Nu am reuşit încă să o termin. Mai am vreo 100 de pagini, dar simţeam nevoia să scriu. Niciodată nu mi-a mai provocat un roman aşa coşmaruri şi totuşi nu pot renunţa. E un vacarm auditiv, vizual şi olfactiv. Toate simţurile îţi sunt alerte, grenade, pistoale, sânge şi maţe peste tot, jupuirea unui om viu, mormane de cadavre, lupte între copii cu grenade şi câini necrofagi, cîinii mănâncă oameni, oamenii mănâncă câini, un lan de sorg care pare tot timpul acoperit de sânge şi cel puţin 3 poveşti de dragoste: bunicul cu bunica ce-a dintâi (povestea e spusă din perspectiva nepotului, deci 3 generaţii de bărbaţi iar acţiunea se desfăţoară începând de prin 1928?! într-o Chină invadată de japonezi), bunicul cu bunica 2 (amanta bunicului), bunica 1 cu şeful unei bande de bandiţi, tatăl cu mama autorului, iar salturile aparent haotice prin timp nu te ajută deloc.
Dar
Omul care aduce cartea e mai de încredere ca mine:
Mo Yan - Sorgul Rosu
Şi cum în concediu am tot luat pauze de la carte să-mi mai relaxez nervii, am ajuns să citesc acum seara înainte de culcare. După un episod cu cadavre de câini şi oameni, îngheţate în poziţia în care au ajuns în putrefacţie, în lanul de sorg şi în râu, după ce am stins lumina am continuat povestea şi m-am trezit într-o cameră, s-ar putea a mea, cu câteva comode faine de lemn (caut să-mi cumpăr), iar sertarul de sus al celei de lângă uşă, cilindrică şi de un maro închis, nu avea mâner de metal ca restul, ci o mână de om. Brr.
Ca urmare am renunţat să mai citesc înainte de somn, doar că în ritmul ăsta paştele sorgului mă aşteaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu