miercuri, 25 noiembrie 2015

Sunt o norocoasă

Am cam făcut ce am vrut în viaţă, iar când nu a fost aşa, nu a existat alt vinovat în afară de mine.

Am avut parte de libertate de alegere, într-un mediu oarecum controlat, dar totuşi, libertate. N-am vrut aparat dentar in a 6-a, n-am purtat. Că după mi-a venit să-mi trag palme, asta e o cu totul altă treabă.

Am avut cam tot ce mi-am dorit, dar cu măsură, să învăţ preţul fiecărui lucru.

Mi s-a spus ca atunci când fac ceva, să fiu cea mai bună. Că pot face orice. Dar că viaţa merită şi trăită, nu doar muncită, Că banii sunt buni doar în măsura în care îţi pot cumpăra timp şi confort, excursii, viaţă trăită.

N-am fost dusă cu forţa la sport, la cercuri de matematică (s-a încercat prin clasa a 4-a?!), fizică, chimie.

Nu m-a împins nimeni să fiu şefă de departament sau de grupă sau de ce-o fi fost pe atunci.

Mi-a fost insuflat un cult pentru independenţa financiară. S-a lăsat cu repercursiuni asupra independenţei în general.

Nu am fost crescută ca fiind cea mai frumoasă, nici cea mai deşteaptă.

Nu mi s-a luat apărarea nejustificat.

Am fost învăţată să-mi rezolv singură problemele. Să-mi asum greşelile.

Sunt o norocoasă!

joi, 22 octombrie 2015

Ce să faci şi acasă?!

Mă gândesc că am o poşetă cât un sac, în care: portofel, ochelari de soare, umbrelă, tricou, chiloţi (în zilele dubaşe), deodorant, chei, 2 USB-uri, un strugurel, gumă de mestecat şi... ce-o mai fi nevoie.
Mă gândesc că plec dimineaţa de acasă şi ajung seara.

Dar până la urmă, ce să faci şi acasă?!
Clar nu patul.

miercuri, 1 iulie 2015

Umbra din vocea mea (Autobiografie) - Patricia Kaas

Zadarnic îmi repet că rămân femeie - trebuie să-mi intre bine în cap: nu voi putea face un copil. Simt un rău intens, fără sfârşit. Ce femeie eşti fără copil? Problema mă roade. Mi-am condus cariera ca pe o corabie care n-ar avea niciodată timp să oprească la mal. Alegerea a fost a mea, de mai multe ori am preferat să avortez. Totuşi, nici astăzi nu regret. Nu ştiu să regret - mi se pare absurd, nepotrivit. Faci ce poţi la momentul potrivit. Nu eşti întotdeauna pe fază cu viaţa. (pg. 257)

În cele din urmă am spus totul, ca o terapie. Dar n-am vindecat nimic. Nu te tratezi cu muzică. Nici cu o poveste. Poate cu timpul... (pg. 265)

marți, 16 iunie 2015

Sfântul nebuniilor incipiente - de Elif Shafak

Îmi place turcoaica asta. Când cresc mare vreau să fiu ca ea. Mai ales că toată copilăria mea am auzit: Ce eşti turcoaică? sau Nu fi turcoaică! Numai că pentru asta ar cam fi trebuit să mă apuc de treabă, că doamna e doar cu 10 ani mai mare.

E a doua carte pe care o citesc de ea. Cealaltă a fost Palatul puricilor, dar am avut aceeaşi senzaţie, că nu pot să las cartea din mână. Te afunzi cumva cu totul în lumea pe care o creează.

În cazul Sfântului nebuniilor incipiente mi-a plăcut foarte mult ideea de a măsura timpul prin intermediul melodiilor. De exemplu Skunk Anansie - It takes blood and guts to be this cool but I'm still just a cliche (nu că ar fi preferata mea, dar mi s-a lipit titlul de retină) durează 4 minute şi 13 secunde, deci dacă o asculţi de 3 ori, ştii că au trecut ceva mai mult de 12 minute. Tot turcul, Omer, practicantul acestei metode de a măsura scurgerea timpului, suferă de pe urma pierderii punctelor. Ce puncte?! Alea de deasupra literei O din numele lui. Concluzia este că prima chestie pe care o pierzi într-o ţară străină este identitatea pe care ţi-o conferă numele, pierzi diacriticele. Da măi, mi-am zis eu desprinzându-mi privirea de pe carte şi dând aprobator din cap. Câtă dreptate şi eu nu m-am gândit niciodată la asta. Poate pentru că numele meu nu are diacritice şi oricum a fost tot timpul stâlcit. Dar oricum mare dreptate.

vineri, 5 iunie 2015

Despre omul frumos - de Dan Puric

Avea un scriitor britanic un text teribil, cu fetiţa care a participat de nu ştiu câte ori la concursul internaţional de cuminţenie. Avea şapte anişori şi, pentru a treia oară, a ieşit campioană internaţională la cuminţenie. (Mi-am adus aminte. Saky se numeşte scriitorul britanic care a scris cartea pe la o mie opt sute şi ceva.) Şi fetiţei i s-a dat încă o medalie, pe lângă cele primite anterior, iar premiul consta într-o plibare prin pădurea regală. Şi, prin pădure, cum se plimba ea aşa, medaliile făccea cling-cling şi a auzit lupul şi lupul a venit şi a mâncat-o; d eunde rezultă că nu e bine să fiţi foarte cuminţi, că vă mănâncă lupul. (pg. 71)

Dar libertatea omului fără Dumnezeu este scara inversă, pusă special de către diavol, pentru re-coborârea omului în păcat. Astăzi păşim pe această scară înapoi, în iad, în numele libertăţii. Cuşca iadului comunist s-a spart, însă ieşirea a fost programată spre un iad şi mai mare, dar, de data aceasta, neobservabil. Iar pe scara aceasta sinistră se-nghesuie inconştient şi înfometat, ca spre o nouă mântuire, omul contemporan.
Omul frumos este cel ce urcă astăzi invers pe această scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei. (pg. 129)

joi, 4 iunie 2015

Femeia la 30 de ani - de Honore de Balzac

Aşa încât durerea, cel mai statornic dintre sentimentele noastre, nu va fi vie decât la întâia ei izbucnire; iar celelalte lovituri ale ei se vor domoli treptat, fie datorită faptului că începem să ne deprindem cu crizele sale, fie datorită unei legi a firii noastre, fire care, spre a se menţine în viaţă, opune forţei distructive o forţă egală, dar inertă, ridicată pe temeiurile egoismului. (pg.73)

Într-adevăr, o tânără domnişoară are prea multe iluzii, prea multă lipsă de experienţă, iar sexul ei este un complice prea puternic al dragostei, pentru ca un tânăr să se poată simţi flatat; pe când o femeie cunoaşte întreaga gravitate a sacrificiilor ce trebuiesc făcute. Acolo unde una este atrasă de curiozitate, de ispite străine iubirii, cealaltă se supune unui sentiment temeinic. Una cedează, cealaltă alege. Oare această alegere nu reprezintă, prin ea însăşi, o măgulire enormă? Înarmată cu o cunoaştere mai totdeauna scump plătită prin multe nefericiri, femeia experimentată, dăruindu-se, pare că oferă mai mult decât pe sine însăşi; în vreme ce tânăra domnişoară, ignorantă şi încrezătoare, necunoscând nimic, nu poate nici compara, nici aprecia nimic, ea acceptă dragostea şi o învaţă. Una ne este dascăl şi sfătuitor, la o vârstă când ne place să fim îndrumaţi şi când supunerea constituie o plăcere; cealaltă vrea să înveţe totul şi se arată naivă, acolo unde cealaltă este tandră. Una nu ne oferă decât o singură biruinţă, cealaltă ne sileşte la confruntări mereu altele. Cea dintâi nu are decât lacrimi şi plăceri, cea de a doua numai voluptăţi şi remuşcări. Pentru ca o tânără fată să devină amantă, ar trebui să fie prea coruptă, şi-atunci ar fi părăsită cu oroare; pe câtă vreme o femeie are mii de mijloace să-şi păstreze şi puterile şi demnitatea totodată. Una, prea supusă, vă oferă trista siguranţă a tihnei; cealaltă pierde prea mult pentru a nu cere de la dragoste toate miile ei de metamorfoze. Una se dezonorează numai pe ea, cealaltă ucide, de dragul celui iubit, o întreagă familie. O fată nu are decât o singură cochetărie şi crede că a spus totul atunci când şi-a dat jos hainele; femeia are însă mii de cochetării şi se ascunde sub mii de văluri; în sfârşit, ea măguleşte toate vanităţile, iar novicea nu alină decât una. De altfel, se răscolesc atâtea şovăieli, atâtea spaime, atâtea temeri, şi tulburări, şi furtuni la o femeie de treizeci de ani, ce niciodată nu se pot vedea în iubirea unei tinere fete. Ajunsă la această vârstă, femeia îi cere tânărului să-i restituie stima pe care ea i-a sacrificat-o; ea nu trăieşte decât pentru el, se preocupă de viitorul lui, îi doreşte o viaţă frumoasă, i-o ordonează glorios; se supune, imploră şi porunceşte; se înjoseşte şi se înalţă, şi ştie să consoleze în mii de prilejuri, atunci când o fată nu ştie decât să geamă. În sfârşit, în afară de toate avantajele situaţiei sale, femeia la treizeci de ani ştie să se facă şi tânără fată, să joace toate rolurile, să fie pudică şi să devină frumoasă chiar şi într-o nenorocire. Între ele două, există incomensurabila diferenţă de la prevăzut la neprevăzut, de la putere la slăbiciune. Femeia la treizeci de ani satisface totul, pe când tânăra fată, riscând să nu mai existe, nu trebuie să satisfacă nimic. (pg. 97)

Să-mi sun fetele, să le întreb dacă e aşa? Sau mai bine-i întreb pe băieţii, să vedem ce au ei de zis despre asta...

duminică, 29 martie 2015

Stepa şi alte povestiri - de A.P. Cehov

De ce, dar de ce l-am descoperit aşa târziu de Cehov?!

Îmi plac mult povestirile lui. Sunt la al doilea volum şi n-o să mă opresc aici. Doar că o să mai intercalez şi alte lecturi.

Dintre toate povestile din volumul de faţă, Salonul nr. 6 mi s-a părut cea mai faină.

- Stoicii pe care îi parodiezi dumneata au fost oameni remarcabili, dar învăţătura lor a încremenit încă acum două mii de ani şi nu a avansat nici o iotă şi nici nu va avansa. fiindcă nu e nici practică, nici viabilă. Ea a avut succes numai la o minoritate care îşi petrece viaţa studiind şi savurând tot felul de învăţături, dar majoritatea n-a înţeles-o. O învăţatură care propovăduieşte indiferenţa faţă de bogăţie şi de viaţa fără griji, şi dispreţul faţă de suferinţă şi de moarte este cu totul de neînţeles pentru marea mojoritate, fiindcă majoritatea asta nu a cunoscut nici bogăţia, nici viaţa fără griji; iar a dispreţui suferinţa ar însemna pentru ea să dispreţuiască chiar viaţa, fiindcă fiinţa umană constă în totalitate din senzaţiile de foame şi de frig, din umilinţe, pierderi şi frica hamletiană în faţa morţii. Senzaţiile astea sunt viaţa însăşi. Ea poate să-ţi fie o povară, să o urăşti, dar nu să o dispreţuieşti. Aşa că, repet, învăţătura stoicilor nu poate să aibă niciodată viitor, de la începutul secolului şi până în ziua de azi iau aploare lupta, vulnerabilitatea, capacitatea de a reacţiona la excitaţie... (Ivan Dmîtrici, pg. 190)

vineri, 27 martie 2015

Este lumea cu curu-n sus sau eu cu capu-n jos?!

Acum 2 săptămâni, intră cu mine pe chat un coleg, entuziasmat, să-mi spună că nevastă-sa e gravidă. După data aproximativă a naşterii, mă gândesc ca are abia vreo lună. Îl felicit, dar ridic o sprânceană, gândindu-ma ce naiba anunţă deja de acum. Şi atunci mă loveşte: da măi, ăsta e un comportament normal! E normal să fii fericit şi să anunţi pe toată lumea. Un copil este o bucurie! Mai ales că vorbim despre oameni care şi l-au dorit, iar după o anumită vârstă mai greu să afirmi că s-a întâmplat, că accidentul. Şi perspectiva mea nu este a unui om care s-a chinuit mult să facă un copil şi nu i-a ieşit, sau care e panicat că are o vârstă şi... timpul trece, fată! N-am încercat niciodată. Nu vreau cu tot dinadinsul. Mi s-ar părea egoism. Dar să ai cu cine să faci şi să creşti un copil, şi să-ţi mai şi iasă...

Dar de la atâtea reacţii ciudate, nu mai ştii ce e normal. Există aşa ceva?
There is no spoon?

  1. Am aflat că o prietenă este gravidă de la doamna de ne epilează pe amândouă.
  2. Despre prietena colegului de birou am aflat când a venit cu burta la gură să-i facă o vizită la lucru. N-am ştiut cum să reacţionez. Să pari uimită când ea acuşi dă să nască parcă e cam ciudat, mai ales că-l vezi pe tată 5 zile din 7.
  3. O foarte buna prietenă (pe bune, dar chiar pe bune?) mi-a zis că o să aibă un copil când era deja în săptămâna a 12-a. Să privesc partea pozitivă: Bine că n-a fost la majorat! Despre sexul copilului am aflat prin telefonul fără fir, deşi vorbim de cel puţin 2 ori pe săptămână. Trebuie că-mi scapă ceva.

Pun mâna pe telefon şi-l sun pe fratele V:
- Băi băiete, am şi eu o dilemă. Ia să te văd cu sinceritatea aia cu care te tot lauzi.
Şi-i povestesc toate astea.
- Sunt eu defectă? Nu înţeleg cum stă treaba? Aşa fac oamenii mari?
- Băi fata, nici eu nu înţeleg. Să ai un copil e o bucurie. Mi-aş face 2 tricouri pe care să scrie asta, unul alb şi unul negru, să port unul într-o zi, altul în alta. Daca ar fi iarnă, mi-aş scrie cu hârtie creponată pe geacă. Aş spune la toată lumea. Daca aş face cunoştinţă cu cineva, l-aş lăsa să-şi spună numele iar eu aş zice: Nevastă-mea e gravidă!

miercuri, 4 martie 2015

Clopotul de sticlă - Sylvia Plath

Sylvia Plath asta mă urmăreşte ca o fantomă încăpăţânată de mai bine de o lună. Se găseşte aşa, din când în când, să-mi ruleze pe fundal. Trebuie cumva să o exorcizez, aşa că o să scriu!

Citirea cărții nu a necesitat un efort deosebit. Nu am îndoit nici un colţ (ce mi-aş lua-o de la tata dacă ar afla că fac asta), să reţin pagina din care să notez, după, citatul. E ciudată şi tristă povestea, dar tonul ei nu-ţi induce o depresie. Deşi starea în care se zbate personajul principal este cea a unei lipse de aer, a unui clopot de sticlă, tu, cititorul, progresezi relativ normal prin carte, nu ai senzaţia de mâl până-n gât, încercând sa mai iei câte o gură de aer din când în când. Nu ştiu dacă să îndrăznesc să zic că are şi un soi de umor doamna.

Nu am reuşit să mă prind de ce continuă să-mi ruleze procesul ăsta pe fundal până astăzi, când, în timp ce mă chinuiam să adorm de prânz, şi culmea, Saramago nu mă ajuta, deşi aş putea să zic că are darul ăsta (dar chiar era aşa de greu să mai scrii şi de la începutul rândului, iar dialogul să fie cu liniuţă, de la capăt şi nu într-un perpetuu paragraf!?) m-a lovit de ce o car pe Sylvia după mine. M-a frapat bruscheţea schimbării la ea. Aşa, pur şi simplu, fără niciun semn? Sau cel puţin eu nu am văzut semnele. Ok, o deziluzie profesională, lipsa unui plan de viitor, dar totuşi... Dintr-o tânără relativ normală (toţi suntem relativ normali, să nu ne umflăm aiurea-n pene. Şi câţi avem planul făcut?! În discuţia cu deziluziile profesionale nici n-are sens să intru.), fără traume din trecut care să preconizeze treaba asta, începe o depresie, o căutare a morţii în tot, căutare care, la un moment dat, aproape că se soldează cu o găsire. Insomnie cronică, şocuri electrice, o tentativă de sinucidere  şi o internare la sanatoriu. Cartea se termină cumva într-un ton optimist, dar n-ai cum să nu fii afectat, mai ales dacă citeşti biografia autoarei.

Ok, daţi-i cu tobele alea!

Am din nou căştile în urechi, ochelarii de soare pe ochi şi un pas săltăreţ. Au trecut ceva ani...
Mai bine aşa, decât să-ţi tot asculţi gândurile sau să consumi impulsurile.

sâmbătă, 28 februarie 2015

Palatul Puricilor - Elif Sharaf

Am tatonat destul terenul înainte să cumpăr cartea. Am amânat-o chiar vreo 2 comenzi, că m-am tot gândit că-s altele mai faine şi, până la urmă, de ce-aş cumpăra o carte în care se povestesc tot felul de vieţi ciudate (sau normale, până la urmă, tot aia-i) aciuate sub acelaşi acoperiş. Dar ce, eu nu ştiu destule, de aici, din România, să mai aflu şi altele din Turcia? Nu, dom'le, sătulă de vecini!

Dar până la urmă, curiozitatea a răzbit, m-a luat prin învăluire, m-a momit, m-a lăsat să protestez, dar m-a adus unde a vrut: adaugă în coşul de cumpărături!

Şi acum, dacă vecinii de sus s-a opri un pic din urlat, poate aş reuşi să-mi adun gândurile şi chiar să formulez o idee. Oricum, sigur când se opresc ei, încep ăştia de lângă. Sus ţipă el la ea, lângă invers. Deci vecini, da?!

2 cărţi cu blocuri în 2 luni: asta şi Eleganţa ariciului. Mă voi opri aici cu blocurile. Trec la bărci, maşini, aeroplace sau ceva.

Personajele din Palatul puricilor sunt mai reale, mai bine conturate decât cele din Eleganţa ariciului. Mediu convinge, vizual şi olfactiv, poţi să relaţionezi cu putoarea de gunoi, cu problemele mărunte din viaţa cotidiană, cu neînţelegerile familiale, cu frustrările, cu împărţirea spaţiului comun dintr-un bloc. Zici că-i la noi, doar că-i Istanbul.

Simpla dorinţă de a cunoaşte pe cineva e o făgăduială deşartă şi o povară uriaşă! Presupune ca o persoană să asculte şi să observe, să cerceteze şi să simtă, să despacheteze şi să strângă vreme de nopţi, săptămâni, ani la rând, să fie în stare să desprindă cruste şi să vadă sângele ţâşnind din răni. Dacă nu e în stare să îndure toate astea, atunci e mult mai bine - şi cu siguranţă mult mai cinstit - să renunţe imediat.
Nu că aş fi cumva vreo comoară nedescoperită până acum, încuiată într-un cufăr şi aşteptând să vadă lumina zilei. Răspunsurile la toate întrebările pe care mi le pui despre mine sunt deja mai mult sau mai puţin ascunse înăuntrul tău. Nu vreau să-ţi doreşti să mă descoperi sau măcar să-ţi închipui c-o poţi face. Nu trebuie să ne cunoaştem unul pe altul când ştim atât de puţine despre noi înşine. Să strângi informaţii despre alţii e ca şi cum ai căuta mâncare în gunoi. Ce rost are să lăsam rezervele adunate să ne putrezească în creiere dacă nu ajungem să le savurăm la timp? (p.290)

Sunt curios: oare femeile au în creier vreo maşinărie specială sau vreo substanţă chimică care le împiedică să se exprime direct? Atâtea amănunte, atâtea introduceri, atâtea poveşti în poveşti care se învârt în cerc şi nu mai ajung niciodată la subiect... (p.365)

Ca să împărtăşim cu adevărat durerea cuiva, acel cineva trebuie să împărtăsească mai întâi aceeaşi realitate cu noi. (p.366)

Ba da... şi-o învinovăţesc şi eu... pe ea şi pe toţi cei care se poartă de parcă ar fi zeii micului lor univers provizoriu. Nu pot să-i înţeleg cu nici un chip pe cei care mai întâi se roagă din toată inima să li se întâmple ceva rău celor la care nu pot ajunge altfel şi apoi, când dintr-o dată dorinţele par să li se îndeplinească, sunt pur şi simplu doborâţi de vinovăţie şi ruşine. Nu pot să-i sufăr pe cei care, pe de o parte, deleagă unei lumi de dincolo, chipurile limpezită de orice rău, toate problemele cărora nu sunt în stare să le facă faţă şi nici nu ridică un deget ca să le rezolve şi, pe de altă parte, tânjesc să obţină o felie din răul din lumea de dincolo ca să-şi limpezească problemele lor atât de lumeşti. (p.379)

La fel ca gândacii, oamenii au şi ei o vigoare ecologică, adică o limită de anduranţă. În cazul în care dau peste condiţii nefavorabile, reacţionează reducându-şi funcţiile vitale. Astfel, mecanismele corpului lor funcţionează mai încet sau, poate, diferit şi, datorită acestei abilităţi, îşi adaptează metabolismul la noile condiţii la care sunt supuşi. În ciclul vieţii o astfel de stare de latenţă poate apărea în orice moment, în orice stadiu, şi se poate repeta de mai multe ori.

luni, 2 februarie 2015

Ai toată viaţa înainte - de Emile Ajar (Romain Gary)

Mie unu' mi-i scârbă de heroină. Mucoşii care se droghează se obişnuiesc toţi cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absenţă. Ca să te droghezi, trebuie să vrei într-adevăr să fii fericit şi doar cei mai mari tâmpiţi din lume au astfel de idei. Eu nu m-am înghesuit prea tare la droguri, uneori, cu băieţii am fumat câte o marijuana de politeţe, zece ani este vârsta la care cei mari te învaţă o grămadă de chestii. Dar nu ţin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă şi cineva ar trebui să o ajute să coboare cu picioarele pe pământ. Vorbim două limbi diferite, ea şi cu mine, n-avem nimic de împărţit. (p.60)

Mă instalasem sub o poartă şi aşteptam să treacă, dar timpul e mai bătrân ca oricine şi se mişcă încet. (p.68)

- Nu trebuie să plângi micuţul meu, e natural ca bătrânii să moară. Tu ai toată viaţa înainte.
Încerca să mă sperie, ticălosul, sau ce naiba? Am remarcat întotdeauna că bătrânii zic "eşti tânăr, mai ai toată viaţa înainte", cu un surâs cumsecade, de parcă le-ar face plăcere.
M-am ridicat. Bine, ştiam că am toată viaţa înainte, dar n-o să-mi fac sânge rău din asta. (p.86)

Eu cred că nu-i destul să persecuţi curvele tinere, trebuie să le respecţi pe cele bătrâne. Eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin'că cele tinere au proxineţi, da cele bătrâne n-au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne, nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă de ele şi le-aş face dreptate. Aş fi cel mai mare curcan şi proxinet din lume şi la mine n-ar mai vedea nimeni nici o curvă bătrână abandonată, plângând la etajul şase fără lift. (p.87)

Madam Roza avea acum absenţe din ce în ce mai îndelungate şi uneori îşi petrecea ore în şir fără să simtă nimic. Mă gândeam la afişul pe care nenea Reza, cizmarul, îl punea ca să spună că în caz de absenţă trebuie să te adresezi în altă parte, dar n-am aflat niciodată cui pot să mă adresez, căci există unii care iau holera tocmai de la Mecca. Mă aşezam pe taburet lângă ea, o ţineam de mână şi aşteptam să se întoarcă. (p.97)

Mohamed, zis Momo, este cel care vorbeşte pe tot parcursul cărţii, în călătoria lui inedită de descoperire a lumii, de la 3 la 14 ani, într-un apartament de la etajul 6 dintr-un cartier din Paris plin cu negri, arabi şi evrei. Personaje pitoreşti, care nu ezită să ajute la nevoie, se perindă pe tot parcursul celor 11 ani. Momo este fără părinţi, fără şcoală, pentru că nimeni nu-i ştie vârsta reală (nu este datat), crescut de o fostă curvă, care la bătrâneţe făcea bani crescând copiii altor curve, care îi ascundeau la madam Roza, să nu le fie luaţi de asistenţa socială.

Dintre toţi copiii, Momo este cel care rămâne cu madam Roza până la sfârşit şi destul de mult după.

Mi-a plăcut povestea despre căţelul pe care l-a furat Momo şi pe care l-a iubit atât de mult (nu-l lăsa niciodată din braţe, dormea cu el), încât a vrut să-l vândă, să aibă parte de o viaţă mai bună. Şi aşa că, atunci când o doamnă l-a întrebat cât costă, a cerut o sumă mare de bani, să fie sigur că are doamna de unde. Banii primiţi i-a aruncat în canal şi s-a pus pe plâns, dar era fericit că Super va avea o viaţă mai bună. Asta înainte de a împlini 9 ani.

Reflexii

Că tot mi-a plăcut treaba cu reflectatul în oglinzi străine, m-am gândit că aş putea să dezvolt ideea, cu atât mai mult cu cât de curând mai trecu un an şi nu ştiu dacă-s neapărat mândră de locul în care mă aflu, deci o introspecţie n-are cum să strice. Sau?

Foarte frumos anul ăsta de ziua mea, chiar nesperat, ne strânserăm multe fete, fuse cam ca acum 13-14 ani + poveştile despre copii. Şi a doua zi, în timp ce mă holban la tavan, că mişcările bruşte îmi zgâlţâiau ideile (nu, nu, nu eram mahmură), au început cumva să mă năpădească din toate direcţiile acele zâne nedorite ale omului de 30 plus: gândurile.

Bun, bun, fată, dacă aşa stă treaba, hai s-o facem ca lumea, dar tot cu ochii-nchişi, şi fără mişcări bruşte! Pe lângă reflexiile rapide în câteva oglinjoare de buzunar, 2 reflexii mă vor însoţi ceva timp. Două oglinzi au stat mai mult la mine pe perete, cu 2 reflexii cadou m-am trezit. Şi dacă tot scotocesc prin memorie, hai să le aşez de data asta una lângă cealaltă şi să vedem ce vedem?! Ok, reflexia presupune reîntoarcerea parţială a luminii, după cum spune Dexul. Dar dacă tot sunt aşa de diferite şi sunt parţiale, dacă dau să le lipesc, ar trebui să ies eu, nu cocoşatul din Notre Dame, nu? Trebuie că am greşit şi eu pe undeva, n-are cum să fie doar vina oglinzilor. Au oglinzile astea o voinţă proprie, văd ele doar ce vor? Şi mai e ceva, din memorie mă privesc reflexii din oglinzi sparte. Complicată treabă. Oare să stau mai strâmb, să văd mai drept?

Şi până la urmă la ce se rezumă totul? La emoţiile că trebuie să le mai spui o dată părinţilor că o iei singură de la capăt, la a-ţi face curaj să te uiţi la ei în ochi şi să le zici cu calm că e ok, când nu este chiar aşa. Să-ţi faci mai multe griji pentru ei, decât pentru tine. Să te mai urmărească şi reflexiile lor de copil neajutorat. Să vină tata peste 2 ore şi să zică: Auzi, mă gandesc de când mi-ai zis şi o intrebare nu-mi dă pace: V-aţi certat? Nu. Şi pur şi simplu aşa, stăteaţi voi unul lângă altul şi l-ai întrebat dacă nu e mai bine să o încheiaţi şi el a zis da? Da. Şi dacă-l cereai de bărbat? Mă pufneşte răsul. Nu râde, tată, că nu-i de râs. Ştiu, dar ce să-i faci.

Aş spune punct şi de la capăt, dar ele nu-s aşa de apropiate, punctul şi capătul.
Între ele e timp.
Între ele sunt reflexii.

marți, 20 ianuarie 2015

Dar aşa, în mare, eşti bine, da?

Deşi mă pufneşte râsul când aud întrebarea asta, mi se pare de tot căcatul! Există cumva 2 tipuri de răspuns?! Eu zic că, mai puţin în cazul în care ţi-ai pierdut un picior, sau minţile, există unul singur:

În mare, sunt super!

Eu ştiu că după o vârstă nu mai avem nervi şi timp, dar poate atunci mai bine nu ni le pierdem degeaba, cu întrebări tâmpite.

luni, 5 ianuarie 2015

Noi - Evgheni Zemiatin

Noi - Evgheni Zemiatin
Am tot căutat cartea asta câteva luni bune anul trecut (cerere specială de la unitatea paternă), dar nu am găsit-o. Şi când, în sfârşit, a apărut, m-am repezit să o cumpăr.

1984 a lui Orwell mi s-a părut genială. Parcă nu voiam să mai citesc ceva asemănător. Fiind mai puţin cunoscută decât distopia lui Orwell, având un subiect asemănător, tot un personaj principal care îşi scrie memoriile, trece printr-o schimbare a personalităţii, se îndrăgosteşte, etc, am tras eu concluzia că rusul a testat terenul copiindu-l pe englez. Greşeală! Deşi Orwell a scris impecabil, ideile nu au fost ale lui. Ideile principale au fost preluate de la Zemiatin, dintr-o carte scrisă cu aproape 30 de ani înainte (Noi a apărut în 1924, 1984 în 1949). Fascinant cum necunoaşterea este mama concluziilor pripite şi cum o bună promovare te scoate în faţă (prima parte a frazei se referă la mine, a doua la Orwell). De menţionat că în ţara natală a autorului, cartea a fost publicată abia in 1989.

O lume a viitorului ne prezintă Zemiatin, o lume în care oamenii nu mai au nume, ci numere, totul este controlat şi la vedere, aceeaşi oră de culcare, de trezire, aceleaşi 50 de mestecări obligatorii la fiecare îmbucătură, totul din sticlă, pereţii caselor transparenţi, sex pe cartele roz, în zile predefinite, câte 2 ore personale pe zi.

Text din Gazeta de Stat:
Cu o mie de ani în urmă, eroicii voștri strămoși au supus întregul glob pământesc autorității Statului Unic. Vouă vă revine sarcina să realizați o faptă de și mai mare glorie: cu ajutorul Integralului sticlos, electric, care varsă foc, să integrați ecuația infinită a universului. Vă revine misiunea de a supune jugului binefăcător al rațiunii ființele necunoscute care populează alte planete - aflate încă, poate, în starea primitivă de libertate. Dacă ele nu vor înțelege că noi le aducem o fericire matematic-infailibilă, avem datoria de a le impune să fie fericite. Dar înainte de a face uz de arme, încercăm forța cuvântului. (p.5)

Corpul Integralului e aproape gata: un elipsoid elegant, alungit, construit din sticla noastră -veșnică precum aurul, flexibilă ca oțelul. Am văzut: din interior se fixau pe corpul de sticlă cadrul transversal, grinzile longitudinale; la pupă se instala fundamentul pentru un gigantic motor cu reacție. Din trei în trei secunde - o explozie; din trei în trei secunde coada puternică a Integralului va prăvăli în spațiul cosmic văpăi și gaze - și va goni, va goni - un Tamerlan de foc aducător de fericire (D-503, p.76)

- Binefăcătorul înbrăcat în veșminte albe, care ne-a legat cu înțelepciune de mâini și de picioare în plasa benefică a fericirii. (p.128)

Ei mi-au amintit de figurile tragice din Cei trei liberți - povestea lor o cunoaște la noi orice școlar. Este povestea despre trei numere care, cu titlu de experiență, au fost scutite de muncă timp de o lună: fă ce vrei, du-te unde vrei. Nenorociții se tot învârteau pe lângă obișnuitul lor loc de muncă și aruncau priviri flămânde în interior; se opreau în piețele publice - și executau ore în șir mișcări care, într-o perioadă determinată a zilei, deveniseră o necesitate a organismului lor: tăiau și strunjeau aerul, cu ciocane nevăzute, ciocăneau și bocăneau în lingouri nevăzute. Și, în cele din urmă, în a zecea zi n-au mai putut rezista: ținându-se de mâini, au intrat în apă și în sunetele Marșului s-au cufundat tot mai adânc, până când apa le-a curmat chinurile... (D-503, p. 177)

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Eleganţa ariciului - Muriel Barbery

Eleganta ariciului - Muriel Barbery
Nu cred că este o carte după care rămâi cu prea multe, dar merge lejer, plăcut. Multe incursiuni în filozofie, muzică, cinematografie, literatură (afinitate pentru literatura rusă). Mai multă cultură decât pot eu duce. Totuşi, nu ştiu de ce am tot simţit că lipseşte ceva, dar nu ştiu exact ce. Parcă personajele nu erau credibile, da uite, cred că intrevăd problema. Nu le-am crezut. Părţi din ele, faţete ale personalităţilor m-au convins, dar personajele principale, ca întreg, nu prea. Să fie asta o carte care se mulează perfect pe intelectualitatea mediocră (sau mediocritatea intelectuală?) care se vrea a fi mai mult? Şi totuşi mi-a plăcut. Ca un film de duminică după-amiază: te emoţionezi, te bucuri, cineva moare, altcineva se hotărăşte să trăiască, tu crezi că înveţi ceva şi, mai ales, nu ieşi prea şifonat din incursiunea asta literară.

Cugetarea despre incapacitatea noastră de a-i vedea pe ceilalţi mi-a plăcut cel mai mult. Poate pentru că sunt de aceeaşi părere: oamenii nu vor să descopere alţi oameni, tot ce-ţi doresc este să vadă alte reflexii ale propriului chip.

Iată deci cugetarea mea profundă pe ziua de azi: e pentru prima oară când întâlnesc pe cineva care caută oamenii şi care vede mai departe. Poate să pară ceva banal, dar eu cred că este profund. Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conştienţi că nu ne privim decât pe noi înşine în celălalt, că suntem singuri în deşert, am înnebuni. (Paloma, pg.150)

Fascinaţia pentru inteligenţă este ceva fascinant. Pentru mine inteligenţa nu este o valoare în sine. Oameni inteligenţi sunt cu duiumul. Există mulţi proşti, dar şi multe creiere performante. Am să spun o banalitate, dar inteligenţa, în sine, nu are într-adevăr nicio valoare şi nu prezintă niciun interes. Oameni foarte inteligenţi şi-au consacrat viaţa problemei sexului îngerilor, de pildă. Dar mulţi oameni inteligenţi au un defect de sistem: consideră inteligenţa un scop. Au o singură idee în cap: să fie inteligenţi, ceea ce este foarte stupid. Iar când inteligenţa se ia drept scop, funcţionează ciudat: dovada că ea există nu constă în ingeniozitatea şi simplitatea a ceea ce produce, ci în obscuritatea exprimării sale. (Paloma, pg. 173)