duminică, 8 decembrie 2013

Ipocrit?!

Orfelinatele sunt un subiect în care plonjezi cu orice ocazie şi la orice oră pentru a-ţi manifesta sentimentele creştineşti de milă şi justiţie divină, dar vrei să faci 3 copii şi gândul la adopţie îţi face părul măciucă? Şansele sunt să fii ipocrit (na c-am tradus-o din engleză).

Plângi la orice discuţie legată de eutanasierea câinilor, dar ai destul spaţiu locativ şi totuşi n-ai adoptat nici un câine sau, şi mai bine, ai fost la magazin şi ai întrebat cât costă? Ipocrit, din nou!

Şi atunci, nu ne limităm mai bine la discuţii legate de vreme?


vineri, 6 decembrie 2013

Îmi place dentistul meu

La maxim. Fără nici un fel de conotaţie sexuală. Pur şi simplu îmi place de el şi sunt încântată de faptul că nu trebuie să ne vedem prea des.
Ştiu, nici mie nu-mi vine să cred că zic asta, nu m-am aşteptat să se întâmple vreodată să fiu mulţumită de dentistul meu. Şi starea asta ţine de vreo 3 ani, de când ne-am început colaborarea. Sper să dureze cel puţin încă pe atâta şi să nu-fi fi deochiat norocul acum. Stai să scuip în sân, cum zicea bunică-mea. Gata, acum sunt în siguranţă! Pfiu!

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

La medic

- Bună ziua.
- Bună ziua. Spuneți-mi vă rog care-i problema.
- Aici, pe coridor? Sunt oameni peste tot. Nu putem discuta într-un loc mai retras?
- Sigur, în cabinet.
În cabinet:
- Care e problema?
- De 2 săptămâni mă doare groaznic mână. Am avut-o luxată acum câteva luni, am făcut tratament, fizioterapie, văd că durerea a reapărut. Aveți toate informațiile în dosar.
După câteva momente:
- Hm, nu știu ce aveți, încercați să căutați pe internet!
- Pe internet? Să caut pe internet de ce mă doare mâna? Ăsta e răspunsul pe care îl primesc de la un medic specialist? Păi doamna doctor, pe internet poate intra orice bou așa ca mine - MU - și poate scrie tot ce-i trece prin cap. Cum se poate să îmi spuneți să caut pe internet? Eu m-am programat pentru un consult, ați spus că trebuie să plătesc pentru că nu am asigurare, am acceptat, nu am negociat ca la piață și m-am prezentat în fața medicului, care nici nu se uită la mâna mea și mă pune să caut pe internet?! Păi și atunci boul de mine să vă mai plătească pentru asta?

- Și ea?
- Ea s-a inroșit și se holba la mine. Nu a mai spus nimic. M-am ridicat și am plecat.
- Ai plătit?
- Pentru?

vineri, 8 noiembrie 2013

Acasă

Când nu am mai ajuns acasă de peste 1 lună, simt aşa, o nelinişte. Abia aştept să vină vineri, să-mi fac bagajul şi să fug spre autogară.  Ghiozdanul în spinare, ochelarii de soare pe nas. Libertate, frate! Era maximă dacă eram şi eu şoferiţă, dar e bine şi aşa. De n-ar asculta şoferul manele, ar fi chiar ideal. Dă vis!

luni, 14 octombrie 2013

Despre romantism si copii

Ai zice că merg mână-n mână cele două, dar în umila-mi părere e cam departe de asta. Sau poate nu înţeleg eu cum stă treaba. E lucru cunoscut că nu prea ştiu eu multe, iar alea puţine de le ştiu, nu le ştiu cum trebe, deci...

Dar să revin. Vrând, nevrând am făcut parte dintr-un fel de pseudo-studiu vis-a-vis de motivul pentru care fac oamenii copii. Clar printre cele mai idioate motive mi se pare cel cu salvarea relaţiei. Spun idiot deşi înţeleg perfect contextul, disperarea, speranţele, dar motivul rămâne totuţi eminamente idiot. Dacă nu mai suporţi / nu te mai suportă persoana de lângă tine, cum naiba te poate ajuta un copil?

Cel mai răspândit răspuns este... da, aţi ghicit: pentru că este timpul (echivalent cu pentru că trebuie sau pentru că-mi bate ceasul biologic). Destul de corect, că doar şi ceasul ăla e acolo cu un scop. Chiar aşa de mare importanţă are cu cine-l faci? Închizi ochii şi speri să semene cu tine. Haideţi să fim sinceri şi să recunoaştem că 98% dintre noi ne vom opri la un moment dat la răspunsul ăsta.

Cel mai romantic răspuns a venit din partea unui domn trecut de prima tinereţe, care a spus că el şi-a dorit un copil pentru că a iubit-o atât de mult pe soţia lui încât a vrut mai mult din ea. N-ai cum să nu fii impresionat de răspunsul ăsta, chiar n-ai cum. Ăsta este romantism adevărat, pur, emoţionant (bineînţeles că plecăm de la premisa că n-a minţit omu'). În rest, recitări sterpe şi banale de genul o luceafăr blând mă fac să vomit. Dar poate pentru că Eminescu chiar nu mă mişcă, nici măcar de pe scaun, dar mai sufleteşte. Dacă asta înseamnă sunt sensibilă ca un topor, fie!

joi, 26 septembrie 2013

Sorgul roşu - Mo Yan

Nu am reuşit încă să o termin. Mai am vreo 100 de pagini, dar simţeam nevoia să scriu. Niciodată nu mi-a mai provocat un roman aşa coşmaruri şi totuşi nu pot renunţa. E un vacarm auditiv, vizual şi olfactiv. Toate simţurile îţi sunt alerte, grenade, pistoale, sânge şi maţe peste tot, jupuirea unui om viu, mormane de cadavre, lupte între copii cu grenade şi câini necrofagi, cîinii mănâncă oameni, oamenii mănâncă câini, un lan de sorg care pare tot timpul acoperit de sânge şi cel puţin 3 poveşti de dragoste: bunicul cu bunica ce-a dintâi (povestea e spusă din perspectiva nepotului, deci 3 generaţii de bărbaţi iar acţiunea se desfăţoară începând de prin 1928?! într-o Chină invadată de japonezi), bunicul cu bunica 2 (amanta bunicului), bunica 1 cu şeful unei bande de bandiţi, tatăl cu mama autorului, iar salturile aparent haotice prin timp nu te ajută deloc.

Dar Omul care aduce cartea e mai de încredere ca mine:
Mo Yan - Sorgul Rosu

Şi cum în concediu am tot luat pauze de la carte să-mi mai relaxez nervii, am ajuns să citesc acum seara înainte de culcare. După un episod cu cadavre de câini şi oameni, îngheţate în poziţia în care au ajuns în putrefacţie, în lanul de sorg şi în râu, după ce am stins lumina am continuat povestea şi m-am trezit într-o cameră, s-ar putea a mea, cu câteva comode faine de lemn (caut să-mi cumpăr), iar sertarul de sus al celei de lângă uşă, cilindrică şi de un maro închis, nu avea mâner de metal ca restul, ci o mână de om. Brr.

Ca urmare am renunţat să mai citesc înainte de somn, doar că în ritmul ăsta paştele sorgului mă aşteaptă.

luni, 9 septembrie 2013

Nu ştiu!

Ar trebui să-mi fac un tricou pe care să scrie, alb pe negru, exact asta: Nu ştiu. Pentru că anul ăsta răspunsul meu la aproape 95% din întrebări a fost Nu ştiu.
Îi invidiez profund pe cei care ştiu, care au răspunsuri multiple la întrebări puţine.
Eu am doar întrebări, multe, multe întrebări, ale mele şi ale altora şi ciuciuriciu răspunsuri.
Pentru că... nu ştiu!

sâmbătă, 17 august 2013

Evanghelia după Pilat - Eric-Emmanuel Schmitt

Nu-i vedem niciodată pe ceilalți așa cum sunt. Nu avem decât puncte de vedere, trunchiate, modelate de interesele de moment. Încercăm să jucăm un rol în comedia umană, nimic altceva decât propriul rol - e oricum foarte greu. (p.198 - Pilat)

Ce este adevărul? Adevărul meu, al tău, al altora. Ca roman adevărat, format la școala scepticismului grec, relativizam.Orice adevăr este al celui care-l spune. Există tot atâtea adevăruri câți oameni. Numai forța impune cu armele sale adevărul; cu sabia, prin luptă, prin moarte, prin tortură, prin șantaj, prin frică, silind mințile să se înțeleagă asupra unei doctrine. Adevărul este o victorie a ta, este o înfrângere a altora, mai bine zis un armistițiu. Dar adevărul nu e niciodată singur; de aceea el nu există. (p. 199 - Pilat)

Să cobor în mine pentru a găsi altceva decât pe mine însumi... Uneori îl găsesc și rămân acolo o după-amiază întreagă să meditez. (p. 216 - autorul)

Foarte enervat, stacojiu la față, cineva se arată indignat că în plin secol XXI ne mai întrebăm dacă Isus a existat, dacă era fiul lui Dumnezeu. Prostii, strigă el! În opinia acestui om foarte sigur de el, e ridicol să-ți pui această întrebare! 
Se crede modern, progresist, dar urlă intolerant, căzând într-un conservatorism periculor - ca toți fundamentaliștii atei ce împărtășesc doctrina fanatică a celor ce se cred mai presus de toate, care nu pot fi atinși de nimeni și de nimic. După el, toți cei care cred sunt niște imbecili. Și el, care nu crede în nimic, trăiește în adevăr. Nu are nici măcar idee că se mulțumește să opună o credință altei credințe, o religie altei religii. 
Singura atitudine intelectuală cinstită în ceea ce privește existența lui Dumnezeu sau a lui Hristos este să spui: ”Nu știu”. Agnosticismul trebuie să rămână baza noastră, a tuturor. 
Când zicem: ”Eu cred”, nu zicem ”Eu știu”. Ceea ce cred nu e ceea ce știu. 
Când zicem: ”Eu nu cred”, nu zicem ”Eu nu cred că există”. În ordinea adevărului, a nu crede nu aduce nimic în plus. 
Să rămânem umili și măsurați. O credință atee sau o credință creștină rămân credințe. Niciodată științe. Și fiecare merită respectul pe care trebuie să-l avem pentru orice convingere. Suntem cu toții uniți în jurul întrebării, divizați în jurul răspunsurilor noastre. (p.237 - autorul)

Deși mi-au plăcut trăirile descrise, perspectivele diferite, chiar antagonice  - Ieșua și Pilat - foarte pământești amândouă, preferatele mele rămân totuși Oscar și tanti roz și Cea mai frumoasa carte din lume şi alte povestiri.

joi, 18 iulie 2013

Trebuie că sunt o frustrată

Altfel nu-mi explic de ce:

- simt că mă zgârie pe retină iegării și treningurile. Nu știu care mai mult, deși la o bătălie cinstită, 1 la 1, iegării ies net învingători, mai ales că nu contează ca ești anorexică sau focă eșuată, clar o forțezi cu niște iegări, pentru ca negru slăbește (și dacă-l porți vreo 2 săptămâni, mamă, mamă cum fug ele kilogramele). Ca să nu mai vorbim că nu are importanță cât sunt de ordinari iegării sau cât de tare se infig în părțile tale intime (fată, de ce tot scoţi degetul de cămilă la plimbare? mai lasă-l şi tu acasă, că încep să plângă copiii pe stradă!). Adevărul e că iegării că dau bine cu orice - cămăși, sacouri, sutiene, merg la orice, fată!

- mă obosesc părinții care postează poze pe facebook de când juniorul are 2 săptămâni în uter (minim 300 / semestru, să vadă tot omu' evoluţia), ca să nu mai vorbim de avalanșa de după, bineînteles, însoțită de comentarii, ca și când  ar vorbi copilul, iar el de-abia reușește să facă pârț fără să plângă. Bine că nu am văzut înca filmulețe cu facerea, dar mai e timp!

- simt nevoia femeile cu burta la gură să-și facă poze semi-dezbrăcate. De ce e musai să fii sexy și gravidă? Da, te simți neîndemănatică și mare, dar gândește-te câte câștigi, ce relație stabilești cu Gogu, cum te schimbi - de preferabil în bine și nu într-o atotștiutoare. Pozele sexy, o mai fi timp pentru ele și după, dacă nu bagi în tine ca-n goapa Marianelor. Iar pe de altă parte, dacă nu ești Demi Moore, nu ai cum să fii sexy gravidă. Poți să te sprijini de un perete, să ridici piciorul sau să te uiți languros la aparat, că pur și simplu nu ai cum!

- fetele care intră într-o nouă relaţie brusc nu mai înţeleg comprimisurile din alte relaţii, deşi numai ele ştiu câte au înghiţit la un moment sau altul din trecut. Faină memoria asta, mai ales pentru că vine cu un burete inclus! Dar despre asta mai în detaliu altă dată.

Eseu despre orbire - Jose Saramago

Se face că o molimă de orbire albă pune stăpânire pe o ţară-ntreagă. De vreme ce se pare că se ia, alege şi guvernul o soluţie mai la îndemână: îi strânge pe primii orbi şi-i bagă la carantină într-un fost spital de nebuni. Nu există servicii sanitare, nici vreo autoritate care să stabilească ordinea internă. Totul devine în scurt timp ca o junglă de beton plină de căcat şi violenţă. Nevasta medicului e singura care îşi păstrează vederea de la început şi până la sfârşit, ca pentru a fi martorul ocular al degradării omeneşti. Ce noroc pe ea!

Băi G, să ştii că m-a cam obosit şi plictisit. Să fi fost şi că am văzut filmul înainte (Blindness -2008). Nu mă prea ajută pe mine memoria, dar în limitele posibilităţilor ei, cartea şi filmul sunt cam aceeaşi chestie. Deci, aşadar şi prin urmare, ştiind deznodământul (jur că nici să mă jupoi cu unghiera nu înţeleg cum poţi să citeşti sfârşitul înainte şi să mai continui să citeşti) şi desfăşurarea acţiunii, cartea mi s-a părut mai slabă decât Eseu despre luciditate, de acelaşi domn.

Morala: Nu poţi să ştii niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie să aştepţi, să laşi timpul să lucreze, timpul e cel care porunceşte, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărţile din pachet, nouă ne revine să ne inventăm jocurile cu viaţa, a noastră. (p. 264)

joi, 11 iulie 2013

Am dus-o!

A fost aşa cum trebuia să fie. Am fost toţi 3 de faţă. Am condus-o pe ultimul drum împreună.
Adevărul e că ne-a cam luat prin surprindere, deşi ne aşteptam. A fost un pic cu panică, n-am ştiu cum să ne organizăm mai repede. Am ezitat. Ne-am întrebat dacă e decizia bună. Fiecare dintre noi a căutat soluţii să evităm situaţia. Fiecare ştia că asta e.
Iniţial am luat eu volanul. Îmi tremurau mâinile şi mi se părea nefiresc. Atunci a trecut tata pe scaunul şoferului. A condus-o pe ultimul drum cel care a condus-o şi pe restul drumurilor timp de 29 de ani. A fost aşa cum trebuia să fie!

joi, 2 mai 2013

Amintiri

- Mă puteţi lăsa la ieşirea din sat?
- Da, domnişoară.
Opreşte exact în dreptul cărăruii care duce la cimitir. Mulţumesc, salut şi cobor din autobuz. Este foarte cald şi adie vântul. Simt mirosul de câmpie încinsă, de vară, mirosul copilăriei. Singură pe potecă, cu o mână plină de flori, mă îndrept spre poarta neagră şi scârţâitoare. Îmi vizitez bunicii. Este săptămâna dinaintea Paştelui şi mă întâlnesc cu părinţii mei să curăţăm de iarbă şi să ducem flori. Mâine bunica ar fi făcut 82, dacă n-ar fi murit acum 7 ani.
A fost cel mai violent moment din viaţa mea. Au trecut ani până să am din nou acces la amintirile frumoase, la toată copilăria mea, la tot ce mi-a dat. Prea mult timp i-am făcut o nedreptate reducând-o la amintirea ultimelor luni, la durerea ei,  la aşteptare, la telefonul primit într-o zi de septembrie, la şoc, la mirosul de lumânări, la una dintre ultimele noastre discuţii: De tine îmi pare cel mai rău, tu o să suferi cel mai mult. Nu degeaba m-a crescut. Mă ştia prea bine. Ştia că odată cu ea voi pierde şi ultimul suflu al copilăriei. Nu cred că bănuia că voi arde legături şi voi îngropa amintiri, bune şi rele, că va curge multă apă pe Bârzava până să mă gândesc că aş reuşi să reconstruiesc poduri spre mine cea de atunci, spre mine înconjurată de bunici şi o copilărie pe care aş retrăi-o oricând, la infinit.
Nu simt emoţia la care m-aş fi aşteptat în faţa mormântului. Nu mai am de unde şi până la urmă ea nu este pământ. Ea este amintire. Vin în fiecare an din respect, pentru că ea asta şi-a dorit, pentru că am promis. Mă linişteşte acest cimitir de la ţară, cu liliacul înflorit, cu fântâna lui care a udat genaraţii de morminte, cu sunetul vântului, cu bancuţe din loc în loc, cu spaţiu pentru aer, cu bunici, străbunici şi străstrăbunici.
Este o reuniune a amintirilor de familie.

miercuri, 10 aprilie 2013

De ce?

Mulţi ne căutăm un rost, ceva la care să fim într-adevăr buni, ceva care să ne satisfacă, să ne scoată din anonimat, să ne dea un scop în viaţă, să ne şteargă sentimentul inutilităţii, al mediocrităţii, să ne demonstrăm supremaţia, să fim speciali. Căutăm răspunsuri la: De ce? Pentru ce? Pentru cine? şi Ce primesc în schimb?

Şi dacă nu există nici un răspuns, nici o continuare, nici o recompensă, nici o pedeapsă, nici acum, nici în vieţi ulterioare, nici în vecii vecilor amin?! Dacă există doar viaţa asta, aşa cum o fi ea, cu sau fără scop, dar unică? Până la urmă de ce ar exista vieţi ulterioare? Prea multă înghesuială, prea multă transpiraţie, prea multă birocraţie.... coridoare metafizice interminabile de oameni care-şi aşteaptă rândul: Tu - da, tu - nu, tu stai să deschid fişierul, să număram păcatele, să vedem cum le echilibrăm cu faptele bune, câte flotări să faci, câte cazane să alimentezi, câte virgine primeşti... Nu e cumva prea multă muncă, chiar şi pentru un sistem perfect, fără birocraţie şi secretare cu atitudine?! Şi  de ce? Pentru că oamenii nu-s în stare să-şi rezolve problemele în viaţa asta, pentru că aşa e mai lesne de suportat povara inutilităţii?! Ce ar fi mai uşor decât să te ţii de căcaturi în viaţa asta, în ideea că o fi plictisitor în viaţa următoare şi ca urmare timp suficient ca să te revanşezi?

joi, 4 aprilie 2013

La taifas - Aurora Liiceanu

Cum eram deja pornita, noua experienţă Aurora Liiceanu a venit ca o continuare firească, mai ales ca am primit cartea cadou de la missM; de fapt am făcut schimb de volume, aşa, ca-ntre fete.

E o culegere de cugetări expuse prin intermediul povestirilor cu şi pentru femei, povestiri educative, emancipative şi nu în sensul stereotipic al "literaturii" motivaţionale, tot mai prolifice pe măsură ce ne sălbăticim şi îndobitocim într-o viaţă  care se perindă sec între birou şi reţele sociale online.

Bărbaţii pot sta liniştiţi, odată ce şi-au pus pirostriile pe cap. Statisticile arată că femeile înţeleg bărbaţii care nu sunt mari performeri sexuali, acceptă disfuncţiile erectile ale soţilor lor, dacă au calităţi pe care ele le apreciază mult: să fie oameni de casă, să nu umble pe coclauri, mai ales cu alţi bărbaţi, care-i pot trage spre acţiuni periculoase, ameninţând relaţia, să colaboreze la problemele domestice chiar dacă nu fac mare lucru. Adică să fie alături, să fie prezenţi, chiar dacă nu activi. 
Libertatea femeilor de astăzi nu este deloc adevărată, oentru că este ca o poleială care se şterge şi sub ea apare adevărul. (p.184) 

Să ne amintim vorbele lui Arthur Schopenhauer: "Dacă păstrez tăcerea asupra secretului meu, el îmi va fi prizonier; dacă îl las să scape din gură, eu voi fi prizonierul lui. În copacul tăcerii atârnă fructele păcii." (p.150) 

Oamenii sunt diferiţi, nu trebuie să-i obligăm să-şi trăiască viaţa la fel. Dar nu căsătoria ar fi cel mai important lucru, ci ideea că un copil trebuie crescut atunci când poţi să-l creşti. Dacă ai bani şi vrei să-l creşti singură, este o problemă. Dacă te poţi înţelege cu cel cu care l-ai făcut este mai bine. Dacă vrei să adopţi, trebuie să arăţi că poţi să-l creşti. Dar dacă-l donezi societăţii - fie lumii, fie unei instituţii, ştim noi cum sunt ele! - şi el creşte sălbatic, singur, cu mama plecată să spele rufele cuiva în străinătate, care-l lasă unor bunici vai de capul lor, care nu a înţeles că un copil are nevoie de părinţi, nu de societatea abstractă, atunci lucrurile se schimbă. Şi cred că doar educaţia te face să nu te înmulţeşti fără să te gândeşti ce înseamnă o viaţă pe care o aduci pe lume şi ce-i oferi tu, cel care ai adus-o pe lume. Este foarte adevărat că sărăcia, ignoranţa se reproduc. Aceşti copii fac ce fac părinţii lor. (p.165)

Păcat că nu ştiu nici un bărbat şi prea puţine femei care ar citi-o.

luni, 28 ianuarie 2013

Prea mult virgule și ghilimele ”orale”

Dacă simți că se lasă de o cacofonie orală de toată splendoarea, ai două variante: reformulezi și o driblezi, sau pur și simplu o lași așa cum e. Băgatul unei virgule în timp ce vorbești este ca și cum ai ai face caca și ai semnaliza treaba asta. Nu deschizi geamul să se aeriească, dar dai din greu cu spray de budă, să miroasă a mere cu căcat și mai și spui: nu eu, nu eu, când tu tocmai ce ai ieșit din baie și nimeni nu te-a întrebat nimic.
Utilizarea excesivă a ghilimelelor este o altă treabă de mă scoate din circuit. Și problema e că aici se pare că-s și mai multe variante: scris (de parcă am scrie cu toții lucrări de doctorat, să riscăm să fim acuzați de plagiat!), oral (stai frumos la tine la birou și auzi de cel puțin 2 ori într-o conversație telefonică, aceeași: ”cu glilimelele de rigoare”) și....da, da, gesticulat (aici chiar nu am cum să exemplific). N-ai ce să-și dorești mai mult. Pur și simplu n-ai ce!

Sursa poza

miercuri, 16 ianuarie 2013

Nu te plânge că ești călcat în picioare

din moment ce te faci preș... (de la o prietenă citire). Valabil profesional și personal (mai tristă a doua variantă, în opinia mea).

Urăsc din tot sufletul zăvorancănenile, emisiunile ieftine care ne poluează mințile transmițând manifestări precum spălatului chiloților murdari în public, vomitatul colectiv și alte bălăcăreli de genul, dar asta nu presupune inexistența limitelor și ingurgitarea căcaturilor fără drept de apel.

duminică, 6 ianuarie 2013

Sfârșitul lumii

De câte ori mă uit la emisiuni în care oamenii se pregătesc pentru sfârșitul lumii (și mă uit la ele pe National Geographic, nu OTV), mă întreb dacă domnii respectivi, care-și procură arme, petrec mult timp să capete dexteritate cu ele, au măști de gaze prin casă, locuri secrete cu provizii prin pădure, oare ei o să moară frustrați la bătrânețe?! Atâția și atâția ani, nervi, bani și energie. Ca în bancul cu domnul care a renunțat la toată distracția ca să procreeze, în ideea că o să aibă pe cineva să-i aducă apă pe patul morții și când colo, la momentul respectiv, lui nu-i e sete. Ca să vezi! Eu știu că probabil voi fi prima victimă în caz de ... aproape orice... dar în cazul unei calamității, invazii extraterestre sau terestre, sunt atât de multe chestii care trebuie să se alinieze doar ca să ajungi la masca de gaze care este în bucătărie sub chiuvetă, încât nu știu dacă merită irosiți ani întregi să menții țeava puștii curățată sau să capeți dexterități de Tarzan.
Dar cum e aia, cine râde la urmă... Eu clar am râs la început.