duminică, 23 octombrie 2011

Lolita - Vladimir Nabokov

Cum am ajuns la cartea asta? Am mai auzit eu de ea, am citit ceva review-uri si ca de obicei l-am întrebat și pe tata: o avem? vrem să o avem? să o citesc? Și cum tata a zis că nu o avem, a auzit de ea și i-ar plăcea să o citească, n-am mai stat pe gânduri și am cumpărat-o.

Trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu, nu că nu ar fi curs de la sine și că nu ar scrie domnul Nabokov fain, dar faptul că se concentrează pe obsesia erotică unui bărbat de 40 de ani asupra unei fetițe de 12, îngreunează lectura. Cartea este scrisă ca un jurnal, reușind astfel să contureze foarte bine personajul principal, un intelectual cu origini distinse și o copilărie fericită, care prezenta un interes morbid pentru ”nimfete” (”fete între 9 și 14 ani care își dezvăluie în fața unor peregrini facinați, de două sau de mai multe ori mai în vârstă decât ele, adevărata lor natură, care nu este unamă, ci nimfică - adică demoniacă”). Destinul sau o serie de împrejurări îi oferă la un moment dat posibilitatea să se căsătorească cu mama unei astfel de nimfete și tot destinul îl scapă de nevastă, chiar când el plănuia să se ocupe personal de aspectul acesta, și-i lasă copila la dispoziție. În ciuda conștientizării imoralității situației, profită de șansa oferită. Urmează 2 ani de peregrinări prin State, doar el și fiica vitregă. Aici ”Lolita” devine și un roman al peisajelor americane.

Humbert, numele pe care și-l alege personajul principal în jurnal, se creionează cel mai bine în următorul paragraf:

Îmi amintesc de anumite momente, să le spunem aisberguri în paradis, când, îndestulat de ființa ei - după eforturi fabuloase și demente [...] o adunam în brațele mele cu un geamăt final de tandrețe umană (pielea ei strălucea în lumina de neon [...], genele încurcate și negre ca funinginea, ochii cenuși și gravi mai pustii ca niciodată - o mică pacientă amețită încă din cauza anesteziei după o operație grea) și tandrețea se intensifica, devenea rușine și disperare, iar eu atunci o alinam pe Lolita mea cea singură și ușoară ca un fulg și o legănam în brațele mele de marmură și gemeam în părul ei cald și o mângâiam la întâmplare și îi imploram în tăcere binecuvântarea și în culmea revărsării de gingășie umană, lipsită de egoism (sufletul meu atârna acum în jurul trupului ei gol și era gata de căință), deodată, ca o ironie oribilă, reapăreau poftele carnale.

Mi-a venit să renunț de mai multe ori. Mă întorceam peste câteva zile. Cartea se cere citită până la capăt. Îmi pare rău că nu am început romanul cu secțiunea ”Vladimir Nabokov - Despre o carte intitulată Lolita”. Vocea autorului este îndeajuns de puternică și de articulată încăt să te facă să termini romanul...mai repede:

Anumite procedee tehnice de la începutul Lolitei (jurnalul lui Humbert, de exemplu) i-au indus în eroare pe lectorii mei de la editurile solicitate, făcându-i să creadă că au în față o carte licențioasă. Se așteptau la o succesiune ascendentă de scene erotice; când acestea s-au oprit, lectorii s-au oprit și ei, i-a cuprins plictisul și au abandonat cartea. Iată motivul, cred eu, pentru care cele patru edituri nu au citit până la capăt dactilograma. Nu mă interesează dacă ele au considerat că romanul este sau nu pornografic. Refuzul lor de a cumpăra cartea nu se baza pe felul în care am tratat eu tema, ci se datora temei înseși, întrucât pentru majoritatea editurilor americane există cel puțin trei teme tabu. Celelalte două sunt: căsătoria foarte reușită și binecuvântată cu mulți copii și nepoți dintre un partener alb și unul negru; și ateul desăvârșit care trăiește o viață fericită și folositoare și moare în timpul somnului la vârsta de 106 ani.

Despre lucruri

- Trebuie să o ducem...
- Cum să o ducem?! nu e cazul...e încă bună...și de ce acum?
- Pentru că e ultima șansă.
- Nu, te rog, hai nu...Uite cum facem, îți dau eu banii pe ea și o ținem noi...o păstrăm...ăăăă...în curte...
- Și cum o ducem până acolo? Nu poate trece de fântână.
- Păi o dărâmăm!
- Dar tată-tu abia a refăcut-o...
- De ce nu v-ați gândit înainte?!....O să o refacem după (pluralul este al politeții)...
- Nu, nici gând! Nu putem să ținem totul! Ești ca taică-tu...d-aia abia mai intră și mașina asta în garaj, că nu aruncăm nimic....Și ce o să facem cu ea acolo? Să stea, să ruginească? Să-i dăm la tată-tu mai mult de lucru?
- Dar e un membru al familiei....o vopsim, o îngrijim...o împodobim cu flori...flower-power, mami...

Nimic. De neclintit. De înțeles. Tata ar fi de partea mea, știu asta, dar între noi doi, el trebuie să pară cel matur și să nu mă încurajeze în toate nebuniile. Of!

Mi-ar plăcea un dispozitiv de micșorare, să pot să păstrez lucrurile care-mi sunt dragi...pentru că lucrurile pot fi păstrate, persoanele nu...și aș avea o cutie, pe care aș căra-o cu mine la fiecare mutare (mă imaginez ca un copil de 3 ani care târăște o remorcă de jucărie pe roți)...și în care aș adăuga tot ce nu vreau să arunc...riscul este oricum ca ea să devină un camion...și după o casă...și tot așa...pentru că da, nu-mi place să arunc chestii...Bine că nu există un dispozitiv de micșorare!

dar Dacia noastră are 27 de ani...este un membru al familiei...să o las să plece pur și simplu?! nu e ca și cum aș ști că merge spre ceva mai bun, că are viitorul în față...of!