miercuri, 12 mai 2010

Părinți și copii

Tot timpul va fi vorba de un conflict de generații. De ce? Păi din simplul fapt că este vorba de generații diferite. Chiar dacă ai făcut plodul la 16 ani, tot ești deja dintr-o altă generație și dacă te duce un pic și capul (deși l-ai făcut la 16 ani, deci nu cred că merită dezbătută ipoteza cu multă minte, dar mă rog, de dragul discuției) știi sau cel puțin ar trebui să știi că ești în primul rând părintele și nu prietenul copilului tău. O să aibă el/ea destui prieteni și dacă ești un pic ”norocos” mulți vor fi și idioți și vor și rămâne destul timp în viața lor. Părinți veți fi doar 2 (în cazul cel mai fericit, deși la cum merg lucrurile în ziua de azi...).

Ok, deci ești părinte. Îi dai tot ce poți tu, chiar dacă asta înseamnă să nu-i dai tot timpul ce-ți cere, poate chiar mai ales asta. Da, este al tău, o să ți se pară cel mai frumos și cel mai deștept, dar nu-l umfla excesiv, că nu o să fie bine. Și din când în când mai oprește-te, cugetă și vezi că dacă-i dai tot timpul dreptate, ceva sigur nu-i ok. Copilul tău nu are tot timpul dreptate. Nu are cum. Este fizic imposibil, că doar nu este D-zeu.

Dar ce știu eu, că doar nu-s părinte. Trec și eu câteva idei pe hârtie, poate m-or ajuta și pe mine la un moment dat. Nu sunt părinte, dar clar sunt copilul cuiva. Și din această ipostază, da, îmi permit să dezbat mai mult.

Buuuun, suntem cu toții copiii cuiva, mari sau mici, vârsta chiar nu are importanță, mai ales că mulți se comportă ca niște adolescenți până la bătrânețe. Este normal să ai părinți care să-ți ofere dragoste, mâncare, haine, o copilărie cât ești mic, o educație când crești un pic mai mare. Nu este normal să ai pretenția la toate astea până-i îngropi. Tu ce faci în schimbul a toate astea?! Păi un pic de respect nu ar strica . Și respectul ăsta, ca mai toate chestiile în viață nu este doar un cuvânt aruncat aiurea. Se demonstrează, ca la matematică, dar de data asta nu pe hârtie. Ca atare: mai pui și tu mâna prin casă, nu urli ca descreieratul, nu-i înjuri (chiar dacă-ți vine uneori), nu-i umilești și te ții și tu un pic de ce pare că-i mai important pentru ei: de școală, că poate știu ei ceva mai mult de-i tot dau înainte cu treaba asta. Respectul ăsta de care vorbesc nu trebuie să țină cont de vârstă sau să fie scuzat prin prisma ei. Da, ești adolescent, treburile o iau razna, nu prea știi ce vrei și cum să te comporți, dar asta nu e o scuză.

Dar să zicem că trece și liceul și ajungi la facultate. Clar e momentul să te distrezi. Dacă în liceu ai fost un pic mai inhibat sau totuși ți-a fost rușine de părinți, acum poți rupe lanțul. Lumea-i a ta. Foarte bine, distrează-te că doar asta-i cam ultima perioadă fără griji, dar mai și oprește-te să-ți vezi de treabă, că doar acasă-s doi de trag ca boii să ai și tu o educație, să termini o școală și să-ți găsești de lucru. Nu-i pedepsi pentru că te-au făcut, punându-i să lucreze o viată să te distrezi tu ca orbu”/oarba. Că până la urmă râdem, glumim...dar putem să ne și distrăm, și să arătăm bun simț și considerație față de părinți. Și chiar dacă ești băiat, nu este o scuză să ai 20 și de ani (nu mă gândesc mai departe că mă apucă bâțu”) și să vină maică-ta să-ți strângă boarfele de pe jos, să ți le spele, să ți le pună frumos în dulap, să-ți gătească, să-ți pună farfuria în fața botului și tu nici măcar să nu o duci la chiuvetă când e goală sau să dai cu aspiratorul prin casă. Da, acasă la mama ești tot copilul ei, dar nu te transforma în asupritorul ei și mai gândește-te și tu să pleci la o vârstă.

Eu aș vrea la bătrânețe, când îmi cresc și mie copiii de nu-i am încă, să pot să plec și prin lume. O să le dau cât pot, dacă o să am ce, dar o să-mi păstrez și mie ceva să văd lumea cu ta-su, sau cu cine o fi lângă mine, dacă o fi cineva. Lipsa de sacrificiu dus la extrem nu mi se pare egoism. Le dai cât poți că doar îs prioritate, dar nu trebuie să te anulezi complet, pentru că riști să te anuleze și ei și să nici nu le treacă prin cap că ești și om, pe lângă părinte. La un moment dat, trebuie să se descurce singuri (să sperăm că asta ar fi până-n 25 și nu 40 de ani) și ai și tu dreptul să te mai simți bine un pic, că doar mult timp nu mai ai, mai ales ținând cont de vârstele la care se fac acum copiii.

Sfârșitul capitolului 1.

marți, 11 mai 2010

Prima piesă de teatru...

...la care am fost, de la perioada cu teatrul de păpuși și până acum. Da, știu, este rușinos și seamănă cu replicile de le auzi des când te vede careva cu o carte în mână (ceea ce, din nou, se întâmplă rușinos de rar)...aaah, o carte...ultima carte citită de mine a fost ”Moartea căprioarei”...o fi fost, dar nu știu dacă sinceritatea este chiar tot timpul cea mai bună armă...eu în momente d-astea parcă aș prefera tăcerea...e același rezultat, dar totuși...

Revenind la piesa de teatru...nu se putea o alegere mai bună pentru o primă încercare: Egoistul cu Radu Beligan. Mi-a plăcut. Ușoară, digerabilă, numai bună de deschis apetitul pentru acțiuni de genul ăsta. Și domnul Beligan e de nota zece cu floricele (așa primeam noi notele la muzică note în clasa a 5-a; nu știu de unde atâta răbdare să tot deseneze florile alea, dar na, fiecare cu ale lui). Incredibil cum pot unii oameni că continue să fie productivi și la vârste atât de înaintate. Să ții minte atâtea replici, să fii așa de natural, să ții tot spectacolul. Îmi vine să ma duc să-mi cumpăr o pălărie, să am ce să scot în fața lui. Clar bătrânii sunt mult mai fascinanți decât tinerii. Au mai multe de zis. Păcat că tinerii se cred de multe ori prea deștepți să asculte.

Frumos tratat egoismul. Cu destulă ironie și sarcasm, cât să-l facă digerabil. Până la urmă oricum toți suntem niște egoiști, nu? ...într-un fel sau altul...

Mulțumesc Ana pentru lecția de cultură de astăzi.

sâmbătă, 8 mai 2010

Îmi place să scriu

...în primul rând pentru că, în felul acesta pot și eu să-mi termin ideea...nu mă contrazice nimeni, nu mă oprește nimeni, nu schimbă nimeni subiectul...sunt doar eu și demonii mei, ideile care nu-mi dau pace, bucuriile sau tristețile mele și toate se simt eliberate prin conturarea lor în cuvinte.

Îmi place să scriu pentru că pot frământa cuvintele, formula și reformula până iese ceea ce vreau sa iasă, sau măcar pe acolo pe undeva...fără vorbe în vânt, fraze neterminate și prost formulate, intonații care pot denatura înțelesul real.

Asta nu înseamnă nici pe departe că sunt un virtuoz al cuvântului sau că scriu valoros și cu tâlc. Sunt mai mult decât o amatoare (dacă exista așa ceva). Nu am pregătirea necesară și nu am citit nici de departe cât ar fi trebuit în viața asta și totuși îmi place să scriu.

miercuri, 5 mai 2010

Îmi place să stau la povești cu tata...

...în curte, la soare, eu pe scări, el pe șezlong...și să aflu vrute și nevrute despre bunici, străbunici, mătuși și unchi, puțini dintre ei cunoscuți, cei mai mulți regăsiți doar în meandrele imaginației...fiecare cu povestea lui...

Mi se derulează adevărate filme în fața ochilor, uneori se mai încurcă personajele și atunci trebuie să-l întrerup, să ne întoarcem la o pagină precedentă a povestirii, clarificăm și continuăm.

Voi încerca să consemnez din când în când fragmente din aceste povestiri.

Astăzi voi scrie despre ziua iertării și despre relația dintre bunica și unul dintre frații ei despre care a zis tata că avea marea calitate de a ști să lase de la el (faină, faină calitatea asta, numai dacă am reuși cu toții să o aplicăm, măcar un pic).

Cică exista pe vremuri, în martie sau aprilie (mă voi documenta și voi reveni cu date concrete), o zi a iertării, zi în care mergeai la persoanele față de care ai greșit și-ți cereai scuze. Și bunica Ana avea un frate pe care îl îndrăgea ea mai mult decât pe ceilalți dar cumva nu reușeau deloc să rămână pe pace. Bunica era cea vinovată. Nu-i dădea deloc pace omului. Și așa treceau în fiecare an luni bune în care nu vorbeau. Fratele continua să meargă în vizită, vorbea cu cumnatul, o saluta și pe soră-sa, dar ea nu-l băga în seamă. Toate astea până în primăvară, de ziua iertării, când mergea la bunica, se punea în genunchi și-i cerea iertare. Și se împăcau și trăiau în armonie câteva luni până când o luau iar de la capăt și așa în fiecare an.

Două aspecte de reținut de aici:
1. n-ar strica o zi a iertării
2. mă repet acum, dar faină calitatea aia cu lăsatul de la tine.

Da, îmi place să stau la povești cu tata...totul e să găsim o zi bună...