Eseu despre orbire - Jose Saramago

Se face că o molimă de orbire albă pune stăpânire pe o ţară-ntreagă. De vreme ce se pare că se ia, alege şi guvernul o soluţie mai la îndemână: îi strânge pe primii orbi şi-i bagă la carantină într-un fost spital de nebuni. Nu există servicii sanitare, nici vreo autoritate care să stabilească ordinea internă. Totul devine în scurt timp ca o junglă de beton plină de căcat şi violenţă. Nevasta medicului e singura care îşi păstrează vederea de la început şi până la sfârşit, ca pentru a fi martorul ocular al degradării omeneşti. Ce noroc pe ea!

Băi G, să ştii că m-a cam obosit şi plictisit. Să fi fost şi că am văzut filmul înainte (Blindness -2008). Nu mă prea ajută pe mine memoria, dar în limitele posibilităţilor ei, cartea şi filmul sunt cam aceeaşi chestie. Deci, aşadar şi prin urmare, ştiind deznodământul (jur că nici să mă jupoi cu unghiera nu înţeleg cum poţi să citeşti sfârşitul înainte şi să mai continui să citeşti) şi desfăşurarea acţiunii, cartea mi s-a părut mai slabă decât Eseu despre luciditate, de acelaşi domn.

Morala: Nu poţi să ştii niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie să aştepţi, să laşi timpul să lucreze, timpul e cel care porunceşte, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărţile din pachet, nouă ne revine să ne inventăm jocurile cu viaţa, a noastră. (p. 264)