Oamenii te-nvață

cum să te comporți, cum să reacționezi.
Dacă s-a-ntâmplat să suni de mai multe ori și să nu ți se răspundă, te vei uita și tu la un moment dat la telefon și nu vei răspunde. Pur și simplu pentru că nu ai chef.
Dacă o să aștepți de mai multe ori, îmbrăcată, lângă ușă, sau afară, la locul de întâlnire, după persoane care au auzit de punctualitate doar din dicționar, vei întârzia și tu dățile viitoare.
Greața și nepăsarea nasc greață și nepăsare. Ca să vezi! Cum era aia: semeni ce culegi?
E un fel de drasaj și ăsta.

Nu poți să te apuci târziu de o treabă,

să ai și un ego care nu-ți permite să fii chiar cea mai slabă verigă și totuși să rămâi și cu timp liber. N-ai cum! Chiar n-ai cum. Pe încercate. Nu vrei să devii workaholic, doar că uneori așa se întâmplă să îți iasă.
Mai bine workaholic, decât blazat. Na, că m-am scos! Not.

Ce să faci şi acasă?!

Mă gândesc că am o poşetă cât un sac, în care: portofel, ochelari de soare, umbrelă, tricou, chiloţi (în zilele dubaşe), deodorant, chei, 2 USB-uri, un strugurel, gumă de mestecat şi... ce-o mai fi nevoie.
Mă gândesc că plec dimineaţa de acasă şi ajung seara.

Dar până la urmă, ce să faci şi acasă?!
Clar nu patul.

Reflexii

Că tot mi-a plăcut treaba cu reflectatul în oglinzi străine, m-am gândit că aş putea să dezvolt ideea, cu atât mai mult cu cât de curând mai trecu un an şi nu ştiu dacă-s neapărat mândră de locul în care mă aflu, deci o introspecţie n-are cum să strice. Sau?

Foarte frumos anul ăsta de ziua mea, chiar nesperat, ne strânserăm multe fete, fuse cam ca acum 13-14 ani + poveştile despre copii. Şi a doua zi, în timp ce mă holban la tavan, că mişcările bruşte îmi zgâlţâiau ideile (nu, nu, nu eram mahmură), au început cumva să mă năpădească din toate direcţiile acele zâne nedorite ale omului de 30 plus: gândurile.

Bun, bun, fată, dacă aşa stă treaba, hai s-o facem ca lumea, dar tot cu ochii-nchişi, şi fără mişcări bruşte! Pe lângă reflexiile rapide în câteva oglinjoare de buzunar, 2 reflexii mă vor însoţi ceva timp. Două oglinzi au stat mai mult la mine pe perete, cu 2 reflexii cadou m-am trezit. Şi dacă tot scotocesc prin memorie, hai să le aşez de data asta una lângă cealaltă şi să vedem ce vedem?! Ok, reflexia presupune reîntoarcerea parţială a luminii, după cum spune Dexul. Dar dacă tot sunt aşa de diferite şi sunt parţiale, dacă dau să le lipesc, ar trebui să ies eu, nu cocoşatul din Notre Dame, nu? Trebuie că am greşit şi eu pe undeva, n-are cum să fie doar vina oglinzilor. Au oglinzile astea o voinţă proprie, văd ele doar ce vor? Şi mai e ceva, din memorie mă privesc reflexii din oglinzi sparte. Complicată treabă. Oare să stau mai strâmb, să văd mai drept?

Şi până la urmă la ce se rezumă totul? La emoţiile că trebuie să le mai spui o dată părinţilor că o iei singură de la capăt, la a-ţi face curaj să te uiţi la ei în ochi şi să le zici cu calm că e ok, când nu este chiar aşa. Să-ţi faci mai multe griji pentru ei, decât pentru tine. Să te mai urmărească şi reflexiile lor de copil neajutorat. Să vină tata peste 2 ore şi să zică: Auzi, mă gandesc de când mi-ai zis şi o intrebare nu-mi dă pace: V-aţi certat? Nu. Şi pur şi simplu aşa, stăteaţi voi unul lângă altul şi l-ai întrebat dacă nu e mai bine să o încheiaţi şi el a zis da? Da. Şi dacă-l cereai de bărbat? Mă pufneşte răsul. Nu râde, tată, că nu-i de râs. Ştiu, dar ce să-i faci.

Aş spune punct şi de la capăt, dar ele nu-s aşa de apropiate, punctul şi capătul.
Între ele e timp.
Între ele sunt reflexii.

8 septembrie, 8 ani

Au trecut 8 ani de când a murit bunica mea. Oscilez între sentimentul că 8 ani au zburat pe nesimțite și  cel că a trecut cel puțin o viață de atunci, doar că nu o viață în timp, ci în transformări. Clipești de câteva ori și au trecut 4 ani, 8 ani, viața, pe când orele, orele sunt cele cu care purtăm lupta timpului, în ele poți vedea uneori veșnicia. Este ciudat cum anii par a trece mai repede decât orele.

Nu cred în viață după moarte sau în spirite care ne vegheză, dar mă bucur că am putut urca în mașină și merge la țară, la cimitir, să pun un buchet de flori și să aprind o lumânare. Pentru că asta și-a dorit.

Să pleci

Dacă nu ești dintre cei cărora le vine natural plecatul ăsta, este foarte important să înveți să pleci.

Cu cât te apuci mai repede, cu atât aprofundezi mai bine. Te apuci mai târziu? Ai mai puțin timp să-ți iasă cum trebuie. Primele plecări sunt cele mai grele. Cu atât mai greu cu cât nu mai ai entuziasmul tinereții. Tu știi doar camera ta, doar biroul tău, doar relația ta și asta de prea mulți ani. Nu știi ce-i afară. Deschizi din când în când ușa și scoți capul, caști ochii cu sete la lumea ce-i dincolo de prag, dar te întorci temător în casă. Nu, nu, dacă n-o să mai găsești drumul spre casă? Dacă n-o să te mai vrea nimeni? Dacă o să te pierzi printre străini, în singurătate și disperare? Dacă o să dai de balauri care vor să-ți fure sufletul? Dacă viața este doar în cămăruța ta, în singura realitate pe care o cunoști, fie ea relația cu părinții, cu prima persoană de sex opus care te-a dus acasă, sau cu prima firmă de ți-a dat un loc de muncă?

Nu știi unde să pleci. Nu știi cum să o faci.

Bine, bine, te ridici de pe scaun și spui că te duci după pufuleți. Dar mai departe?

Ce iei cu tine?

Îți iei și geaca sau pleci doar în tricou?

Poșeta sau doar cardul?

Dacă iei poșeta, înghesui acolo și o pereche de chiloți și un tricou curat?

Unde pleci? 

Cutreieri străzile până te lasă în fața unui hotel? Rămâi acolo măcar o noapte?

Mergi la gară să iei personalul spre casa? Ce să le spui părinților? Bună seara, am venit?!

La ce bun să pleci după pufuleți, dacă te întorci în aceleași locuri.

Iei telefonul?

Ce prostie, cum să-ți iei telefonul? Dacă vrei să dispari, nu iei telefonul! 

Și dacă te caută disperați părinții? Ce-s ei de vină? Le trimiți un sms, un mail, îi suni să le spui? 

Dacă nu vrei ca momentele tale de maximă dezorientare să fie amplificate prin priviri străine pe stradă, pentru că mamă-ta a sunat presa și a dat mutra ta la TV, le trimiți un mail că e stricat telefonul, că a picat în budă (se potrivește cu situația) și că nu-l vei folosi câteva zile. 

Îl închizi și-l uiți acasă. Așa eviți și ceva tentații.

Prea multă organizare! Se pierde esența actului: lehamitea care duce la spontaneitate. Planificarea este inamicul spontaneității.

Nu știu cum să pleci, dar știu că dacă începe să-ți miroasă a pufuleți, trebuie să pleci.

Nu știu unde să pleci, dar după trecerea pragului, picioarele s-ar putea să știe drumul.

Nu știu să plec, dar aș scrie o carte despre toate modalitățile în care mi-am imaginat că aș pleca.

Mai urmează să mă gândesc că pot să scriu o carte despre cum să crești un copil... 

Apel la efort individualo-colectiv de non-văicăreală

Pentru că mi se pare că în ultima vreme interacțiunea socială se rezumă la văicăreala și pentru că m-am cam săturat să o aud (mai ales din partea mea), m-am gândit să lansez acest apel la non-pizdăreală (adică mai putin bitching, fraților!).

Trăim în cea mai liberă perioadă ever, ever-ever.

Vrei să alegi facultatea, locul de muncă, țara, casa, felul în care îți ocupi timpul, chiloții, vacanțele, prietenii, ideile, religia?
Vrei să pleci singur(ă) în vacanță?
Vrei să-ți iei mașină, să umbli cu țâțele/curul pe afară, să vorbești urât, să te îmbraci în iegări, trening, să lași muzica să urle ca la tac-tu pe tarla?
Vrei să faci / să nu faci copii...
Vrei să îți schimbi soțul, amantul...
Vrei să trăiești pentru tine...sau nu...
Vrei să te măriți sau nu...

Ei bine, le poți face pe toate, sau cel puțin ai mei cunoscuți sunt îndeajuns de privilegiați încât să-și permită toate aceste luxuri. Și atunci de ce ne plângem de fiecare căcat?

Vrei să trăiești pentru alții (șoț, copii, părinți)? Foarte bine soro, dar hai s-o facem cu clasă, umil, dar totuși cu mândrie, fără reproșuri și mai ales fără să așteptăm ca persoanele pentru care ne sacrificăm să facă la fel. De ce? Pentru că poate ei chiar au ceva mai bune de făcut, cum ar fi să-și trăiască propria viață.

Ești într-o relație / căsnicie atât de proastă de ți se strepezesc gingiile și tu mai stai sau și mai bine, mai faci un copil, că genele-s bune, doar omu-i prost?

Ai o nevastă urâtă și atât de proastă încât ți-e rușine să mergi cu ea și până la colț, să iei o pâine? Nu ai fost tu ăla de a luat-o?

Faci nuntă, dar de plângi de parcă te trimite cineva la măcel? Fă-o pentru tine, sau, oricum și pentru oricine ai face-o, nu te mai văicări atâta că e greu, urât sau costisitor! În alte țări te considerai o norocoasă dacă ai tăi primeau o cămilă la schimb și dacă pe tine nu te snopea bărbatu-n bătaie, așa că miorlăitul cum că e greu să organizezi catering-ul...

Vrei să nu te mai bată la cap părinții dar ai terminat de mult liceul și încă depinzi de ei? Ce ar fi să le dovedești că poți să te descurci și singur? Ce ar fi să pleci de acasă? Poate să ai banii tăi... hm?

Șăfu' ți se pare un bou ordinar (mu), mai prost ca tine, mai neșcolit, mai, mai.... dar tu nu ai căutat în altă parte deși știi că poți mai mult. Sau, din contră, ești convins că mai bine de atât nu se poate...

NU TE MAI PLÂNGE!
NU MĂ MAI PLÂNG!

Sportul

este o eliberare fizică a apăsărilor metafizice de genul: Care-i scopul meu în viața asta? Este oare timpul pentru o schimbare? Sunt unde trebuie, cu cine trebuie? Măcar una din cele 2? Să dau 100 de lei pe o cremă antirid? Un copil? Alt loc de muncă? Altă țară? O nouă pereche de cizme? d-astea.

Și atunci ieși de la bazin și tot ce mai auzi este: Ce fain adie vântul și ce frumos miroase crema mea de față! Și nimic altceva. Liniște. Nu te mai interesează nimic. Lejer.

Și concluzia asta vine din partea cuiva care toată viața a fost profund antisportiv. Nici o treabă. Atât de mult mi-au displăcut orele de bazin din clasa întâi (obligatorii), încât m-am rugat de părinți să mă scutească de asta. Mama, să nu mai audă miorlăielile mele, mi-a zis că dacă vreau să scap, să-mi fac singură rost de motivare. Și am făcut. Na, credeai că n-o să mă descurc, ha?!

Și ca să vezi, acum sunt nevoită să merg, că altfel mă anchilozez. Efectul de supapă mentală și cel antifocăreală (să nu ajung focă), sunt doar bonusuri.

Prea ironică viața asta, să nu-ți placă de ea. Comentezi, te miorlăi, nu-ți place ceva, bârfești pe unul altul, tu n-ai face asta sau ailaltă niciodată?! Las că vezi tu...

Despre romantism si copii

Ai zice că merg mână-n mână cele două, dar în umila-mi părere e cam departe de asta. Sau poate nu înţeleg eu cum stă treaba. E lucru cunoscut că nu prea ştiu eu multe, iar alea puţine de le ştiu, nu le ştiu cum trebe, deci...

Dar să revin. Vrând, nevrând am făcut parte dintr-un fel de pseudo-studiu vis-a-vis de motivul pentru care fac oamenii copii. Clar printre cele mai idioate motive mi se pare cel cu salvarea relaţiei. Spun idiot deşi înţeleg perfect contextul, disperarea, speranţele, dar motivul rămâne totuţi eminamente idiot. Dacă nu mai suporţi / nu te mai suportă persoana de lângă tine, cum naiba te poate ajuta un copil?

Cel mai răspândit răspuns este... da, aţi ghicit: pentru că este timpul (echivalent cu pentru că trebuie sau pentru că-mi bate ceasul biologic). Destul de corect, că doar şi ceasul ăla e acolo cu un scop. Chiar aşa de mare importanţă are cu cine-l faci? Închizi ochii şi speri să semene cu tine. Haideţi să fim sinceri şi să recunoaştem că 98% dintre noi ne vom opri la un moment dat la răspunsul ăsta.

Cel mai romantic răspuns a venit din partea unui domn trecut de prima tinereţe, care a spus că el şi-a dorit un copil pentru că a iubit-o atât de mult pe soţia lui încât a vrut mai mult din ea. N-ai cum să nu fii impresionat de răspunsul ăsta, chiar n-ai cum. Ăsta este romantism adevărat, pur, emoţionant (bineînţeles că plecăm de la premisa că n-a minţit omu'). În rest, recitări sterpe şi banale de genul o luceafăr blând mă fac să vomit. Dar poate pentru că Eminescu chiar nu mă mişcă, nici măcar de pe scaun, dar mai sufleteşte. Dacă asta înseamnă sunt sensibilă ca un topor, fie!

Nu ştiu!

Ar trebui să-mi fac un tricou pe care să scrie, alb pe negru, exact asta: Nu ştiu. Pentru că anul ăsta răspunsul meu la aproape 95% din întrebări a fost Nu ştiu.
Îi invidiez profund pe cei care ştiu, care au răspunsuri multiple la întrebări puţine.
Eu am doar întrebări, multe, multe întrebări, ale mele şi ale altora şi ciuciuriciu răspunsuri.
Pentru că... nu ştiu!

Am dus-o!

A fost aşa cum trebuia să fie. Am fost toţi 3 de faţă. Am condus-o pe ultimul drum împreună.
Adevărul e că ne-a cam luat prin surprindere, deşi ne aşteptam. A fost un pic cu panică, n-am ştiu cum să ne organizăm mai repede. Am ezitat. Ne-am întrebat dacă e decizia bună. Fiecare dintre noi a căutat soluţii să evităm situaţia. Fiecare ştia că asta e.
Iniţial am luat eu volanul. Îmi tremurau mâinile şi mi se părea nefiresc. Atunci a trecut tata pe scaunul şoferului. A condus-o pe ultimul drum cel care a condus-o şi pe restul drumurilor timp de 29 de ani. A fost aşa cum trebuia să fie!

I'm getting old

True story!
Sursa video

Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire - Aurora Liiceanu şi Alice Năstase

Trebuie să recunosc că nu m-a prins cartea din prima. Adevărul e că nici nu are acţiune şi trebuie să fii într-o stare de spririt specifică, să ai chef de cugetări, pentru că despre asta este vorba: despre cugetările şi trăirile a două doamne cu privire la viaţă, iubire, muncă, familie, câştiguri şi pierderi, aşa cum le-au văzut şi trăit ele, Aurora Liiceanu mai mult analitică, iar Alice Năstase mai mult sentimentală.

Curiozitatea m-a împins şi le-am şi google-uit. Amândoua scriu pentru revista Tango. Fiind aşa de încântată de scrieri, le-am molipsit şi pe fete, iar G a continuat cu googleluiala. Într-un interviu, Aurora Liiceanu a fost întrebată de ce a divorţat de Gabriel Liiceanu, gravidă fiind. Răspunsul ei, pe cât de simplu expus, pe atât de greu de ajuns la el, de asimilat şi totuşi, câtă dreptate:

 Sigur, pare puţin curajos. Din cauză că eu nu mă recunoşteam în ceea ce credea partenerul meu de viaţă despre mine. Într-o relaţie trebuie să simţi că celălalt îţi percepe eul tău cel mai adevărat şi autentic. O relaţie este bună când te simţi tu în acea relaţie. Cred că iubeşti un om pentru cum eşti tu lângă el. Acesta cred că este conţinutul adevăratei iubiri. Când alegi o relaţie, alegi una din versiunile tale. Poate că erai complet alta lângă un alt om. 

Sursa: Nu vârsta este cea care desparte oamenii

Motor vs. copii

Unii la 30 fac al doilea copil, eu mă dau pentru prima dată cu motorul...
Nu cred în delăsare şi nici în destin, dar uneori e bine să lucrezi cu ce îţi scoate viaţa-n cale...Un motor? Daţi-mi o cască, ce să fac cu un biberon?!
Un scutec cred ca s-ar preta totuşi în ambele situaţii...

Sunetele ultimului drum

fanfara...
plânsetele...
durerea...
amintirile...
slujba...
corul...
pașii..
ultima melodie...
primele lopeți de pământ pe sicriul nou...

dacă nu-s morții tăi, nu te simți de parcă lacrimile ți-ar fi secat plămânii, iar robinetul cu aer ți-ar fi fost închis...
dacă nu-s morții tăi, pleci cu un sentiment de tristețe care-ți aduce aminte de ce a fost și te avertizează cu privire la ce va fi, o tristețe.. stătută...

Ironia vieţii

Nu ai cum, pur şi simplu nu ai cum să nu apreciezi ironia vieţii, chiar dacă tu eşti cel căruia îi dă peste nas...
Ai nevoie doar de un pic de simţ al umorului şi de multă autoironie... sau invers?! Oricum...
Jos pălăria!

P.S. - Ştiu, este un clişeu titlul, dar asta e... mai mult nu am putut...

Tăcere...

Este o chestie și cu vocea asta interioară... Trec uneori perioade lungi de timp și nu mai știi cum sună, ți-e greu să o recunoști într-o mulțime, sau chiar când ești singur, pentru că ai ignorat-o, ai (au) înăbușit-o prea mult timp. Poate s-a întâmplat intenționat, poate ai alunecat în starea asta insesizabil, poate de vină este zgomotul de fundal sau poate oamenii din viața ta care au țipat îndeajuns de tare și de mult încât au reușit să te facă să te pierzi de tine. Oricare ar fi motivul, vina este proprie, rezultatul dezolant, dar oarecum remediabil...

Cum scapi de enervare?

Enervând pe altcineva.
Funcționează GARANTAT!
În momentul în care ai reușit să fuți calmul altuia, ți-l recâștigi pe al tău.