Că tot mi-a plăcut treaba cu reflectatul în oglinzi străine, m-am gândit că aş putea să dezvolt ideea, cu atât mai mult cu cât de curând mai trecu un an şi nu ştiu dacă-s neapărat mândră de locul în care mă aflu, deci o introspecţie n-are cum să strice. Sau?
Foarte frumos anul ăsta de ziua mea, chiar nesperat, ne strânserăm multe fete, fuse cam ca acum 13-14 ani + poveştile despre copii. Şi a doua zi, în timp ce mă holban la tavan, că mişcările bruşte îmi zgâlţâiau ideile (nu, nu, nu eram mahmură), au început cumva să mă năpădească din toate direcţiile acele zâne nedorite ale omului de 30 plus: gândurile.
Bun, bun, fată, dacă aşa stă treaba, hai s-o facem ca lumea, dar tot cu ochii-nchişi, şi fără mişcări bruşte! Pe lângă reflexiile rapide în câteva oglinjoare de buzunar, 2 reflexii mă vor însoţi ceva timp. Două oglinzi au stat mai mult la mine pe perete, cu 2 reflexii cadou m-am trezit. Şi dacă tot scotocesc prin memorie, hai să le aşez de data asta una lângă cealaltă şi să vedem ce vedem?! Ok, reflexia presupune reîntoarcerea parţială a luminii, după cum spune Dexul. Dar dacă tot sunt aşa de diferite şi sunt parţiale, dacă dau să le lipesc, ar trebui să ies eu, nu cocoşatul din Notre Dame, nu? Trebuie că am greşit şi eu pe undeva, n-are cum să fie doar vina oglinzilor. Au oglinzile astea o voinţă proprie, văd ele doar ce vor? Şi mai e ceva, din memorie mă privesc reflexii din oglinzi sparte. Complicată treabă. Oare să stau mai strâmb, să văd mai drept?
Şi până la urmă la ce se rezumă totul? La emoţiile că trebuie să le mai spui o dată părinţilor că o iei singură de la capăt, la a-ţi face curaj să te uiţi la ei în ochi şi să le zici cu calm că e ok, când nu este chiar aşa. Să-ţi faci mai multe griji pentru ei, decât pentru tine. Să te mai urmărească şi reflexiile lor de copil neajutorat. Să vină tata peste 2 ore şi să zică: Auzi, mă gandesc de când mi-ai zis şi o intrebare nu-mi dă pace: V-aţi certat? Nu. Şi pur şi simplu aşa, stăteaţi voi unul lângă altul şi l-ai întrebat dacă nu e mai bine să o încheiaţi şi el a zis da? Da. Şi dacă-l cereai de bărbat? Mă pufneşte răsul. Nu râde, tată, că nu-i de râs. Ştiu, dar ce să-i faci.
Aş spune punct şi de la capăt, dar ele nu-s aşa de apropiate, punctul şi capătul.
Între ele e timp.
Între ele sunt reflexii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu