Eleganţa ariciului - Muriel Barbery

Nu cred că este o carte după care rămâi cu prea multe, dar merge lejer, plăcut. Multe incursiuni în filozofie, muzică, cinematografie, literatură (afinitate pentru literatura rusă). Mai multă cultură decât pot eu duce. Totuşi, nu ştiu de ce am tot simţit că lipseşte ceva, dar nu ştiu exact ce. Parcă personajele nu erau credibile, da uite, cred că intrevăd problema. Nu le-am crezut. Părţi din ele, faţete ale personalităţilor m-au convins, dar personajele principale, ca întreg, nu prea. Să fie asta o carte care se mulează perfect pe intelectualitatea mediocră (sau mediocritatea intelectuală?) care se vrea a fi mai mult? Şi totuşi mi-a plăcut. Ca un film de duminică după-amiază: te emoţionezi, te bucuri, cineva moare, altcineva se hotărăşte să trăiască, tu crezi că înveţi ceva şi, mai ales, nu ieşi prea şifonat din incursiunea asta literară.

Cugetarea despre incapacitatea noastră de a-i vedea pe ceilalţi mi-a plăcut cel mai mult. Poate pentru că sunt de aceeaşi părere: oamenii nu vor să descopere alţi oameni, tot ce-ţi doresc este să vadă alte reflexii ale propriului chip.

Iată deci cugetarea mea profundă pe ziua de azi: e pentru prima oară când întâlnesc pe cineva care caută oamenii şi care vede mai departe. Poate să pară ceva banal, dar eu cred că este profund. Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre şi, mai grav, am renunţat la întâlnirea cu ceilalţi, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înşine fără a ne recunoaşte în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conştienţi că nu ne privim decât pe noi înşine în celălalt, că suntem singuri în deşert, am înnebuni. (Paloma, pg.150)

Fascinaţia pentru inteligenţă este ceva fascinant. Pentru mine inteligenţa nu este o valoare în sine. Oameni inteligenţi sunt cu duiumul. Există mulţi proşti, dar şi multe creiere performante. Am să spun o banalitate, dar inteligenţa, în sine, nu are într-adevăr nicio valoare şi nu prezintă niciun interes. Oameni foarte inteligenţi şi-au consacrat viaţa problemei sexului îngerilor, de pildă. Dar mulţi oameni inteligenţi au un defect de sistem: consideră inteligenţa un scop. Au o singură idee în cap: să fie inteligenţi, ceea ce este foarte stupid. Iar când inteligenţa se ia drept scop, funcţionează ciudat: dovada că ea există nu constă în ingeniozitatea şi simplitatea a ceea ce produce, ci în obscuritatea exprimării sale. (Paloma, pg. 173)