Despre ultime zvâcniri...

Am un vecin, un domn cam pe la vreo 50 de ani așa, care stă usă-n ușă cu mine...de vreo 6 ani de când stau aici. Până acum 4 luni ne salutam și cam atât. Prin mai, ies eu din bloc și el pe bancă, cam plictisit așa. Îl salut și el mă întreabă banalități: ce școală am făcut, unde lucrez...d-astea. Și se cam chinuia domnul cu româna...și-l întreb: v-ar fi mai ușor în limba d-voastră maternă? ca o șmecheră care sunt eu...trebuie să recunosc că știam că domnul nu e român, dar din principiu nu-mi place să mă bag în seamă (contrar sfaturilor materne, care mă tot încurajează să mai vorbesc și eu cu oamenii, să nu uit ce am învățat)...și uite cum m-am trezit cu invitație la cafea. Neinteresat m-am gândit eu...se plictisește și el și ar mai povesti cu cineva care-l înțelege, dar oricum mă fofilez...
- nu pot dom”le că plec din țară, vreo 3 luni așa...
- bun, ne vedem când vii...
- bine...cu gândul că până vin eu...ohoho

peste 3 luni:
- te-ai întors...când mergem la cafea?
- (unde e ăla din mess de ridică sprânceana când ai nevoie de el?!)...hm...sincer nu știu...
- hai acum!
- nu pot acum...
- de ce?
...încep să simt un soi de agasare...nu-mi place abordarea asta agresivă și invazivă, nici daca ești tânăr și bun, cu atât mai puțin daca tata pare mai tânăr decât tine...nu suport insistențele...simt cum îmi ies țepi de arici...
- pentru că...uite îmi vin niște prieteni (și chiar veneau)...
- mâine?
- mâine vin părinții și plec acasă...

peste 2 săptămâni:
- când te-ai întors?
- acum 1 săptămână...
- când mergem la cafea?
...sprânceana...
- nu știu, am o prietenă aici pentru încă vreo 3 zile...
- uite cum facem...mergem toți 3 la cafea mâine...iar săptămâna viitoare doar noi 2 la pizza...
...mă uit tâmp...privirea mea când sincer nu știu ce să zic...mă fofilez (iar cuvântul ăsta) cumva și sugerez o singură cafea de dimineață...atât am putut, atât m-a dus capul...nu vreau nici să par sălbatică (cum mi s-a spus de multe ori că sunt)...nici să-l evit nu prea am cum...stau eu la etajul 1, dar totuși nu mi se arată să sar de pe balcon...și până la urmă, mă gândesc eu așa, o fi ceva inocent...

...în dimineața asta mă trezesc cu el la ușă, mi-a adus cafeaua, s-a scuzat că nu poate astăzi, are alte treburi, dar să-i dau numărul...ezit, dar ce naiba să fac?! îl dau...50% din mine încă speră că e ceva inocent...în 10 min mă sună:
- Am făcut surpriză cu cafeaua? Surpriză? Săptămâna viitoare spui când vii și te duc la restaurant select..
...50% s-a transformat in 5...2%?!...
- Nici un restaurant..eventual o cafea și gata...
- Suni...
- Bine... (pe dracu)

Acum...vorbesc cu unitatea maternă, o întreb ce părere are...ea, în naivitatea ei nici nu s-a gândit că ar putea să fie și altceva...deși acum 2 săptămâni povestea cu o prietenă de-a ei cum că un coleg de-al lor de 60 și are o gagică de 28...pe persoană fizică și pe bază de contract de prestări servicii...

Îmi întreb gagicile...SURPRIZĂ...mai toate au trecut prin asta...acum așa, pe la 30 de ani...una a primit email de dragoste de la un șef (evident însurat și cu copii), alta invitație în oraș la tango, doar ei 2, alta, tot așa naivă ca mine, a ieșit cu unul la o cafea și după au continuat invitațiile, alta a primit ceva propuneri de la un prieten de-al lui ta-su din copilărie...dă vis...

Pe bune???? Cum naiba?! Dar de ce? Părem nesigure, că ne putem întreține sau că avem nevoie de o figură paternă? Asta e ultima zvâcnire și merită încercat și insistat până la agasare? Și cât de tranșant poți să fii cu persoana respectivă dacă încă i te adresezi cu d-voastră? Am eu presimțirea că o să văd...cât de curând... dar până la urmă nu trebuie să fii politicos cu orice preț și nici nu e musai să te salute vecinii...

Într-o altă ordine de idei, vara asta a fost faină...lejeră, liniștită, cu prieteni și cu miros de mare...