duminică, 29 martie 2015

Stepa şi alte povestiri - de A.P. Cehov

De ce, dar de ce l-am descoperit aşa târziu de Cehov?!

Îmi plac mult povestirile lui. Sunt la al doilea volum şi n-o să mă opresc aici. Doar că o să mai intercalez şi alte lecturi.

Dintre toate povestile din volumul de faţă, Salonul nr. 6 mi s-a părut cea mai faină.

- Stoicii pe care îi parodiezi dumneata au fost oameni remarcabili, dar învăţătura lor a încremenit încă acum două mii de ani şi nu a avansat nici o iotă şi nici nu va avansa. fiindcă nu e nici practică, nici viabilă. Ea a avut succes numai la o minoritate care îşi petrece viaţa studiind şi savurând tot felul de învăţături, dar majoritatea n-a înţeles-o. O învăţatură care propovăduieşte indiferenţa faţă de bogăţie şi de viaţa fără griji, şi dispreţul faţă de suferinţă şi de moarte este cu totul de neînţeles pentru marea mojoritate, fiindcă majoritatea asta nu a cunoscut nici bogăţia, nici viaţa fără griji; iar a dispreţui suferinţa ar însemna pentru ea să dispreţuiască chiar viaţa, fiindcă fiinţa umană constă în totalitate din senzaţiile de foame şi de frig, din umilinţe, pierderi şi frica hamletiană în faţa morţii. Senzaţiile astea sunt viaţa însăşi. Ea poate să-ţi fie o povară, să o urăşti, dar nu să o dispreţuieşti. Aşa că, repet, învăţătura stoicilor nu poate să aibă niciodată viitor, de la începutul secolului şi până în ziua de azi iau aploare lupta, vulnerabilitatea, capacitatea de a reacţiona la excitaţie... (Ivan Dmîtrici, pg. 190)

vineri, 27 martie 2015

Este lumea cu curu-n sus sau eu cu capu-n jos?!

Acum 2 săptămâni, intră cu mine pe chat un coleg, entuziasmat, să-mi spună că nevastă-sa e gravidă. După data aproximativă a naşterii, mă gândesc ca are abia vreo lună. Îl felicit, dar ridic o sprânceană, gândindu-ma ce naiba anunţă deja de acum. Şi atunci mă loveşte: da măi, ăsta e un comportament normal! E normal să fii fericit şi să anunţi pe toată lumea. Un copil este o bucurie! Mai ales că vorbim despre oameni care şi l-au dorit, iar după o anumită vârstă mai greu să afirmi că s-a întâmplat, că accidentul. Şi perspectiva mea nu este a unui om care s-a chinuit mult să facă un copil şi nu i-a ieşit, sau care e panicat că are o vârstă şi... timpul trece, fată! N-am încercat niciodată. Nu vreau cu tot dinadinsul. Mi s-ar părea egoism. Dar să ai cu cine să faci şi să creşti un copil, şi să-ţi mai şi iasă...

Dar de la atâtea reacţii ciudate, nu mai ştii ce e normal. Există aşa ceva?
There is no spoon?

  1. Am aflat că o prietenă este gravidă de la doamna de ne epilează pe amândouă.
  2. Despre prietena colegului de birou am aflat când a venit cu burta la gură să-i facă o vizită la lucru. N-am ştiut cum să reacţionez. Să pari uimită când ea acuşi dă să nască parcă e cam ciudat, mai ales că-l vezi pe tată 5 zile din 7.
  3. O foarte buna prietenă (pe bune, dar chiar pe bune?) mi-a zis că o să aibă un copil când era deja în săptămâna a 12-a. Să privesc partea pozitivă: Bine că n-a fost la majorat! Despre sexul copilului am aflat prin telefonul fără fir, deşi vorbim de cel puţin 2 ori pe săptămână. Trebuie că-mi scapă ceva.

Pun mâna pe telefon şi-l sun pe fratele V:
- Băi băiete, am şi eu o dilemă. Ia să te văd cu sinceritatea aia cu care te tot lauzi.
Şi-i povestesc toate astea.
- Sunt eu defectă? Nu înţeleg cum stă treaba? Aşa fac oamenii mari?
- Băi fata, nici eu nu înţeleg. Să ai un copil e o bucurie. Mi-aş face 2 tricouri pe care să scrie asta, unul alb şi unul negru, să port unul într-o zi, altul în alta. Daca ar fi iarnă, mi-aş scrie cu hârtie creponată pe geacă. Aş spune la toată lumea. Daca aş face cunoştinţă cu cineva, l-aş lăsa să-şi spună numele iar eu aş zice: Nevastă-mea e gravidă!

miercuri, 4 martie 2015

Clopotul de sticlă - Sylvia Plath

Sylvia Plath asta mă urmăreşte ca o fantomă încăpăţânată de mai bine de o lună. Se găseşte aşa, din când în când, să-mi ruleze pe fundal. Trebuie cumva să o exorcizez, aşa că o să scriu!

Citirea cărții nu a necesitat un efort deosebit. Nu am îndoit nici un colţ (ce mi-aş lua-o de la tata dacă ar afla că fac asta), să reţin pagina din care să notez, după, citatul. E ciudată şi tristă povestea, dar tonul ei nu-ţi induce o depresie. Deşi starea în care se zbate personajul principal este cea a unei lipse de aer, a unui clopot de sticlă, tu, cititorul, progresezi relativ normal prin carte, nu ai senzaţia de mâl până-n gât, încercând sa mai iei câte o gură de aer din când în când. Nu ştiu dacă să îndrăznesc să zic că are şi un soi de umor doamna.

Nu am reuşit să mă prind de ce continuă să-mi ruleze procesul ăsta pe fundal până astăzi, când, în timp ce mă chinuiam să adorm de prânz, şi culmea, Saramago nu mă ajuta, deşi aş putea să zic că are darul ăsta (dar chiar era aşa de greu să mai scrii şi de la începutul rândului, iar dialogul să fie cu liniuţă, de la capăt şi nu într-un perpetuu paragraf!?) m-a lovit de ce o car pe Sylvia după mine. M-a frapat bruscheţea schimbării la ea. Aşa, pur şi simplu, fără niciun semn? Sau cel puţin eu nu am văzut semnele. Ok, o deziluzie profesională, lipsa unui plan de viitor, dar totuşi... Dintr-o tânără relativ normală (toţi suntem relativ normali, să nu ne umflăm aiurea-n pene. Şi câţi avem planul făcut?! În discuţia cu deziluziile profesionale nici n-are sens să intru.), fără traume din trecut care să preconizeze treaba asta, începe o depresie, o căutare a morţii în tot, căutare care, la un moment dat, aproape că se soldează cu o găsire. Insomnie cronică, şocuri electrice, o tentativă de sinucidere  şi o internare la sanatoriu. Cartea se termină cumva într-un ton optimist, dar n-ai cum să nu fii afectat, mai ales dacă citeşti biografia autoarei.

Ok, daţi-i cu tobele alea!

Am din nou căştile în urechi, ochelarii de soare pe ochi şi un pas săltăreţ. Au trecut ceva ani...
Mai bine aşa, decât să-ţi tot asculţi gândurile sau să consumi impulsurile.