duminică, 25 decembrie 2011

Delir - Laura Restrepo

Profesorul Aguilar vine dintr-o călătorie și-și găsește soția, Agustina, în plină criză de nebunie...acesta este punctul de plecare al romanului a cărui acțiune se desfășoară într-o Bogotă zdruncinată de atentate și frică, peste toate planând umbra lui Pablo Escobar.

Cartea este halucinantă, sacadată, delirantă...aspect întreținut și de frecvența cu care alternează cele 4 planuri în care se desfășoară acțiunea: Aguilar și eforturile sale de a cunoaște trecutul nevestei și rădăcinile nebuniei, bunicul nebun al Agustinei, Portulinus, fetița Agustina și începuturile nebuniei și iubitul din tinerețe, Midas McAlister, îmbogățit ca urmare a intermedierii afacerilor dintre elita Bogotei și Escobar. Nu ai timp să te plictisești că s-au și schimbat personajele și timpul acțiunii.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc cartea. A fost greu să o las din mână. Poate d-aia finalul mi s-a părut întrucâtva sec, nereușit. La fel ca și la Oaia fantastică a lui Murakami, sentimentul a fost că se putea să se încheie diferit, să fie ceva mai mult, sau altfel...Dar, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, este o părere neavizată și probabil că acalmia nebuniei a fost singurul final posibil într-o lume a ciudățeniilor...

...în mijlocul ciudățeniilor există o rutină pe care ajungi s-o înveți, diversitatea ciudățeniilor se reduce la cinci lucruri, ori e sex, ori alcool, ori droguri, ori bătăi, ori focuri de armă, la asta se reduce repertoriul, așa e viața, până și ciudățeniile au monotonia lor. (p.141)

Dacă tăcerea ar fi albă!...Dacă tăcerea n-ar fi al dracului de murdară și de contaminată...tăcerea e plină de zgomote care se ascund în ea, precum cariile în lemn, și o rod pe dinăuntru, e de-ajuns să nu fii surd ca să-ți dai seama de zumzete și bâzâituri.... (p.180)

De sărbători...

...o să aleg varianta atipică, non-George Michael sau white Christmas (pentru că nu-i) și o să ne urez tuturor să ne dorim ceea ce avem!
Sau după cum spune don'șoara Sheryl Crow: It's not having what you want, but wanting what you have! Profundă, ce mai...

P.S. - A nu se deduce de aici că nu am simțit spiritul sărbătorilor. Din contră! A fost aici, nu ca în copilărie,dar pe de altă parte nimic nu mai e ca în copilărie...

joi, 8 decembrie 2011

În oglindă

- Păpușă, ce-i cu părul ăsta? Până unde avem de gând să-l lăsăm? Au nu-ți mai aduci aminte cât de împotriva lui erai, cum spuneai că părul scurt are personalitate, că spune ceva, că e pentru tine!?
- Da, da...dar uite cât e de fain...nu a mai fost așa de lung din clasa a cincea...e copilăria mea în el...când mă trezea mama la 6 dimineața să-mi împletească două codițe, când ieșeam desculță în mijlocul drumului de țară și lăsam începutul de furtună să-mi dezmierde pletele, când mă spălam cu săpun de casă și nu mă pierdeam între rafturi de produse și rahaturi, când totul era mai simplu și mai frumos...ce vremuri...uite chiar acum îmi vine să mă strâmb copilărește la tine și să-ți scot limba...
...și pe de altă parte personalitatea este supraevaluată...

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Dance Dance Dance - Haruki Murakami

Cartea am citit-o în engleză, nu că mi-ar face o deosebită plăcere să citesc în limbi străine, dar nu aveam nimic mai bun de făcut, wireless-ul la care parazitam gratuit nu mai apărea în listă, televizor ciuciu, iar etichetele în catalană de pe borcanele de gem parcă și-au mai pierdut din fascinația inițială, așa că atunci când G mi-a propus să citesc ”Dance Dance Dance”, am cam strâmbat din nas, pentru că așa fac eu de obicei la început, dar în lipsă de altceva mai bun de făcut, am cedat... și a fost foarte faină lectura. A curs de la sine, lin și închegat. Am constat că era de fapt în continuarea căutării oii fantastice, dar putea fi liniștit citită și independent.

Mi-a plăcut ideea de bază, că nu trebuie să stai niciodată prea mult locului. Chiar dacă îți vine să te târăști în colțul tău și să-ți lingi rănile, să vrei să fii lăsat în pace de toată lumea și să nu te vezi nici măcar pe tine în oglindă, nu ai voie să rămâi blocat în poziția respectivă. Te forțezi, te ridici, ”dansezi” prin viață, poate mai greoi și mai împiedicat la început, dar doar așa ai șansa să întâlnești oameni și situații mai mult sau mai puțin inedite, sau reale, dar care îți pot oferi...o viață.

vineri, 2 decembrie 2011

Soluția Schopenhauer - Irvin D. Yalom

Am mai citit de același autor Plânsul lui Nietzsche și Minciuni pe canapea. Cel mai mult mi-a plăcut prima.

Minciuni pe canapea mi s-a părut exact așa cum sugerează și titlul: comercială. Se citește în schimb destul de ușor și ți se și oferă câteva direcții de viață gata digerate. Nu trebuie să le rumegi tu, e bine și să le iei așa cum ți-s oferite, le-au rumegat deja alții mai deștepți. E ca un film de duminică după-amiază: lejeruț, în care orgoliile, aroganța și alte păcatele sunt pedepsite, iar personajele își dau seama de greșeli și își schimbă brusc sau progresiv caracterul și viața. Dar asta este o părere strict personală, că doar d-aia scriu aici și nu în alte locuri, destinate părerilor avizate.

Cartea de față este pe locul 2 în topul Yalom, mai ales datorită jumătății din roman care prezintă viața și gândurile lui Schopenhauer. Da, știu, ar trebui să-i citesc chiar opera, dar dacă posibilitățile mele sunt mai limitate (de cele intelectuale vorbesc aici), nu e rea nici varianta asta.

Cartea este scrisă pe două planuri care curg oarecum paralel, deși unul dintre ele (cel cu viața lui Schopenhauer) este folosit mai degrabă ca schelet pentru celălalt: acceptarea morții și ultimele luni de viață ale psihiatrului Julius. Ce-ți poți dori în momentul în care ești pus în fața unui fapt iminent?! Să ai certitudinea că viața ta nu a fost lipsită de sens. Ideea de la care pleacă însuși personajul principal este întreabarea lui Zarathustra (din Așa grăit-a Zarathustra - Nietzsche) dacă am fi în stare să repetăm viața de o avem din nou și din nou, pentru eternitate. (p.23)

Ideea cu notatul pasajelor care mi-au plăcut mi-a trecut prin minte abia după ce am parcurs mai mult de jumătate din roman, așa că asta e tot ce am:

...fericirea relativă provine din trei surse: ceea ce este cineva, ceea ce are și ceea ce reprezintă în ochii celorlalți. El (Schopenhauer) ne îndeamnă să ne concentrăm doar asupra primeia și să nu ne bazăm pe a doua și a treia - a avea și reputația noastră - pentru că asupra cestor două nu avem control...ceea ce avem de multe ori începe să ne aibă pe noi. (p.334)

Kant, care a murit în 1804, a revoluționat filosofia cu intuiția potrivit căreia ne este imposibil să experimentăm realitatea într-un sens obiectiv, deoarece toate percepțiile noastre, toate datele simțurilor sunt filtrate și prelucrate de aparatul neuroanatomic constitutiv...noi în loc să experimentăm lumea așa cum există ea în afara noastră, experimentăm propriile noastre variante prelucrate personal a ceea ce există în afara noastră. Astfel de proprietăți precum spațiul, timpul, cantitatea, cauzalitatea sunt în noi, nu în afara noastră, noi le aplicăm realității. (p.353)

Nu avem de ales, suntem condamnați la viață și, ca atare, trebuie să încercăm să trăim cu cât mai puțină durere posibil (p.399).

Shopenhauer a înfruntat moartea așa cum a înfruntat totul de-a lungul vieții sale - cu extraordinară luciditate. A privit fățiș moartea, nu a sucombat în fața balsamului credinței supranaturale și a rămas atașat rațiunii până în ultima clipă a vieții sale. Prin rațiune, spunea el, descoperim prima oară moartea: observăm moartea altora și, prin analogie, ne dăm seama că moartea trebuie să vină și la noi. Și, prin rațiune ajungem la concluzia auto-evidentă că moartea este încetarea conștiinței și anihilarea ireversibilă a sinelui.
Există două modalități de a înfrunta moartea, spunea el: modalitatea rațiunii sau modalitatea iluziei și a religiei, cu speranța ei în persistența conștiinței și într-o viață de apoi plăcută. Prin urmare faptul de a muri și frica de moarte sunt progenitorii gândirii profunde și părinții atât a filosofiei, cât și a religiei. (p.417)

Metodele lui (
pentru a potoli groaza în fața morții) se bazau pe analiza intelectuală a surselor neliniștii în fața morții...Ne este groază de moarte deoarece este ceva rău? Și aici, susținea el, ne înșelăm: Este absurd să considerăm nonexistența un rău: pentru că orice rău, ca și orice bine, presupune existența și conștiința...În mod evident, a pierde ceea ce nu poate fi ratat nu poate fi un rău. Iar Schopenhauer ne cere să nu uităm că viața e suferință, e un rău în sine.
Pe lângă aceste argumente raționale, Schopenhauer avansează și unul care frizează misticismul. El flirtează (dar nu îmbrățișează) o formă de imortalitate. Din perspectiva lui, natura noastră internă este indestructibilă, deoarece nu suntem decât o manifestare a forței vitale, a voinței, a lucrului în sine care persistă etern. Prin urmare, moartea nu este o anihilare adevărată; atunci când insignifianta noastră viață ia sfârșit, ne vom reintegra în forța vitală primară care rezidă în afara timpului. (p.419)