miercuri, 23 iulie 2014

Maestrul de ceai - Yasushi Inoue

Yasushi Inoue - Maestrul de ceai
Japonia în preajma anilor 1600, maeștrii de ceai, camere de ceai, ustensile și ritualuri de ceai, 3 sinucideri rituale, puțină istorie, că n-are cum să strice, totul sub forma unui jurnal.

De ce am ales cartea asta din wishlist-urile de le am pe vreo 2 site-uri? Pentru că promite un alt fel de lume, ieșirea din universul familiar. Plus că pentru mine a-ți face un ceai constă în a arunca un pliculeț într-o cană cu apă încălzită în cuptorul cu microunde, iar dacă sunt într-o dispoziție nostalgică, să folosesc flori de tei adevărate și apă încălzită într-un ibric, pe aragaz, old-school. Ca urmare, ideea de maestru de ceai mi s-a parut de-a dreptul paradoxală. Cât îți poate lua să devii maestru de ceai? 1 oră, 2 căni, 5 plicuri și un ibric? Noroc că ignoranța poate fi tratată, nu cu bunăvoință, că nu te ajută cu nimic că-ți zâmbești binevoitor și tâmp în oglindă și te cadorisești cu o cafă, ci cu cărți (tu-ți ceapa mă-tii, cum spun băieții de la Sector 7)!

Să revin, că tot deviatul ăsta îmi nenorocește bruma de concentrare. 
Cartea prezintă frământările lui Honkakubo, care caută să descifreze motivele sinuciderii rituale a lui Sen no Rikyu, marele maestru de ceai din timpul lui Taiko Hideyoshi. Este o căutare introspectivă, a amintirilor, întinsă pe parcursul a 30 de ani, punctată de discuții cu alți maeștri de ceai și chiar cu Maestrul Rikyu. Este chiar drumul lung și înghețat din visul personajului principal. Nu există o dezlegare clară, răspunsurile nu sunt matematice, ci se întrevăd în viața dusă de maestru, în percepțiile altora asupra acestei vieți.

Maestrul Rikyu a fost martorul morții multor samurai. Oare câți samurai au plecat spre câmpul de luptă după ce au băut ceaiul preparat de el? Și apoi au și murit acolo. După ce ai fost martorul atâtor morți nefirești și violente, nu ai cum să te bucuri de o moarte liniștită.

Povestea este ca o cameră de ceai, simplă, armonioasă, ceremonioasă, unde lași armele la ușă și intri ca oaspete la o întâlnire de ceai a cărei gazdă este Honkakubo. 

miercuri, 9 iulie 2014

Să pleci

Dacă nu ești dintre cei cărora le vine natural plecatul ăsta, este foarte important să înveți să pleci.

Cu cât te apuci mai repede, cu atât aprofundezi mai bine. Te apuci mai târziu? Ai mai puțin timp să-ți iasă cum trebuie. Primele plecări sunt cele mai grele. Cu atât mai greu cu cât nu mai ai entuziasmul tinereții. Tu știi doar camera ta, doar biroul tău, doar relația ta și asta de prea mulți ani. Nu știi ce-i afară. Deschizi din când în când ușa și scoți capul, caști ochii cu sete la lumea ce-i dincolo de prag, dar te întorci temător în casă. Nu, nu, dacă n-o să mai găsești drumul spre casă? Dacă n-o să te mai vrea nimeni? Dacă o să te pierzi printre străini, în singurătate și disperare? Dacă o să dai de balauri care vor să-ți fure sufletul? Dacă viața este doar în cămăruța ta, în singura realitate pe care o cunoști, fie ea relația cu părinții, cu prima persoană de sex opus care te-a dus acasă, sau cu prima firmă de ți-a dat un loc de muncă?

Nu știi unde să pleci. Nu știi cum să o faci.

Bine, bine, te ridici de pe scaun și spui că te duci după pufuleți. Dar mai departe?

Ce iei cu tine?
Îți iei și geaca sau pleci doar în tricou?
Poșeta sau doar cardul?
Dacă iei poșeta, înghesui acolo și o pereche de chiloți și un tricou curat?

Unde pleci? 
Cutreieri străzile până te lasă în fața unui hotel? Rămâi acolo măcar o noapte?
Mergi la gară să iei personalul spre casa? Ce să le spui părinților? Bună seara, am venit?!
La ce bun să pleci după pufuleți, dacă te întorci în aceleași locuri.

Iei telefonul?
Ce prostie, cum să-ți iei telefonul? Dacă vrei să dispari, nu iei telefonul! 
Și dacă te caută disperați părinții? Ce-s ei de vină? Le trimiți un sms, un mail, îi suni să le spui? 
Dacă nu vrei ca momentele tale de maximă dezorientare să fie amplificate prin priviri străine pe stradă, pentru că mamă-ta a sunat presa și a dat mutra ta la TV, le trimiți un mail că e stricat telefonul, că a picat în budă (se potrivește cu situația) și că nu-l vei folosi câteva zile. 
Îl închizi și-l uiți acasă. Așa eviți și ceva tentații.

Prea multă organizare! Se pierde esența actului: lehamitea care duce la spontaneitate. Planificarea este inamicul spontaneității.

Nu știu cum să pleci, dar știu că dacă începe să-ți miroasă a pufuleți, trebuie să pleci.

Nu știu unde să pleci, dar după trecerea pragului, picioarele s-ar putea să știe drumul.

Nu știu să plec, dar aș scrie o carte despre toate modalitățile în care mi-am imaginat că aș pleca.

Mai urmează să mă gândesc că pot să scriu o carte despre cum să crești un copil...