joi, 18 decembrie 2008

the road to...Hell

initiativa UE de a mari numarul de ore muncite pe saptamana de la 40 la 48?????

respinsa...deocamdata...dar pana cand?!

pana cand mai putem avea macar iluzia de viata in afara serviciului, de timp pentru noi si pentru altii, de familie, de prieteni, de noi?!

cati dintre noi nu pleaca de acasa la 8 dimineata si se intorc la 7 seara?
obositi, nervosi, lipsiti de chef si viata, cu un minim de timp liber pentru a acoperi necesitatile de baza si mai raman si treburile care nu apar in descrierea postului: spalat, gatit, facut curat si ca bonusuri: calcat, cumparaturi...

adaugam si orele astea la cele 40? la cate am ajuns deja? 50? peste 50? poate chiar 60...daca stau bine sa ma gandesc...tot munca e, nu?

si unde mai gasesc eu atunci momentele in care sa ma mai recunosc in oglinda, sa-i recunosc pe altii, sa interactionez?!

cand si cine a stabilit ca scopul vietii nu este sa profiti cat mai mult de ea, sa-ti placa sau chiar sa o iubesti, sa fie o plimbare cu bicicleta, vara, pe un drum strajuit de plopi si tei, cu miros de fan si poate chiar o buburuza pe ghidon?!

cine a hotarat ca viata ar trebui sa fie mai degraba intr-o masina, gonind tot timpul undeva, dupa ceva, claxonand nervos, inhaland gaz de esapament si mancand de la fast fooduri?!

si toate astea cu 40 ore/ sapt?!

cum va fi la 50?

copiii, in cazul in care vor mai exista inconstienti dispusi sa fie parinti, vor fi nascuti direct la cresa? crescuti de straini care vor fi plati la suprapret pentru a-i invata sa devina roboti?
parintii si-i vor recunoaste din poze? legaturile, formarea morala, sufleteasca se va face prin intermediul telefoanelor mobile? scoala va fi pe internet? ne vom izola, vom renunta la tot ce ne face umani?

cat va mai fi pana la robotizarea completa?!

da stiu...alte teorii ale conspiratiei, paranoia, dar totusi...

nu am nevoie de 2 maini sa numar oamenii multumiti...
si nu am zis fericiti...

dar puterea este in mainile noastre, nu?!
liberul arbitru, libertatea de alegere...

aleg sa ma refugiez in micile placeri ale vietii...
acum: o melodie si o bucatica de ciocolata...mai tarziu...vad eu...

marți, 25 noiembrie 2008

Valsul Dunarii Albastre si achitarea "taxelor medicale"

dilema de saptamana trecuta....

la medic, la spital, cu internare de 1 zi, deci totul platit de asigurare, nu?! si pe deasupra si pila unei prietene...
buuun...si uite asa ma vede medicul, discuta cu mine, ma consulta si la sfarsit nu-i strecor asteptatul plic in buzunar...1. nu am avut plic....si 2. m-am cam fastacit al naibii si a trecut momentul....+ ca ametita cum sunt...cam prea multe ingrediente ca sa iasa ceva bun, la momenul potrivit...

si pe drum inapoi, in tramvai... al naibii de multe mustrari de constiinta (nu fata de el, fata de prietena mea), regrete, autoblamari, intr-un cuvant stare de rahat...
si ca sa punem capac la toate, un nene mai colorat care s-a hotarat sa intre tocmai in tramvaiul in care eram si eu, se apuca si-i da dom'le cu Valsul Dunarii pe un acordeon ca vai-s-amar de el, de simt ca ma ia cu ameteli...si se opreste in dreptul fiecarui rand de scaune si parca insista pana cand te simti obligat sau rusinat sa-i strecori ceva...si domnul parea mai mult decat sanatos si normal ...si pe deasupra mai avea si o pereche de pantofi noi-nouti si sclipitori de-ti luau ochii...
si atunci pentru ce sticla de plastic taiata si prinsa de acordeon in care se strangeau banii?! pentru performantele artistice? pentru relaxarea ce ne-o oferea?

de ce nu banii castigati prin munca, pe post de salariu?!
de ce de la cele mai de jos pozitii sociale si pana la cele mai inalte ranguri, care necesita o educatie si un nivel intelectual, de ce se pare ca peste tot se asteapta un "bacsis"...un semn de apreciere, recompensa sau mila, in functie de situatie si rang, dar ceva sa fie...

PRO cenzura...

cenzura...este mai mult decat evidenta si omniprezenta...exceptiile sunt o utopie...
toti suntem cenzurati...de unii, de altii, de noi...

primul pas sau treapta cea mai de jos este autocenzurarea...
cu cat avansam in societate, cu atat ni se extind orizonturile de exercitare a cenzurii...ne creste puterea asupra exprimarii si manifestarii altor persoane...manipularea metodei de actionare a altor persoane devine un drept autoproclamat...
asa se face ca uneori nu se mai putem problema subestimarii inteligentei celor din jur...inabusim adevaruri evidente cu prostii translucide...si totul cu o usurinta frapanta...

e legea junglei...pradatorii, de cele mai multe ori imbracati in costume si afisand o falsa superioritate morala si intelectuala, au drepturi supreme asupra cenzurii...realitatea celorlalte animale din jungla devine mai putin importanta, ca doar scopul este supravietuirea...cum sa ne taiem craca de sub picioare?!...

si atunci de ce nu un pic de cenzura si la stirile PRO Tv de la ora 5?!
macar un bine din tot raul...o cenzura just indreptata si exercitata...si da sunt convinsa ca asta a fost scuza, cel putin oficiala, a tuturor celor care si-au exercitat la un moment dat atributii si puteri ne-la-locul lor....
daaaaar.........
nu vad cine si de ce ar fi interesat de copii care se sinucid (din dragoste?!?!?), abuzuri in sanul familiei, accidente oribile la locul de munca sau crime abominabile...nu e ca si cum toate astea ar ajuta la prevenirea altor nenorociri....
sau ce e cu toate emisiunile idiotice de genul: Din dragoste, Iarta-ma si muuuulte multe altele?! de ce nu sunt cenzurate acestea? motivul cenzurii? emana si induc prea multa prostie? nu ajunge?!?!?!

dar interesele sunt in general indreptate spre indobitocirea populatiei si pastrarea unui nivel de de pseudomultumire care sa nu genereze valuri....starea de bine lipseste, dar atata timp cat starea de rau este mentinuta intre limitele acceptabile....ziua este salvata...omenirea este in siguranta...controlul este mentinut....

embrioni de teorii ale conspiratiei si din pacate nici macar nu cred ca e doar paranoia mea...

vineri, 14 noiembrie 2008

Pe banca in curtea bisericii...

Dintr-un motiv sau altul, ieri, la inmormantare, n-am intrat in biserica...am stat in curte pe o banca...atata liniste a putut sa-mi inspire jumatatea accea de ora...intrezariri ale calmului copilariei...un cocos pe fundal si 2 babe care sporovaiau langa mine...alte mirosuri, alte sunete....alte lumi...intrezariri doar, bucatele de sentimente si senzatii dar totusi ceva...

lucrurile in esenta lor nu ne apartin, isi schimba stapanii si locatia, isi schimba forma, in perceptia noastra sau in realitatea general acceptata, sunt orice mai putin statice...doar sentimentele care ne sunt induse de obiecte ne apartin, in afara timpului si al spatiului...tot ce recunoastem este din prisma senzatiilor induse...nimic din lumea aceea nu imi mai apartinea in realitatea de azi, de ieri...dar intrezarirea sentimentelor de atunci le transforma cumva pe toate in proprietatile mele, protectoarele amintirilor mele...

miercuri, 12 noiembrie 2008

Mortii nu trimit mesaje.

...si da, stiu ca nu se pune punct la titlul, dar este o afirmatie care se vrea definitiva, inchisa, care nu accepta discutii, dezbateri, combateri.

si totusi...

mortii nu trimit mesaje...
mortii nu primesc mesaje...
mortii nu transmit mesaje...
de ce?
pentru ca sunt morti, nu mai exista si chiar daca ar exista nu vad de ce si-ar pierde timpul cu lumea asta, daca tot au scapat de ea si e asa de faina noua locatie...
si pe de alta parte daca noi credem ca este asa de fain la ei, de ce sa fim egoisti din nou si sa-i deranjam cu problemele noastre nerezolvate?!

...dar sunt morti...inceteaza sa existe in momentul in care nu mai respira...
treaba cu mesajele, cu transmisul, cu faptul ca stiu ei unele chestii dupa moarte sau putem sa comunicam cu ei sunt pentru a ne linisti constiinta, pentru a o obloji, pentru a-i oferi o scuza pentru toate datile cand am fi putut face ceva si am amanat, nu am avut chef sau nu am vrut...

ne autoprotejam...
impotriva cui?!
a sentimentului de vinovatie...vinovatie ca nu am petrecut indeajuns de mult timp cu persoana iubita, ca nu i-am spus tot ce am fi vrut sa-i spunem, ca au ramas treburi nerezolvate, ca poate odata am ridicat tonul fara rost...ca... ne doare al naibii de tare...
este instinctul de conservare care ne amageste ca am putea primi si noi mesaje dupa moarte...ca nu este asa o incetare brusca si abrupta, o incheiere a realitatii, a lumii noastre...ca toate se pot prelungi si dupa intervalul orar acordat pentru a trai...dupa programul cu publicul...

oamenii nu mai receptioneaza mesaje dupa existenta...important e ce au si stiu inainte de a se scurge si urlimul firicel de nisip din clepsidra, inainte de momentul zero...
dupa, orice este irelevant...absurd...in van....si macar in subconstient, atunci cand acesta nu este inabusit si sufocat, stim cu totii asta...

si atunci in locul unor pacaleli mentale in care ne complacem, de ce nu profitam de timpul pe care il avem?!

pentru ca mai comod cum procedam de secole, pentru ca...

luni, 3 noiembrie 2008

societatea caragialeasca...

niciodata nu o sa inceteze ma ma uimeasca lipsa de profesionalism si mi-se-rupismul din Romania...cred ca este o chestie genetica deja...suntem programati in matrix sa ni se rupa...
de ce sa raspundem la telefonul de serviciu...uuuuu, numar necunoscut...PE TELEFONUL DE SERVICIU, ce-i drept, dar totusi numar necunoscut....poate daca raspundem ni se da ceva de lucru...si nu avem cum sa vrem asa ceva....auzi tu: ceva care sa intrerupa programul liber de frecat menta, ceva ca sa-ti meriti intr-adevar salariul ala, nenorocit, cum o fi el, dar totusi salariu...

dar ce sa raspundem la telefon sau la e-mail....lasa, ca la un moment dat se satura prostul/a ala de suna si-si baga picioarele....de ce, repet: de ce sa facem ceva din fisa de descriere a postului?!...ca doar oricum nimeni altcineva nu face...si doar nu vrem sa fim deschizatori de drumuri...ca tot is ele pline de gropi...lasa frate viata sa curga asa cum tot curge de secole incoace...ca de era asa de rau, se schimba si ea cumva, nu?!...

zambeam cand citeam lucrarile lui Caragiale...ce lume caricaturala distractiv ilustrata...ce personaje, ce apucaturi, ce societate...
acum ma ia cu tristete...ce lume reala!...nu a avut domnul Caragiale nici un fel de aport de imaginatie la operele sale...a copiat doar foarte bine societatea romana...trist de adevarat...

...voi continua....din pacate

joi, 9 octombrie 2008

Janie's got a gun...

ar fi o chestie...sa am arma...virtuala, psihologica, morala, atotputernica, atotstiutoare, care sa faca diferenta intre rau si bine si sa-mi atraga atentia cand o iau pe ulei, dar totusi sa fie...arma mea...invizibila...
as folosi-o....

...sa nu o mai vad pe Madonna in chiloti
...sa nu mai aud o cantitate inimaginabila de idiotenii
...sa nu fie idioteniile mele
...sa fie pace si liniste
...sa fim un pic mai ecologisti
...sa nu-si piarda nici un copil inocenta
...adultii sa aiba posibilitatea sa o mai gaseasca, macar din cand in cand
...internetul sa mai piarda din suprematie
...discutiile interminabile si protejate de ascunderea partiala a identitatii din diferite lumi virtuale sa fie inlocuite mai des cu fastaceala unei cafele din lumea reala
...ratiunea sa prevaleze oricand si oriunde...sau cel putin sa imparta tronul cu sentimentele in oricare dintre noi, in orice incapere, in orice gest
...sa mai cred 5 min in Mosh Craciun
...sa putem revedea timpuri si persoane pierdute
...sa nu o mai aud pe Britney cum "a facut-o din nou"


hocus pocus...nu am nevoie de o arma...mai degraba de o bagheta magica...

miercuri, 24 septembrie 2008

Scarbita...

de cacanarii...
de isterii...
de mancatorie...
de rautati gratuite, impartite la nimereala...
de o varietate de fetze care se vor inteligente, culte si civilizate...
de setea de reusite obtinute prin sange, al altora evident...ca doar nu donam...
de impocrizie...
de ingustime si deci inghesuiala mentala...
de micimea care se vrea mare...
de lipsa de fond in forme inselatoare...
de nevoia, generata de instinct, de a fusari totul si orice...
de varste care inspira orice altceva, mai putin respect...
de pretentii nefondate...
de mizeria spiritului...

de mine in oricare din ipostazele de mai sus...

sâmbătă, 13 septembrie 2008

miros de toamna...

in mod evident am o obsesie cu mirosurile...miros totul..definesc locuri, persoane, momente si sentimente prin...miros...

si zilele trecute imi mirosea a toamna...
adooooor toamna...mi se pare cea mai frumoasa, cea mai complexa, cea mai capricioasa, cea mai parfumata...

este o femeie trecuta de prima tinerete, matura, fascinanta, puternica...spre deosebire de celelalte anotimpuri: primavara - fetita sturlubatica, vara - adolescenta fierbinte si iarna - batranete ingrata....

este, pe de alta parte, privirea unui batran....ecran al unor experiente, comori castigate, lupte pierdute, vise, iluzii, istorii, povesti mai mult sau mai putin asemanatoare in oceanul vietii, banale sau spectaculoase, dar toate productii personale care au format un sufletul, i-au adaugat adancime, profunzime, latitudine, longitudine, l-au adus de finalul complexitatii pe care o poate atinge....

simt miros de toamna...

marți, 8 iulie 2008

miros de ploaie

imi place mirosul de ploaie pe asfaltul incins... senzatie de trecuturi spalate, de inceputuri curate...un moment de respiro...de pace...o melodie faina si nici un gand...

si in acelasi timp melancolie...dor de vremuri mai simple, de lipsa de griji...de copilaria vietii la tara...de mirosul de pamant la primii stropi de ploaie...de noi in picioarele goale la strada, setosi de vantul prevestitor de furtuna....de caisul din curte...

din cand in cand e nevoie de o ploaie de vara...de mai putina agitatie, de liniste, de calm, de nepasare...de mine...nu cea de acum sau din viitor... de mine cea in picioarele goale, la strada, asteptand ploaia....

joi, 29 mai 2008

impostoare

nu o simt a mea...

de cele mai multe ori nu simt viata asta ca fiind a mea...
mi se pare ca-s un oaspete, un strain in ea...si tot astept sa vina cineva sa si-o revendice... sa se prinda ca-s o impostoare, ca nu am ce cauta aici...
si stau si astept...pe strada, in tramvai, la lucru, acasa, in fata oglinzii...

viata ca o bucata de plastilina...fara forma, fara personalitate, fara culoare...
tot ce ar trebui sa fac e intind mana, sa o iau si sa incerc sa o modelez eu, doar eu...fara asteptari, pretentii, influente din partea altora...dar mi se pare asa de straina, asa de...in afara mea...

si atunci eu, eu cine sunt? cine ma modeleaza pe mine... cursul zile mele...aerul meu...visurile mele?!
altcineva in fiecare zi...
uneori....eu...

miercuri, 21 mai 2008

de mult...


... de mult nu am mai mers pe strada cu un ranjet tamp pe fata...
de mult nu m-am mai simtit asa de bine...fara nici un motiv...fara nici un scop... fara nici un plan...fara nici o treaba...pur si simplu...

fericire de copil...fara intrebari...fara asteptari...fara motive...inocenta, naiva....faina....

luni, 12 mai 2008

fara argumente


zile in care m-as ridica pur si simplu de pe scaun...as lasa biroul asa...in dezordine si as pleca...
sa-mi dau demisia...sa vad ceva diferit...sa incep o noua aventura...o noua viata...sa ma vad intr-un alt decor...

asa...pur si simplu...fara o lista de argumente pro si contra...fara grija responsabilitatilor...a intretinerii...a facturii de telefon...a maturitatii mele, "necesare" se pare pentru a ma incadra in peisaj...peisajul cui?! al conformarii, al plafonarii, al acceptarii!?

dar de unde dreptul de a ma plange?! clar nu din incercarile de a iesi din rutina, de a face un efort spre ceva diferit, spre libertatea dupa care tanjesc...

pasarea care visam in copilarie sa fiu este inchisa intr-o garsoniera...gratii din beton si termopane...praf si claxoane...conformare...lipsa zborului...

i-au cazut aripile si i-au crescut maini cu care sa-si puna alarma in fiecare dimineata, a capatat picioare care sa o duca in acelasi birou in fiecare zi...a dobandit o educatie care sa-i mareasca gradul de claustrofobie si neincrederea in oameni, lipsa tolerantei si a placerilor nevinovate... ce mai, a devenit OM...

singura mi-am ridicat gratiile, am pus sisteme de alarma, am ajuns blazata si plictisita...si toate cu un zambet un pic sarcastic pe buze...

ce face "civilizarea" din om...

marți, 6 mai 2008

Cu grija

Ma construiesc singura...
Ma schimb singura...
Ma ridic singura...
Ma ajut singura...

Cu grija...copacel, copacel...caramida cu caramida...sentiment cu sentiment...

Nu aspir spre vreo complexitate spirituala, morala...nu vreau sa le traiesc pe toate, sa le vad pe toate, sa le simt pe toate... vreau sa ma descurc decent cu cele care imi ies in cale...
Nu vreau sa fug nici inspre, nici dinspre...
Vreau doar sa pasesc cu capul sus si cu o doza (moderata) de optimism prin tot ce poate sa-mi modeleze existenta...

Si in tot acest proces ma agat de ce pot, de cine pot...atunci cand pot, atunci cand am de cine...

Creez dependente...
Ma lupt sa scap de ele...
As putea sa le accept cu seninatate... dar stiu ca va trebui sa ma ridic iarasi...singura...

sâmbătă, 19 aprilie 2008

dor


...de duca...

de altceva...de papadii...de buburuze...de zboruri...de campii cu mac...de soare...

de copilarie...de bunici...mai ales de bunici...de mirosul hainelor apretate si puse la uscat in curte...de mirosul de paine proaspata...
de bicicleta bunicului, de radioul lui...
de sortul bunicii, de prezenta ei...de ea...
de ei...de mine...de "atunci"...