Dar aşa, în mare, eşti bine, da?

Deşi mă pufneşte râsul când aud întrebarea asta, mi se pare de tot căcatul! Există cumva 2 tipuri de răspuns?! Eu zic că, mai puţin în cazul în care ţi-ai pierdut un picior, sau minţile, există unul singur:

În mare, sunt super!

Eu ştiu că după o vârstă nu mai avem nervi şi timp, dar poate atunci mai bine nu ni le pierdem degeaba, cu întrebări tâmpite.

Noi - Evgheni Zemiatin

Am tot căutat cartea asta câteva luni bune anul trecut (cerere specială de la unitatea paternă), dar nu am găsit-o. Şi când, în sfârşit, a apărut, m-am repezit să o cumpăr.

1984 a lui Orwell mi s-a părut genială. Parcă nu voiam să mai citesc ceva asemănător. Fiind mai puţin cunoscută decât distopia lui Orwell, având un subiect asemănător, tot un personaj principal care îşi scrie memoriile, trece printr-o schimbare a personalităţii, se îndrăgosteşte, etc, am tras eu concluzia că rusul a testat terenul copiindu-l pe englez. Greşeală! Deşi Orwell a scris impecabil, ideile nu au fost ale lui. Ideile principale au fost preluate de la Zemiatin, dintr-o carte scrisă cu aproape 30 de ani înainte (Noi a apărut în 1924, 1984 în 1949). Fascinant cum necunoaşterea este mama concluziilor pripite şi cum o bună promovare te scoate în faţă (prima parte a frazei se referă la mine, a doua la Orwell). De menţionat că în ţara natală a autorului, cartea a fost publicată abia in 1989.

O lume a viitorului ne prezintă Zemiatin, o lume în care oamenii nu mai au nume, ci numere, totul este controlat şi la vedere, aceeaşi oră de culcare, de trezire, aceleaşi 50 de mestecări obligatorii la fiecare îmbucătură, totul din sticlă, pereţii caselor transparenţi, sex pe cartele roz, în zile predefinite, câte 2 ore personale pe zi.

Text din Gazeta de Stat:
Cu o mie de ani în urmă, eroicii voștri strămoși au supus întregul glob pământesc autorității Statului Unic. Vouă vă revine sarcina să realizați o faptă de și mai mare glorie: cu ajutorul Integralului sticlos, electric, care varsă foc, să integrați ecuația infinită a universului. Vă revine misiunea de a supune jugului binefăcător al rațiunii ființele necunoscute care populează alte planete - aflate încă, poate, în starea primitivă de libertate. Dacă ele nu vor înțelege că noi le aducem o fericire matematic-infailibilă, avem datoria de a le impune să fie fericite. Dar înainte de a face uz de arme, încercăm forța cuvântului. (p.5)

Corpul Integralului e aproape gata: un elipsoid elegant, alungit, construit din sticla noastră -veșnică precum aurul, flexibilă ca oțelul. Am văzut: din interior se fixau pe corpul de sticlă cadrul transversal, grinzile longitudinale; la pupă se instala fundamentul pentru un gigantic motor cu reacție. Din trei în trei secunde - o explozie; din trei în trei secunde coada puternică a Integralului va prăvăli în spațiul cosmic văpăi și gaze - și va goni, va goni - un Tamerlan de foc aducător de fericire (D-503, p.76)

- Binefăcătorul înbrăcat în veșminte albe, care ne-a legat cu înțelepciune de mâini și de picioare în plasa benefică a fericirii. (p.128)

Ei mi-au amintit de figurile tragice din Cei trei liberți - povestea lor o cunoaște la noi orice școlar. Este povestea despre trei numere care, cu titlu de experiență, au fost scutite de muncă timp de o lună: fă ce vrei, du-te unde vrei. Nenorociții se tot învârteau pe lângă obișnuitul lor loc de muncă și aruncau priviri flămânde în interior; se opreau în piețele publice - și executau ore în șir mișcări care, într-o perioadă determinată a zilei, deveniseră o necesitate a organismului lor: tăiau și strunjeau aerul, cu ciocane nevăzute, ciocăneau și bocăneau în lingouri nevăzute. Și, în cele din urmă, în a zecea zi n-au mai putut rezista: ținându-se de mâini, au intrat în apă și în sunetele Marșului s-au cufundat tot mai adânc, până când apa le-a curmat chinurile... (D-503, p. 177)

Eleganţa ariciului - Muriel Barbery

Nu cred că este o carte după care rămâi cu prea multe, dar merge lejer, plăcut. Multe incursiuni în filozofie, muzică, cinematografie, literatură (afinitate pentru literatura rusă). Mai multă cultură decât pot eu duce. Totuşi, nu ştiu de ce am tot simţit că lipseşte ceva, dar nu ştiu exact ce. Parcă personajele nu erau credibile, da uite, cred că intrevăd problema. Nu le-am crezut. Părţi din ele, faţete ale personalităţilor m-au convins, dar personajele principale, ca întreg, nu prea. Să fie asta o carte care se mulează perfect pe intelectualitatea mediocră (sau mediocritatea intelectuală?) care se vrea a fi mai mult? Şi totuşi mi-a plăcut. Ca un film de duminică după-amiază: te emoţionezi, te bucuri, cineva moare, altcineva se hotărăşte să trăiască, tu crezi că înveţi ceva şi, mai ales, nu ieşi prea şifonat din incursiunea asta literară.

Cugetarea despre incapacitatea noastră de a-i vedea pe ceilalţi mi-a plăcut cel mai mult. Poate pentru că sunt de aceeaşi părere: oamenii nu vor să descopere alţi oameni, tot ce-ţi doresc este să vadă alte reflexii ale propriului chip.

Iată deci cugetarea mea profundă pe ziua de azi: e pentru prima oară când întâlnesc pe cineva care caută oamenii şi care vede mai departe. Poate să pară ceva banal, dar eu cred că este profund. Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conştienţi că nu ne privim decât pe noi înşine în celălalt, că suntem singuri în deşert, am înnebuni. (Paloma, pg.150)

Fascinaţia pentru inteligenţă este ceva fascinant. Pentru mine inteligenţa nu este o valoare în sine. Oameni inteligenţi sunt cu duiumul. Există mulţi proşti, dar şi multe creiere performante. Am să spun o banalitate, dar inteligenţa, în sine, nu are într-adevăr nicio valoare şi nu prezintă niciun interes. Oameni foarte inteligenţi şi-au consacrat viaţa problemei sexului îngerilor, de pildă. Dar mulţi oameni inteligenţi au un defect de sistem: consideră inteligenţa un scop. Au o singură idee în cap: să fie inteligenţi, ceea ce este foarte stupid. Iar când inteligenţa se ia drept scop, funcţionează ciudat: dovada că ea există nu constă în ingeniozitatea şi simplitatea a ceea ce produce, ci în obscuritatea exprimării sale. (Paloma, pg. 173)