exact. Iar articolele de genul sunt doar discursuri motivaţionale, de cele mai multe ori autoadresate, prin care încerci să înţelegi de ce se întâmplă unele căcaturi şi să te îmbărbătezi, să te mai scuturi un pic de pământ şi să crezi că e loc de schimbare şi de mai bine...şi poate aşa chiar să realizezi măcar o parte din ce-ţi doreşti.

Morala rămâne oricum aceeaşi şi anume că eu cred în schimbare ca finalitate a unui proces adesea lung şi dureros.