- Trebuie să o ducem...
- Cum să o ducem?! nu e cazul...e încă bună...și de ce acum?
- Pentru că e ultima șansă.
- Nu, te rog, hai nu...Uite cum facem, îți dau eu banii pe ea și o ținem noi...o păstrăm...ăăăă...în curte...
- Și cum o ducem până acolo? Nu poate trece de fântână.
- Păi o dărâmăm!
- Dar tată-tu abia a refăcut-o...
- De ce nu v-ați gândit înainte?!....O să o refacem după (pluralul este al politeții)...
- Nu, nici gând! Nu putem să ținem totul! Ești ca taică-tu...d-aia abia mai intră și mașina asta în garaj, că nu aruncăm nimic....Și ce o să facem cu ea acolo? Să stea, să ruginească? Să-i dăm la tată-tu mai mult de lucru?
- Dar e un membru al familiei....o vopsim, o îngrijim...o împodobim cu flori...flower-power, mami...
Nimic. De neclintit. De înțeles. Tata ar fi de partea mea, știu asta, dar între noi doi, el trebuie să pară cel matur și să nu mă încurajeze în toate nebuniile. Of!
Mi-ar plăcea un dispozitiv de micșorare, să pot să păstrez lucrurile care-mi sunt dragi...pentru că lucrurile pot fi păstrate, persoanele nu...și aș avea o cutie, pe care aș căra-o cu mine la fiecare mutare (mă imaginez ca un copil de 3 ani care târăște o remorcă de jucărie pe roți)...și în care aș adăuga tot ce nu vreau să arunc...riscul este oricum ca ea să devină un camion...și după o casă...și tot așa...pentru că da, nu-mi place să arunc chestii...Bine că nu există un dispozitiv de micșorare!
dar Dacia noastră are 27 de ani...este un membru al familiei...să o las să plece pur și simplu?! nu e ca și cum aș ști că merge spre ceva mai bun, că are viitorul în față...of!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu