La capătul lumii și în țara aspră a minunilor - Haruki Murakami

Majoritatea activităților omenești se bazează pe presupunerea că viața merge înainte. Dacă eliminăm această presupunere, ce ne rămâne? (p.431)

Trecând peste acţiunea de genul Indiana Jones în era calculatoarelor umane (a scris el şi cărţi mai bune), naraţiunea se citeşte uşor şi prezintă reacţia omului în faţa morţii anunţate, cugetările, regretele, atitudinea şi acţiunile din ultimele momente. Dacă afli că ai să mori în câteva ore, ce poţi să faci?! Faci o mică introspecţie, aduni, scazi, tragi linie, te îmbraci frumos, mănânci bine, faci sex, te plimbi prin parc cu o persoană dragă şi să mori singur în maşină, ascultând muzică.
Şi eu m-aş ţine de aceeaşi ordine...

N-avea nimeni dreptul să-mi tulbure somnul. Eram regele disperării înfășurat în veșmintele necazurilor. (p. 201)

- E adevărat că ești obosit?
- Da, sunt.
- De ce? Cum se manifestă?
- Nu sunt capabil să-mi evaluez sentimentele, mă autocompătimesc, mă enervez pe alții, îi compătimesc și pe ei, mă supăr pe mine... (p. 216)

Tu mori, conștiința ta dispare, dar gândirea îți rămâne prinsă în acel punct tautologic survenit cu o clipă înainte de asta și se subdivide la nesfârșit. Te rog să-mi amintești de paradoxul săgeții oprite în zbor. Moartea corpului e asemenea zborului săgeții. Țâșnește direct spre creier, în linie dreaptă. Nimeni nu o poate evita. Oamenii mor, trupurile putrezesc. Timpul azvârle săgeata mai departe. Dar, după cum ți-am și mai înainte, gândirea continuă să subdividă timpul mereu și mereu. Paradoxul devine realitate. Săgeata nu ajunge la țintă.
- Și așa ajungem nemuritori?
- Este vorba despre eternitatea gândirii. Mai bine zis, nu e eternă, ci se apropie asimptotic de nemurire. Are viață veșnică.
....
Omul nu ajunge la eternitate prin escaladarea timpului, ci prin dividerea lui. (p.356)

Dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie.  Fericirea se naște doar din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. (p. 418)

Când eram mai tânăr am crezut că puteam deveni altcineva. Voiam să merg la Casablanca, să-mi deschid un bar, să o cunosc pe Ingrid Bergman. Atunci chiar credeam că-mi pot face viața așa cum mi-o doream, că puteam găsi ceva care să mi se potrivească perfect. Începusem să mă pregătesc pentru revoluția propriului eu. de aceea am citit The Greening of America și am văzut de trei ori Easy Rider. Cu toate acestea, reveneam în același loc, ca o barcă cu cârma defectă. Nu ajungeam nicăieri. Stăteam și așteptam să revin la mine însumi. (p.429)