sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Nu poți să te apuci târziu de o treabă,

să ai și un ego care nu-ți permite să fii chiar cea mai slabă verigă și totuși să rămâi și cu timp liber. N-ai cum! Chiar n-ai cum. Pe încercate. Nu vrei să devii workaholic, doar că uneori așa se întâmplă să îți iasă.
Mai bine workaholic, decât blazat. Na, că m-am scos! Not.

marți, 26 iulie 2016

Momentul ăla

când a trecut de jumătatea melodiei și te apucă grija că trebuie să mergi iar în youtube și să-i zici să o ia de la început, că tu nu te-ai săturat de ea. Și atunci îți aduci aminte că există varianta youtuberepeatsauașaceva... până te apucă greața! http://youtubeonrepeat.com/watch/?v=ywcari33C70

marți, 9 februarie 2016

Să fie cu 2016!

Un pahar cu vin şi o melodie nu pot face minuni, pot ajuta, dar cam la fel de mult ca crema de gălbenele (da, ştiu că e cacofonie, dar prefer oricând o cacofonie cinstită unei virgule false): trebuie să vrei cu adevărat sau să nu fie necesar. Bine, poate ajută un pic mai mult (ăsta clar e al doilea pahar de vorbeşte).

A început anul de o lună, am mai împlinit şi o vârstă, sau ceva, şi m-am gandit că poate ar fi cazul să fac o trecere în revistă. A ultimului an, că n-am sculele necesare să sap mai mult de atât, cel puţin nu acum. Dar în timp ce prietenul meu Hozier îi dă cu o melodie pe fundal, nu mai ştiu ce să zic. Prea multe într-un an, versus mulţi alţii de vegetat. Mă gândesc că mi-au plăcut pisicile din casa lui Hemingway, că nu mi-au fost indiferenţi aligatorii aşa de aproape de mine, că m-au încântat apusurile la ocean, că mai vreau muzică blues live. Că mi-e dor.

Schimbările sunt foarte grele. Au fost câteva... Unele au venit ca o surpriză plăcută, parcă de la sine, deşi nu chiar uşor. Altele au presupus luni de zile în care m-am împins din pat, m-am îmbrăcat şi am plecat. Împotriva mea. Cu mine împingând şi trăgând în acelaşi timp. Şi cu gândul că la un moment dat nu va mai fi aşa de greu. Că va fi ok. Poate chiar bine. Că trebuie. Ca la bazin: n-are sens să îţi impui alt ţel decât să mergi: săptămână după săptămână, lună după lună. Fără alte planuri, fără să te aşezi după fiecare tură pe cântar sau să te măsori în oglindă. Doar să-ţi iei chiloţii de apă, să pui casca şi ochelarii şi să numeri: 22-23-24, mă intorc. Şi iar 1-2-3. E un război de rezistenţă. Un cal putere, o încăpăţânare. Ore, sătămâni, luni.

Rezumat? Înotat mai puţin, muncit mai mult, citit mai puţin, alergat mai mult, descoperit mai mult, bucurat mai mult. Tot mai puţin timp, tot mai puţină răbdare în situaţii şi cu oameni care simt că nu-mi aduc nimic. Egoism? Poate. Dar de ce nu?! Nu prea mai pot altfel. Prefăcătoria îmi consumă prea multă energie. Pe care oricum n-o am. Distrează-mă sau învaţă-mă ceva! Dacă nu poţi nici una dintre ele, nu mă plictisi. Asta pot şi singură, încă din copilărie.