miercuri, 24 decembrie 2014

Nemîngîiații - Kazuo Ishiguro

Kazuo Ishiguro - Nemangaiatii
Am scris titlul așa, pentru că asta e varianta în care am cumpărat cartea.

Am crezut că nu se mai termină. Mai tare m-a plictisit doar Frații Jderi din care nu-mi aduc aminte absolut nimic, decât că a fost o luptă cu mine să o termin. Aș zice că-mi aduc aminte și de ceva frați, dar aș minți.

M-am încăpățânat cu cartea asta pentru că în ultima vreme am abandonat cam multe și cumva m-a băgat conștiința într-o ședință din care am ieșit cu o ambiție oarecum inutilă, dar na... ce să-i faci? lucrăm cu materialul clientului.

Cartea e ca un vis obositor, repetitiv, halucinant, te trezești, adormi și se continuă, intri în clădire pe o ușă, ieși pe alta într-o zonă complet necunoscută, nu poți înconjura clădirea și să ajungi la cealaltă intrare, rătăcești pe străzi necunoscute. Totul e o confuzie generală. Protagonistul are nevastă și copil dar parcă n-ar avea. Sau nu are? Și tot citești că te gândești că trebuie să fie ceva acolo, dă-o naibii de treabă, sunt peste 600 de pagini, trebuie să vrea să transmită ceva, să mă învețe ceva, că asta pot visa și eu. Și ajungi la final și... NIMIC. Chiar nimic. Foarte frustrant. Dar din nou, poate e doar incultura mea.

marți, 18 noiembrie 2014

Afaceri cu bidinele. Filme româneşti.

Şi pentru că ultima dată când a trebuit să zugrăvesc, mi-am adus nişte zugravi pe care i-am agăţat într-o scară de bloc (chestie care m-a costat câteva ore de ars în vrăjeală, inclusiv repetarea întrebării: Dar sigur nu vrei să rămân să te ajut la curăţenie?), am luat decizia să caut o firmă pe Internet, să-mi dea şi factură - na!

Ai zice că-i simplu, nu? Factura aia a facilitat mult trierea, în sensul că n-am prea avut de unde alege. Într-un final, găsesc şi eu o firmă cu site, oferea şi servicii de reparaţii, şi curăţenie, şi prelua şi lucrări minore. Vis! Sun, o convorbire decentă cu un domn, rămâne să trimită un muncitor să evalueze lucrarea. Revin cu un telefon să stabilim ora şi locul întâlnirii. Când îi spun că trebuie să vină în zona campusului, opaaa, nu mai vine muncitorul, vine chiar domnul de la telefon - Da, dragă, mâine dimineaţă este bine (de la d-voastră de la dragă în doar 23 de secunde?! Bravo!), o să vin într-un BWM X5 cu numere de Ilfov, o să mă recunoşti. Eu, la capătul celălalt - mută, că nu ştiu dacă râde de mine, să râd şi eu, să închid?!

Bine, rămâne cum am stabilit, a doua zi dimineaţă, la ora 10, eu - punctuală. Mă sună, să-mi spună că întârzie. Ok. Mă sună din nou în 3 minute, să vă ţin de urât, să nu vă plictisiţi (iar d-voastră, sunt confuză, clar; cu cine vorbesc, ce se întâmplă, pe cine aştept eu aici? zugravul în X5?). Ajungem imediat! Vin cu şoferul! Închid, mă pufneşte râsul. Aştept în continuare. Curiozitatea e prea mare.

Ajunge, da, în X5, cu şoferul, care e de fapt maistorul. Îi duc să vadă ce-i de făcut, îmi fac ei o estimare cum că m-ar costa 200 lei, asta pentru tine şi să ştii că eu nu din asta fac banii! Şi acum, ne dai şi nouă o cafea? 
- .... Bine, vă dau, dar de la Abc, de unde am luat-o şi pe a mea!

Eu şi şoferul-maistor întrăm la abc să luăm cafeaua, domnul X5 rămâne afară. Ieşim, un aurolac îi dă târcoale şăfului. Ăsta îl ignoră la început, dar când vede că ieşim, scoate portofelul burduşit cu bancnote mari şi-l întinde spre aurolac: Na, ia ce vrei tu de aici! Hai, ia! Ăsta îşi bagă degetele murdare în gură să le umezească şi se năpusteşte spre portofel. Curioasă, aştept să văd dacă îl lasă să ia una de 100 de lei. Ghinionul e ca o hârtie de 5 lei e un pic în afară şi o ia pe aia. Sunt dezamăgită, X5-ul respiră cumva uşurat. Trebuie că mi se pare asta, că doar... X5, hellooo! 
Îi dau cafeaua: Na, poftim, ca la studenţi, că tot ziceai că-ţi place aici!

vineri, 14 noiembrie 2014

O experienţă personală - Kenzaburo Oe

O experienţă personală - Kenzaburo Oe
Există cărţi care nu-ţi oferă nici un fel de confort, nu te invită la o cafea, nu-ţi dau o pătură să te înveleşti dacă ţi-e frig, nu îţi oferă nicio plăcere imediată sau ulterioară. Seci! Şi nu, nu ca vinul sec, deşi rămâi după ele cu o mahmureală mintală pe care uneori o cari cu săptămânile după tine.

Eu cred că acestea sunt cărţile care reuşesc să mişte ceva în noi, nu comode, nu plăcute, dar stimulatoare. Te stimulează să gândeşti, să simţi şi, implicit, să evoluezi.

Aşa este O experienţă personală a lui Kenzaburō Ōe.

O broşurică, ai zice că o dai gata până termini ceaiul, dar nu o poţi îmbuca deodată. Trebuie să mai ieşi la aer, să iei o ciocolată, să suni un prieten, să mai bagi un South Park.

Este într-adevăr povestea unei experienţe personale a autorului: la 27 de ani aşteaptă să-i nască nevasta. În această aşteptare, cutreieră străzile şi se gândeşte că nu va mai avea niciodată şansa să plece să experimenteze Africa. În timp ce el cumpără 2 hărţi rutiere cu Africa, zidurile închisorii personale se consolidează şi mai mult prin apariţia unui fiu născut cu ceea ce doctorii numesc hernie cerebrală. Viitorul copilului pare a fi cel de legumă, iar doctorii care au asistat la naştere îl încurajează să-l lase să moară. Întreaga responsabilitate pică pe umerii lui, soţia nefiind informată. Caută consolare la o fostă iubită/prietenă, chiar se mută la ea, îşi minte soţia - încă internată, se îmbată, vomită în timpul unui curs (este profesor), demisionează să nu fie dat afară, mută copilul în alt spital şi aici refuză operaţia. Îl externează şi, cu ajutorul prietenei, îl duce la o clinică privată, unde un medic cu o reputaţie îndoielnică ar trebui să-l ajute să-şi găsească sfârşitul.

Oricât de seacă ar fi cartea, sau poate tocmai de aceea, simţi tot ce simte autorul. Nu există nici un fel de poleială, îi vezi şi îi înţelegi dilema. Ce să facă el o viaţă-ntreagă cu o legumă?

Şi, în timp ce stă la birt împreună cu prietena lui, aşteptând un telefon de la doctor, care să-l anunţe că treaba a fost rezolvată, se hotărăşte să nu mai fugă:

Dacă vreau să mă lupt cu monstrul ăsta în mod cinstit nu prea am de ales: fie îl strâng de gât şi-l omor cu mâinile mele, fie îl accept şi încerc să-l cresc. Am înţeles asta de la bun început, dar n-am avut curajul s-o accept. (p.183)

O căutare pe Google şi am aflat că fiul autorului, cel care se naşte şi este operat în această carte, este un cunoscut compozitor japonez - autist, epileptic, cu deficienţe fizice şi mintale.

luni, 3 noiembrie 2014

Clubul norocoaselor - Amy Tan

Clubul norocoaselor - Amy Tan
Cartea a fost mai mult decât m-am așteptat când am cumpărat-o. Chiar m-a surprins. Prezintă 4 relații între mame și fiice, dureroase și frumoase, așa cum numai ele pot fi, şi cu atât mai dificile cu cât mamele au emigrat la maturitate din China, iar fiicele sunt născute şi crescute în America.
Povestea începe din perspectiva uneia dintre fiice, care își pierde mama și își dă astfel seama cât de puține ştie despre ea.

Și până la urmă, câți dintre noi își asumă această cunoaștere? Câți dintre noi vrem să știm mai mult despre mamele noastre, mai mult decât ne permite perspectiva proprie, limitată, cu ochelari de cal, în care ele apar doar ca niște prelungiri ale noastre, care au ca unic scop să ne crească, să ne îngrijească și să ne suporte? Ele există și în afara maternității și au existat acolo destul de mult timp înainte de a da ochii cu noi.

Din vina mea este astfel. Pentru copiii mei am vrut cea mai bună combinație: condiții americane și caracter chinez. De unde să știu că acestea două nu se potrivesc?

Am învățat-o ce înseamnă condițiile americane. Dacă aici te naşti sărac, rușinea asta nu durează mult. Ești primul pe listă pentru o bursă. Dacă acoperișul îți cade în cap, nu trebuie să-ți plângi soarta. Poți da în judecată pe oricine, poți să-l faci pe proprietar să-l repare. Nu trebuie să stai ca un Buddha sub un copac și să lași porumbeii să-și facă nevoile în capul tău. Poți să-ți cumperi o umbrelă. Sau poți să intri într-o biserică catolică. În America nimeni nu spune că trebuie să accepți condițiile pe care ți le oferă altcineva.

A învățat aceste lucruri, dar n-am putut să o învăț nimic despre caracterul chinez. Cum să te supui părinților și să-ți asculți mama. Cum să nu te arăți ce gândești, să nu-ți dai pe față sentimentele ca să poți profita de oportunitățile ascunse. De ce lucrurile ușoare nu merită osteneala. Cum să-ți cunoști valoarea și să o slefuiești, nu să o fluturi pe sub nasul tuturor ca un inel ieftin. De ce gândirea chineză e cea mai bună. (Lindo Yong - mamă, p.301)

Dar cum se poate să uit să spun de unde vine titlu, titlul acesta care induce atât de mult în eroare?!
Clubul a fost născocit de mama naratoarei, într-o noapte de vară atât de fierbinte, încât până şi moliile leşinau, în Kweilin-ul aflat sub o iminentă ocupaţie japoneză, un oraş de rămăşiţe adunate laolată, când în orice oră din zi şi din noapte se auzeau ţipete cu provenienţă incertă, de la vreun ţăran care despică gâtlejul unui porc fugar sau de la un ofiţer care bate un ţăran pe jumătate mort pentru că îi stă în cale pe trotuar. Clubul a fost o evadare din amorţeală. Clubul este un grup de patru femei, una pentru fiecare colţ al mesei de mahjong. Iniţiatoarea clubului, Suyuan Wu, a dus clubul cu ea în San Francisco, iar după moarte, locul ei la masa de joc a fost ocupat de fiica ei, Jingmei.

joi, 23 octombrie 2014

Tsuzuku Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Tsuzuku Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami
Pe Murakami ăsta parcă-l prizez. Când văd vreo carte nouă, încep să tremur. Trebuie că îmi oferă satisfacție rapidă și mult prea ușor de obținut, nu trebuie să cuget, pot citi fără să am nevoie de pauze de aer, totul merge șnur. Este chiar ușor de citit și nici nu-i ca și când s-ar întâmpla cine știe ce. De data asta nu mai avem nici pisici, nici fenomene paranormale, asta dacă nu încadrăm în această categorie câteva vise erotice și senzații stranii.

Treaba e cam așa: un domn care se consideră cam fără personalitate se decide - de fapt se decide prietena lui, nu neapărat el, că deh, așa-s femeile, pun presiune - să-și rezolve ceva probleme neclarificare și să vadă de ce a fost exclus din grupul de prieteni din liceu. Na și așa se duce el să-i vadă pe toți și să clarifice situația. Și pe parcurs parcă mai capătă și el culoare, sau cel puțin conștientizează că nu era chiar așa de transparent. Acum că povestesc așa de sec, pare plictisitoare cartea, dar chiar nu-i, pentru că Murakami știe să povestească. Te așază frumușel într-un fotoliu, își pune un disc de muzică clasică la pick-up, îți toarnă jumătate de pahar de whisky și începe frumos să-ți povestească.

- Seminar de business creativ?
- Da, numele e ceva nou, dar de fapt e totuna cu un seminar de dezvoltare personală, spuse Sara. Pe scurt, un curs rapid de spălare pe creier ca să crească războinici corporatiști. În loc de scripturi, folosesc manuale și în loc de iluminare și paradis îți promit salarii mari și promoții. E noua religie a erei pragmatismului. Numai că, spre deosebire de religie, nu are elemente transcedentale, aici totul e teoretizat și cuantificat. (p.106)

Inimile oamenilor nu se leagă doar prin armonie. Se leagă și mai adânc prin răni. Se unesc prin durerile și fragilitatea fiecăreia dintre ele. Nu există liniște fără țipete de durere, eliberare fără sânge revărsat, acceptare fără pierderi acute. Asta stă la rădăcina adevăratei armonii. (p. 220)

vineri, 17 octombrie 2014

Grasă şi proastă - Rodica Ojog-Braşoveanu

Rodica Ojog-Braşoveanu - Grasa si proasta
Cum să nu te apuci de o carte cu așa un titlu? Acum sincer... Avea mama un coleg care spunea: E urâtă, dar noroc că e proastă.

Recunosc că titlul m-a convins și poate faptul că am găsit pdf-ul pe Internet. Știam despre doamna Brașoveanu că scrie romane polițiste, care nu prea-s genul meu, chiar deloc, dar când am văzut titlul am zis că merită să încerc. Și ca să vezi, s-a dovedit a fi un volum de proză scurtă, românească 100%, fără nici un dubiu.

Mi-au plăcut povestioarele, aproape toate mai mult decât cea care a dat titlul volumului, dar pe de altă parte și-a atins scopul: îți atrage privirea și incită imaginația.

 Marea majoritate a personajelor principale sunt femei - cred că doar Ghiocel din Party la Castel face excepție, dar s-ar putea să mă înșel, nu mai verific acum. Mă opresc la 2 dintre povești, pentru că tot ce e mult plictisește și pentru că acestea 2 s-au agățat cu încăpățânare de memoria mea scurtă.

Prima dintre ele este cea cu anunțul de la matrimoniale. O doamnă de peste 40 de ani, divorțată, ezită mult dacă sau nu să apeleze la matrimoniale pentru a-și găsi un partener. Când vede ea că treaba asta a mers la câteva cunoscute de-ale ei, își ia inima-n dinți și trimite o scrisoare (d-aia adevărată, în plic, nu email) la o agenție din străinătate. În câteva săptămâni, pentru că așa era cu scrisorile - dura, primește 3 oferte, se hotărăște la una, un neamț și începe un schimb de corespondență care are ca punct culminant vizita lui la București, de sărbătorile de iarnă. Mare agitație mare, zugrăveli, găteli, unghi, păr, masaj (că așa a văzut ea la TV că se face). Vine neamțul, toate bune și frumoase până la o excursie ratată la munte, de revelion. Întorși acasă, domnul coboară la mașină pentru încă o tură de bagaje și dus e. Nici un cuvânt, nici o explicație, nimic, nici atunci, nici ulterior. Mult prea sec să nu-ți rămână în minte.

Cea de-a doua este și cea mai dureroasă în opinia mea, pentru că presupune o renunțare completă la propria persoană, o anulare a propriilor plăceri în favoare persoanei de lângă, un sacrificiu care, ca multe altele, își primește într-un final răsplata. Cadou de Crăciun  este povestea Ramonei, care abandonează vopseaua de păr, cerceii și secretele, pentru că lui Cristi îi plac femeile naturale, nevopsite și fără brizbizuri. Iubirea mea trebuie să fie autentică și nu păpușă de vitrină. Nu‑mi plac artificiile decât de Reve­lion și la sărbători naționale. Prietenii și tanti Lia. mătușa, o avertizează, dar dragostea e prea mare: Se vede imediat că‑i de la țara, comentau cunoștințele, așa a apucat la el în comună, că doar nu era să iasă mă‑sa la seceră pudrată cu Max Factor! Tanti Lia, care o crescuse, fusese mai necruțătoare: - Să te ferești, scumpa mea, de ăștia care fac pe marii evangheliști, sunt de obicei niște ipocriți imposibili. Vor neveste 'natu­rale', dar ochii le sticlesc după dame vopsite. Ține minte de la mine, când o fi să te înșele, o s‑o facă tocmai cu cine nici nu gandești!

Și anii trec, așa cum știu ei mai bine să treacă, pe nesimțite, într-o fericire gingaș de naivă, întărită de lipsurile și sacrificiile din acea perioadă. Într-al optulea an, Ramona amanetează o brățară moștenire de familie, pentru a-i face o mare bucurie lui Cristi: un calculator. Ințenția este să recupereze cu orice preț bijuteria, chiar de ar fi să împrumute bani de la tanti Lia, dar cu toate pregătirile frenetice pentru un Crăciun de vis, uită de termenul limită și brățara este vândută. Domnului de la amanet i se face milă de ea și-l spune la cine a ajuns brățara. Potopul de fericire o inundă când află că soțul ei e ăla de a cumpărat-o. Și mai abitir se ocupă de pregătiri și jubilează la gândul unui Crăciun împlinit. Vine seara de Crăciun, sosesc și invitații pintre care tanti Lia și o colegă de-a Ramonei, un pic vulgară și despre care se știa că e încurcată cu un bărbat însurat. Și la încheietura mâinii ei ce? Da, brățara Ramonei. Frumos, nu? Sau cum mai spunea tanti Lia, izvor de nesecată înțelepciune de cartier: și dacă stai să te gândești, e mult mai palpitant să fii amantă decât ne­vastă. Și mai es­tetic. Una‑i vizitată cu flori și obrazul proaspăt ras, și alta cu ligheanul cu izme­ne și ciorapi murdari, puși la muiat în Dero peste noapte!

joi, 2 octombrie 2014

Să știi cine ești, să fii cineva. Oglinzi străine.

Este sănătos să ştii cine eşti (poate chiar mai sănătos decât obsesia vegan), să te cunoşti îndeajuns de bine încât să ştii din ce eşti făcut, din cât la sută visuri, speranțe, cât aroganță, cât prefăcătorie, cât imaginație și cât hotărârea necesară să reușești să dozezi toate ingredientele de mai sus într-un aluat din care să iasă ceva, fără a te pierde în rețele străine, oferite mărinimos la tot pasul.

Dacă introspecția nu a prea dat roade de-a lungul anilor, această cunoaștere se va realiza prin interacțiunea cu exteriorul (introspecția nu e generată tot de interacțiunea cu exteriorul?!), prin încercările exteriorului de a toci interiorul. Te vei lovi de obstacole și vei încerca să le depășești sau te vei ascunde sub pătură în așteptarea ca ele să treacă, vei pierde, vei câștiga, (te) vei dezamăgi, iar pe parcursul fiecărei modificări climaterice, vei conștientiza mai bine propriile limite, propria materie.

Instinctul este să-l percepi pe cel de lângă tine prin prisma propriei oglinzi a realității, așa cum e ea, mai mult sau mai puțin deformată, iar de-a lungul vieții te vei reflecta în varii oglinzi străine. Uneori vei ceda și-i vei lăsa să te cioplească, să te potrivești cu reflexia, alteori vei lua dalta și te vei ocupa personal de problemă. De ce? De dragul aprobării, de dragul afecțiunii, din confuzie. Dar oamenii și oglinzile lor se vor succeda, se vor schimba sau vor dispărea, iar o viață de perpetuă reconstruire de dragul altora nu aduce satisfacții pe termen lung.

Dacă tu nu știi cine ești, cum să alegi care dintre chipurile care te privesc cu insistență și nerăbdare din glinda interlocutorului este cel cu adevărat al tău, cel trist sau cel vesel, cel independent sau cel patologic dependent, cel arogant și nepăsător sau cel prea implicat, cel urât sau cel frumos? Toate? Nici unul? Contează să știi?

Contează să nu iroseşti plastilina pe fantezii străine!

luni, 15 septembrie 2014

Obsesiv...


Tare, în căști, repetă până simt că mă doare mintea: There's sugar on your soul, you're like no one I know...

marți, 9 septembrie 2014

8 septembrie, 8 ani

Au trecut 8 ani de când a murit bunica mea. Oscilez între sentimentul că 8 ani au zburat pe nesimțite și  cel că a trecut cel puțin o viață de atunci, doar că nu o viață în timp, ci în transformări. Clipești de câteva ori și au trecut 4 ani, 8 ani, viața, pe când orele, orele sunt cele cu care purtăm lupta timpului, în ele poți vedea uneori veșnicia. Este ciudat cum anii par a trece mai repede decât orele.

Nu cred în viață după moarte sau în spirite care ne vegheză, dar mă bucur că am putut urca în mașină și merge la țară, la cimitir, să pun un buchet de flori și să aprind o lumânare. Pentru că asta și-a dorit.

marți, 2 septembrie 2014

Despre atuuri şi amenzi

Joi, ora 17:00, sună telefonul, număr necunoscut. Răspund să aflu că la telefon este doamna care mi-a vândut maşină şi văd că mă ceartă. Într-un final înţeleg că a primit o amendă pe numele ei, cum că ar fi circulat fără rovinietă. Întreb când, că doar sunt cu conştiinţa împăcată, că m-am golit de bani după ce am cumpărat maşina şi mi-am asigurat şi rovineta pe 1 an. 

- Aici scrie clar că în 4 august 2014 maşina a fost fotografiată în localitatea X şi că nu aveaţi rovinietă.
- Dar am din luna aprilie şi pe de altă parte în data respectivă chiar n-am ieşit cu ea din oraş.
- Pe mine nu mă interesează asta, eu ştiu doar că e pe numele meu şi că sunt somată să o plătesc. Vreau să veniţi astăzi la mine să vedem exact despre ce este vorba!
- Este ora 17:00! Sunt încă la lucru, mai am ceva de rezolvat şi după lucru şi chiar nu am cum să ajung astăzi...
- Nu-mi vine să cred ca aveţi aşa lipsă de interes! Ar trebui să-l ascult pe fiu-miu care zice că nu mai am nici o responsabilitate de vreme ce am actul de vânzare cumpărare. Dar pe mine nu mă dau banii afară din casă!
- Nici pe mine, dar fiul d-voastră are dreptate: nu mai aveţi nici o responsabilitate. Şi nu este lipsă de interes, doamnă, doar că astăzi nu ajung. Vin mâine dimineaţă la 9.
- Eu credeam că rezolvăm astăzi totul. Mâine am program. Am copil, nepoţi, am o viaţă. Plus că am o anumită vârstă. Toate atuurile sunt de partea mea!
- Şi eu nu am nici măcar atuul propriului timp? De a vă putea amâna până mâine pentru că astăzi n-am timp?
- ... 

Evident, nu ne înţelegem. Dacă nu m-aş fi simţit pusă la colţ şi certată ca un copil de 3 ani, poate aş fi tras de mine să ajung în aceeaşi seara. Dar cum nu mi s-a acordat nici măcar un atu, am lungit treaba până pe la ora 21, când am dat să o sun pe doamnă, dar nu mi-a răspuns. Buuun, e supărată. Sun dimineaţa, la 9:30, când panica este deja bine instalată şi jumătate de oraş a fost cutreierat, au fost date telefoane, s-a mers prin birouri...

- Bine doamnă, unde să vin să citesc şi eu amenda, să vedem despre ce-i vorba?
- Veniţi dacă vreţi la Poşta mare, că eu acum merg să o plătesc.
- Staţi, nu plătiţi nimic, aşteptaţi să văd şi eu despre ce-i vorba. Oricum nu mai este responsabilitatea d-voastră.
- Aşa-i, nu este, dar eu n-o să stau să mă judec cu statul!
- .... Ne vedem la Poşta mare!

Ajung în 15 min, vine şi doamna cu soţul în încă 10. Mare panică şi disperare. Îmi pun în braţe copii după amendă, plic şi mă întreaba dacă am de gând să plătesc sau ce fac?!
- Staţi să citesc şi eu despre ce-i vorba. Nu plătesc aşa, fără măcar să citesc.
- Noi mergem să plătim, că şi aşa am pierdut destul timp cu asta!

Şi rămân aşa, în ochi cu praful stârnit de moşi şi sprijinind cu o faţă cam tâmpă pomul din faţa Poştei. Simt că fierb de nervi. Măcar să citesc amenda. Blablabla, în 4.08 a fost emisă amenda, pentru circulat fără rovinietă în 22.03. Aaa, aşa mai vii de acasă, da atunci am circulat în localitatea respectivă şi nu, nu am avut rovinetă, că nu mi-a trecut prin cap că ar trebui (ştiu, nu-s cea mai ageră). Mă duc, găsesc moşii la o coadă, le explic descoperirea, îmi cer scuze şi vreau să le dau banii pe amendă.

- Şi încă 10 lei pentru copii şi timbru trimis dovadă plată la Bucureşti! spune soţul doamnei (cum avem noi tehnologia să facem poze automat maşinilor, să stocăm imaginile respective pe un server, să comparăm cu rovinietele plătite sau nu, să le trimitem posesorilor autoturismelor amenda, dar fir-ar să fie a dracului de treabă, nu avem cum să înregistrăm plata! După ce plăteşti, trebuie să trimiţi copie după chitanţă. În timp ce scriu asta îmi vine să-mi dau cu capul de tastatură!)
- Vă dau şi pentru copii şi pentru plic şi pentru benzină. Dar de ce n-aţi aşteptat până astăzi? Aţi crezut că nu vin?
Doamna, epuizată de ani, agitaţie şi se pare impertinenţa mea, o mucioasă de 30+ care nu m-am executat la comandă, nu mai zice nimic. Domnul, în schimb:
- Şi agitaţia, toată agitaţia ei?

luni, 25 august 2014

Mai lăsați-mă dracului cu găleata cu gheață

Dar chiar nu suntem în stare de nimic original?

Acum vreo săptămână, zâna stupizelor, împăienjenita Andreea Marin (sau e încă la modă?! eu, recunosc, sufăr de o lehamite majoră când vine vorba de mai toate emisiunile de 2 bani de la TV), a adus moda cu galeata de gheață turnată în cap și în România. Ce spui? De ce? Nu-ți cauți și tu fato un job adevărat, că acuși bate pensia la ușă? Și mai apare și cu un rânjet tâmp, cum că nu susține nici o cauză...a fost așa să... Să ce?

Câți dintre cei de-și toarnă ca proștii apă rece-n cap (măcar de era găleata plină cu căcat) știu despre ce-i vorba? Și de ce, în loc să-și deschidă baierele pungii și să doneze ceva bani pentru orice cauză, că doar au unde să aleagă - cauza, sau să doneze sânge, sau timp, sau orice, ei își deschid baierele prostiei de turmă?

Și acum sincer, chiar ne mai permitem și un brain freeze?

A, dar mă scuzați, uite și originalitatea: o facem și noi așa, că e mai bine decât să n-o facem, nici o cauză, nimic, iar pe pe altă parte, mai apari de TV, mai vorbeste lumea de tine, nu ai ce să pierzi, nici măcar neuroni.

Campanie electorală, nu-și toarnă nici un viitor candidat apă-n cap sau s-a întâmplat deja, iar eu am pierdut, ca de obicei, startul? Asta musai să fie lângă taraba cu mici, așa împuști cumva mai mulți iepuri decât poți căra: săracii vin la un mic, o bere, tinerii sunt impresionași că ejti cool, poate mai scoți și mirosul de stricat...

miercuri, 23 iulie 2014

Maestrul de ceai - Yasushi Inoue

Yasushi Inoue - Maestrul de ceai
Japonia în preajma anilor 1600, maeștrii de ceai, camere de ceai, ustensile și ritualuri de ceai, 3 sinucideri rituale, puțină istorie, că n-are cum să strice, totul sub forma unui jurnal.

De ce am ales cartea asta din wishlist-urile de le am pe vreo 2 site-uri? Pentru că promite un alt fel de lume, ieșirea din universul familiar. Plus că pentru mine a-ți face un ceai constă în a arunca un pliculeț într-o cană cu apă încălzită în cuptorul cu microunde, iar dacă sunt într-o dispoziție nostalgică, să folosesc flori de tei adevărate și apă încălzită într-un ibric, pe aragaz, old-school. Ca urmare, ideea de maestru de ceai mi s-a parut de-a dreptul paradoxală. Cât îți poate lua să devii maestru de ceai? 1 oră, 2 căni, 5 plicuri și un ibric? Noroc că ignoranța poate fi tratată, nu cu bunăvoință, că nu te ajută cu nimic că-ți zâmbești binevoitor și tâmp în oglindă și te cadorisești cu o cafă, ci cu cărți (tu-ți ceapa mă-tii, cum spun băieții de la Sector 7)!

Să revin, că tot deviatul ăsta îmi nenorocește bruma de concentrare. 
Cartea prezintă frământările lui Honkakubo, care caută să descifreze motivele sinuciderii rituale a lui Sen no Rikyu, marele maestru de ceai din timpul lui Taiko Hideyoshi. Este o căutare introspectivă, a amintirilor, întinsă pe parcursul a 30 de ani, punctată de discuții cu alți maeștri de ceai și chiar cu Maestrul Rikyu. Este chiar drumul lung și înghețat din visul personajului principal. Nu există o dezlegare clară, răspunsurile nu sunt matematice, ci se întrevăd în viața dusă de maestru, în percepțiile altora asupra acestei vieți.

Maestrul Rikyu a fost martorul morții multor samurai. Oare câți samurai au plecat spre câmpul de luptă după ce au băut ceaiul preparat de el? Și apoi au și murit acolo. După ce ai fost martorul atâtor morți nefirești și violente, nu ai cum să te bucuri de o moarte liniștită.

Povestea este ca o cameră de ceai, simplă, armonioasă, ceremonioasă, unde lași armele la ușă și intri ca oaspete la o întâlnire de ceai a cărei gazdă este Honkakubo. 

miercuri, 9 iulie 2014

Să pleci

Dacă nu ești dintre cei cărora le vine natural plecatul ăsta, este foarte important să înveți să pleci.

Cu cât te apuci mai repede, cu atât aprofundezi mai bine. Te apuci mai târziu? Ai mai puțin timp să-ți iasă cum trebuie. Primele plecări sunt cele mai grele. Cu atât mai greu cu cât nu mai ai entuziasmul tinereții. Tu știi doar camera ta, doar biroul tău, doar relația ta și asta de prea mulți ani. Nu știi ce-i afară. Deschizi din când în când ușa și scoți capul, caști ochii cu sete la lumea ce-i dincolo de prag, dar te întorci temător în casă. Nu, nu, dacă n-o să mai găsești drumul spre casă? Dacă n-o să te mai vrea nimeni? Dacă o să te pierzi printre străini, în singurătate și disperare? Dacă o să dai de balauri care vor să-ți fure sufletul? Dacă viața este doar în cămăruța ta, în singura realitate pe care o cunoști, fie ea relația cu părinții, cu prima persoană de sex opus care te-a dus acasă, sau cu prima firmă de ți-a dat un loc de muncă?

Nu știi unde să pleci. Nu știi cum să o faci.

Bine, bine, te ridici de pe scaun și spui că te duci după pufuleți. Dar mai departe?

Ce iei cu tine?
Îți iei și geaca sau pleci doar în tricou?
Poșeta sau doar cardul?
Dacă iei poșeta, înghesui acolo și o pereche de chiloți și un tricou curat?

Unde pleci? 
Cutreieri străzile până te lasă în fața unui hotel? Rămâi acolo măcar o noapte?
Mergi la gară să iei personalul spre casa? Ce să le spui părinților? Bună seara, am venit?!
La ce bun să pleci după pufuleți, dacă te întorci în aceleași locuri.

Iei telefonul?
Ce prostie, cum să-ți iei telefonul? Dacă vrei să dispari, nu iei telefonul! 
Și dacă te caută disperați părinții? Ce-s ei de vină? Le trimiți un sms, un mail, îi suni să le spui? 
Dacă nu vrei ca momentele tale de maximă dezorientare să fie amplificate prin priviri străine pe stradă, pentru că mamă-ta a sunat presa și a dat mutra ta la TV, le trimiți un mail că e stricat telefonul, că a picat în budă (se potrivește cu situația) și că nu-l vei folosi câteva zile. 
Îl închizi și-l uiți acasă. Așa eviți și ceva tentații.

Prea multă organizare! Se pierde esența actului: lehamitea care duce la spontaneitate. Planificarea este inamicul spontaneității.

Nu știu cum să pleci, dar știu că dacă începe să-ți miroasă a pufuleți, trebuie să pleci.

Nu știu unde să pleci, dar după trecerea pragului, picioarele s-ar putea să știe drumul.

Nu știu să plec, dar aș scrie o carte despre toate modalitățile în care mi-am imaginat că aș pleca.

Mai urmează să mă gândesc că pot să scriu o carte despre cum să crești un copil... 

vineri, 30 mai 2014

Apel la efort individualo-colectiv de non-văicăreală

Pentru că mi se pare că în ultima vreme interacțiunea socială se rezumă la văicăreala și pentru că m-am cam săturat să o aud (mai ales din partea mea), m-am gândit să lansez acest apel la non-pizdăreală (adică mai putin bitching, fraților!).

Trăim în cea mai liberă perioadă ever, ever-ever.

Vrei să alegi facultatea, locul de muncă, țara, casa, felul în care îți ocupi timpul, chiloții, vacanțele, prietenii, ideile, religia?
Vrei să pleci singur(ă) în vacanță?
Vrei să-ți iei mașină, să umbli cu țâțele/curul pe afară, să vorbești urât, să te îmbraci în iegări, trening, să lași muzica să urle ca la tac-tu pe tarla?
Vrei să faci / să nu faci copii...
Vrei să îți schimbi soțul, amantul...
Vrei să trăiești pentru tine...sau nu...
Vrei să te măriți sau nu...

Ei bine, le poți face pe toate, sau cel puțin ai mei cunoscuți sunt îndeajuns de privilegiați încât să-și permită toate aceste luxuri. Și atunci de ce ne plângem de fiecare căcat?

Vrei să trăiești pentru alții (șoț, copii, părinți)? Foarte bine soro, dar hai s-o facem cu clasă, umil, dar totuși cu mândrie, fără reproșuri și mai ales fără să așteptăm ca persoanele pentru care ne sacrificăm să facă la fel. De ce? Pentru că poate ei chiar au ceva mai bune de făcut, cum ar fi să-și trăiască propria viață.

Ești într-o relație / căsnicie atât de proastă de ți se strepezesc gingiile și tu mai stai sau și mai bine, mai faci un copil, că genele-s bune, doar omu-i prost?

Ai o nevastă urâtă și atât de proastă încât ți-e rușine să mergi cu ea și până la colț, să iei o pâine? Nu ai fost tu ăla de a luat-o?

Faci nuntă, dar de plângi de parcă te trimite cineva la măcel? Fă-o pentru tine, sau, oricum și pentru oricine ai face-o, nu te mai văicări atâta că e greu, urât sau costisitor! În alte țări te considerai o norocoasă dacă ai tăi primeau o cămilă la schimb și dacă pe tine nu te snopea bărbatu-n bătaie, așa că miorlăitul cum că e greu să organizezi catering-ul...

Vrei să nu te mai bată la cap părinții dar ai terminat de mult liceul și încă depinzi de ei? Ce ar fi să le dovedești că poți să te descurci și singur? Ce ar fi să pleci de acasă? Poate să ai banii tăi... hm?

Șăfu' ți se pare un bou ordinar (mu), mai prost ca tine, mai neșcolit, mai, mai.... dar tu nu ai căutat în altă parte deși știi că poți mai mult. Sau, din contră, ești convins că mai bine de atât nu se poate...

NU TE MAI PLÂNGE!
NU MĂ MAI PLÂNG!

joi, 29 mai 2014

Să fie bine, să nu fie rău

este una dintre replicile care mă îngrețoșează cel mai mult în viața asta. Odată spusă, în primul rând sper să nu îmi fie adresată, în al doilea, sper să existe o glumă, un banc ceva, care să îmi devieze atenția de la faptul că ești o putoare răsfățată și ordinară care nu e în stare să pună osul și să facă treaba, iar în al treilea (primul?) rând sper să ai un plan de rezervă, pentru că după replica asta, dacă mă prinzi în acea perioadă (cum știu ei băieții să zică) s-ar putea să mă ocup personal să fie rău.

Ce ar fi ca voi, cei care sunteți părinți, să vă învățați copiii să-și asume responsabilitățile și să se achite de ele?! Nu de alta, dar trec de 30 de ani și tot pe capul vostru vor fi și se vor aștepta să faceți să fie bine...
Da, știu, e ușor să comentezi...

miercuri, 2 aprilie 2014

Cum să lecuiești un fanatic - Amos Oz

Cum să lecuiești un fanatic - Amos Oz

Esența fanatismului este dorința de a-i sili pe ceilalți să se schimbe. Obișnuita tendință de a-l face pe vecin mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viață, de a-ți manevra copilul sau de a-ți aduce fratele pe calea cea bună, ăn loc să-i lași în legea lor. Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuși. Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință... 
Fanaticului îi pasă foarte mult de tine, fie că stă atârnat de gâtul tău, pentru că te iubește la nebunie, fie că-ți sare la beregată, în cazul în care se dovedește că nu poți fi mântuit. Într-un fel sau altul, fanaticul este mai interesat de tine decât de sine, pentru simplul fapt că sinele său este foarte redus, sau chiar inexistent.  (pg. 23-24)

Cele 3 nuvele + un interviu cu autorul încearcă se educe, să ghideze spre echilibru și compromis, nu ca sursă a fericirii sau a iubirii, ci ca mijlocitor al păcii. Și da, fanatismul începe în familie, pentru că în familie este începutul tuturor personalităților, dar de la un moment dat suntem responsabili de propriile noastre gânduri și decizii. Și da, toți avem sămânța fanatismului, vrem să impunem, să nivelăm, să avem dreptate. Ideea este să recunoști comportamentul și să vrei să-l schimbi, să vrei să-l educi și să te educi.

Per ansamblu mi-a plăcut mult cum povestește domnul, te ia așa frumușel și încearcă să-ți explice, fără să pară atoateștiutor sau arogant și bineînteles folosește umorul, pentru că ”umorul este leacul fanatismului”. În plus, termini toate nuvelele în 2 ore și te mai și simți un pic mai deștept și mai calm, parcă, măcar pentru vreo zi jumate așa, până te apucă iar pandaliile fanatismului.

În colțul opus, am o carte de mă chinuie de câteva luni. Pur și simplu nu pot să o termin și tot timpul găsesc ceva mai bun de citit. Am încercat și ieri. Da, incursiunile autorului sunt uneori delicioase, sunt convinsă că este citit, școlit și clar mai educat ca mine, da, cartea, dacă citesti așa, câte 1 pagină - 2 are și un soi de simț al umorului sau al ironiei, dar per ansamblu, simt că mă legăn pe dinăuntru când o citesc. Umila-mi părere e că trebuia să rămână la un nivel de blog, nu să iasă o carte întreagă. Dar până la urmă părerea mea e complet neavizată (nu-mi plac SF-urile, urăsc cărțile cu vampiri, mi se par un alt soi de Sandra Brown și râd de ăia de se pregătesc pentru sfârșitul lumii pe National Geographic - poate ajung ei să râdă ultimii), cu atât mai mult cu cât nici nu am reușit să trec de pagina 79. Nici nu știu dacă o să găsesc vreodată ambiția să o termin, de vreme ce mai am vreo 2 teancuri mult mai tentante care așteaptă să le acord un pic de timp. Asta nu înseamnă că n-o să mai încerc autori români, doar că domnul Adrian Georgescu cu ale lui Câteva sfârșituri de lume nu m-a convins deloc.
Actualizare: Nu, n-am reuşit să o termin. Am renunţat şi am dus-o acasă, m-am gândit că filologul din familie se va descurca mai bine ca mine. După ce mi-a ţinut o mică prelegere despre faptul că fiecare carte merită citită până la capăt, că sigur te învaţă până la urmă ceva, bla bla, peste două zile a venit cu Sfârşiturile de lume în mână: Nu pot, pur şi simplu nu pot să o termin!

joi, 13 martie 2014

Să creștem mari, să ne luăm o mașină?

Pluralul este strict al politeții.
Și pentru că mă respect așa de mult, cred că este timpul să îmi iau o mașină. Se observă cred acolo? N-are cum, că doar e strecurat subtil.
Da, este la mâna a doua și da, am fost la test drive și mă claxonam când luam curbele, pentru că-s într-atât de pricepută.
Da, mă cac pe mine de frică, la fel cum m-am căcat la toate chestiile, cu atât mai mai intensă căcarea, cu cât mai mare investiția (sentimentală sau de ce fel o fi).
Degetele încrucișate?! Așa se zice?! Bine, mâine iau foile galbene să caut o școală de șoferi, ceva.

marți, 4 martie 2014

Cartea râsului şi a uitării - Milan Kundera

Convorbirea cu taximetristul m-a luminat brusc asupra naturii activităţii scriitorului. Scriem cărţi pentru că odraslelor noastre nu le pasă de noi. Ne adresăm unei lumi anonime pentru că soţia noastră îşi astupă urechile când îi vorbim.
Grafomania (mania de a scrie cărţi) capătă în mod fatal proporţiile unei epidemii atunci când evoluţia societăţii îndeplineşte trei condiţii fundamentale:
1. un nivel ridicat al bunăstării generale, care le permite oamenilor să se consacre unei activităţi inutile;
2. un grad înalt de atomizare a vieţii sociale şi, în consecinţă, de izolare generală a indivizilor;
3. lipsa radicală a marilor schimbări sociale în viaţa internă a naţiunii.
(p.110)

Litost e o stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, descoperită pe neaşteptate. (p.143)

Doar soţul el o întreba mereu câte ceva, pentru că iubirea e de fapt un interogatoriu neîntrerupt. (p.192)

Tamin se simţea întotdeauna uşor ruşinată când mărturisea că e fericită cu soţul ei. Se temea să nu le dea celorlalţi un motiv s-o urască.
Acum se simţea înpărţită între două sentimente: dragostea e un privilegiu şi toate privilegiile sunt nemeritate şi trebuie plătite. Se afla aşadar pe insula copiilor ca să-şi ispăşească pedeapsa.
Dar curând acest sentiment cedează locul altuia: privilegiul iubirii nu e doar un paradis, ci totodată un infern. Viaţa în iubire se desfăşura într-o permanentă tensiune, în teamă şi oboseală. (p.214)

duminică, 9 februarie 2014

Sportul

este o eliberare fizică a apăsărilor metafizice de genul: Care-i scopul meu în viața asta? Este oare timpul pentru o schimbare? Sunt unde trebuie, cu cine trebuie? Măcar una din cele 2? Să dau 100 de lei pe o cremă antirid? Un copil? Alt loc de muncă? Altă țară? O nouă pereche de cizme? d-astea.

Și atunci ieși de la bazin și tot ce mai auzi este: Ce fain adie vântul și ce frumos miroase crema mea de față! Și nimic altceva. Liniște. Nu te mai interesează nimic. Lejer.

Și concluzia asta vine din partea cuiva care toată viața a fost profund antisportiv. Nici o treabă. Atât de mult mi-au displăcut orele de bazin din clasa întâi (obligatorii), încât m-am rugat de părinți să mă scutească de asta. Mama, să nu mai audă miorlăielile mele, mi-a zis că dacă vreau să scap, să-mi fac singură rost de motivare. Și am făcut. Na, credeai că n-o să mă descurc, ha?!

Și ca să vezi, acum sunt nevoită să merg, că altfel mă anchilozez. Efectul de supapă mentală și cel antifocăreală (să nu ajung focă), sunt doar bonusuri.

Prea ironică viața asta, să nu-ți placă de ea. Comentezi, te miorlăi, nu-ți place ceva, bârfești pe unul altul, tu n-ai face asta sau ailaltă niciodată?! Las că vezi tu...

joi, 6 februarie 2014

Dragostea durează 3 ani - Frederic Beigbeder

Neconvingătoare cumva cartea. Titlul promite, te aventurezi, că te gândești că afli și tu ceva nou și când colo te trezești cu o broșură (a nu se înțelege că îmi displac povestirile, din contră - sunt noua mea pasiune) care, în opinia mea, se adresează mai ales generației de 30 de ani de corporatiști dezorientați care se lasă ușor prinși în mreje mai noi decât au ei acasă și care nu au mai citit ceva de pe vremea Scufiței Roșii.

Dar să nu fiu așa de rea si să recunosc că a curs destul de ușor cartea, iar unele replici au reușit să mi se agațe de memorie (grosso modo că mi-e lene să caut: În primul an cumperi mobila. În al doilea o muți. În al treilea o împarți. sau Prânzul este pentru amanți, cina pentru iubiți).

Domnul / băiatul de-i protagonistul principal se îndrăgostește, căsătorește și divorțează în 3 ani, că-l prinde nevasta cu poza alteia în geantă (când singura ta problemă e plictiseala, încerci și tu să diversifici, ce naiba). Petrecere mare de divorț, curve, droguri, așa cum se cuvine. Și de-acolo depresiile (la 30 ești prea bătrân să fii tânar, prea tânăr să fii bătrân) și cugetările lui cum că dragostea nu durează, în paralel cu încercările disperate de a-și convinge amanta să divorțeze. Și până la urmă îi iese jocul, se mută împreună și chiar ajung fără probleme la bariera psihologică de 3 ani. Ca să vezi! Happy end? Telenovelă? Neah.

A, în nici un caz nu merită 25 de lei (varianta cu coperta de mai sus). GSP-ul o dă cu 14. Așa da!

miercuri, 22 ianuarie 2014

Balada tristei cafenele - Carson McCullers

Primită de Crăciun de le missM, mulțumesc frumos!
Este o carte de povestiri, 7 mai exact, din care prima, cea care dă si titlul cărții este și cea mai lungă și cea mai complexă. Toate sunt foarte bine conturate, cu reflectorul pus pe trăiri, pe emoții. Nu am înțeles de ce pe copertă erau caracterizate ca fiind gotice, grotești și bizare. Chiar deloc. În afară de prima, toate sunt bucăți de viață.
De departea cea mai interesantă și demnă de rumegat este definiția dată dragostei:

Și atunci, ce este dragostea?
În primul rând, dragostea este o experiență împărtășită de două persoane - dar faptul că este o experiență împărtășită nu înseamnă că este o experiență similară pentru cei doi implicați în ea. Există cel care iubește și cel care este iubit, dar cei doi se deosebesc. Adeseori cel iubit este doar un stimul pentru toată dragostea care s-a adunat și a zăcut liniștită mult timp în adâncul celui care iubește. Și într-un fel fiecare dintre cei care iubesc știe acest lucru. El simte în sufletul lui că dragostea lui este ceva solitar. El ajunge să cunoască o singurătate nouă și ciudată și această cunoaștere îl face să sufere. Așa că cel care iubește nu are decât un singur lucru de făcut. El trebuie să-și găzduiască dragostea înlăuntrul său cât poate mai bine; trebuie să creeze pentru sine o întreagă lume interioară nouă - o lume intensă și ciudată, completă înlăuntrul lui. Să mai adăugăm aici că acest om care iubește, despre care vorbim nu trebuie neapărat să fie un tânăr ce adună bani pentru un inel de logodnă - el poate fi bărbat, femeie, copil, sau orice făptură omenească de pe acest pământ.
Apoi, și cel iubit poate fi la fel de divers. Cei mai neobișnuiți oameni pot fi un stimul pentru dragoste. Un om poate fi un străbunic ramolit și totuși să iubească doar o fată necunoscută pe care a văzut-o pe străzile din Cheehaw într-o după-amiză cu două decenii în urmă. Predicatorul poate iubi o femeie decăzută. Cel iubit poate fi trădător, poate avea părul slinos sau poate avea obiceiuri rele. Da, și cel care iubește poate vedea lucrurile astea la fel de limpede ca oricine - dar asta nu afectează cu nimic creșterea dragostei lui. O persoană cu totul mediocră poate fi obiectul unei iubiri sălbatice, excesive și frumoase precum crinii otrăvitori din mlaștini. Un om bun poate trezi o dragoste atât violentă, cât și înjosită, iar un nebun ce doar bolborosește nerozii poate face să înflorească în sufletul cuiva o dragoste nevinovată, simplă și plină de tandrețe. Prin urmare, valoare și calitatea unei iubiri este determinată doar de cel care iubește.
Acesta este motivul pentru care cel mai mulți dintre noi preferăm să iubim, mai debragă decât să fim iubiți. Aproape oricine vrea să fie cel care iubește. Și, pe scurt, adevărul este că, într-un fel secret și profund, mulți nu suportă să fie iubiți. Cel iubit se teme și îl urăște pe cel care îl iubește și are cele mai bune motive. Căci cel care iubește încearcă tot timpul să pătrundă în adâncul sufletului celui pe care-l iubește. Cel ce iubește tânjește după orice relație posibilă cu cel iubit, chiar dacă această experiență nu îi poate aduce decât suferință. (pg. 49-51)

Îmi place ideea de iubit ca stimul al dragostei și da, calitatea unei iubirii este determinată doar de cel care iubește. Sunt întru totul de acord cu afirmația că cel mai mediocru om poate trezi cea mai puternică pasiune. La fel și cu afirmația că cei mai mulți dintre noi preferăm să iubim, decât să fim iubiți. Nu, nu este cea mai sănătoasă sau normal variantă, dar se prea poate să fie cea mai răspândită. Exemple peste tot în jurul nostru. Totuși, nu știu ce să zic de agasarea și ura celui iubit,... Așa o fi?!

marți, 14 ianuarie 2014

Pentru că.. rezoluţii

Şi pentru că vreau şi eu să fiu în rând cu listele de  hotărâri zadarnice de la începutul fiecărui an, îmi doresc mult, mult de tot o... trusă de scule! Să am unde sa-mi ţin ciocanul, patentul şi şurubelniţa, să aibă şi sertăraşe individuale pentru şuruburi, piuliţe, cuie, garnituri, să nu le mai ţin prin pungi de cadouri şi casete de bijuterii. Să par şi eu profi, ca nu degeaba am ruletă.

Bine, aş mai putea să trec pe listă şi 2 copii şi un câine, o casă, o maşină şi o bicicletă roşie pliabilă, dar am impresia de că prima parte chiar mă pot achita.