despre reclame sau cât mă duce pe mine capul

nu știu cum se face...mă jur că nu stiu...și chiar ma consider o persoană inteligentă...nu de făcut documentare după mine, dar pe acolo, un pic peste medie...

dar reclamele îmi iau mințile...îmi șterg orice pliu de pe creier...ajung să-mi curgă din gură și să-mi doresc să cumpăr orice căcat...nu are importanță că este vorba de o veioză sau un calorifer electric...atâta timp cât în reclamă mi se vinde ca fiind anticelulitic, gata îs...

=> trebuie să rectific începutul: multă minte clar nu am!

M-am hotărât...

...("ajutată" un pic, ce-i drept) sa nu mai fiu aşa de negativistă, nemulţumită, "comentatoare sportivă" şi altele cu ne în faţă...

şi nu, nu sunt pe pastile şi nici nu am fumat nimic :D

acum ironia si sarcasmul cred că mi le păstrez, că-s cam ataşată de ele şi uneori chiar sunt o metodă bună de distracţie (că tot sportul nu-mi place şi de discoteci/cluburi în prea mare/bătrână)

sunt curioasă ce-o ieşi până la urmă.

"fun can change behaviour for the better"

link spre domnii de susţin treaba asta.

vreau aceeasi chestie si pentru sticlele de plastic...

Captain Planet (aka eu) needs some fun while recycling :D

visez urât

Mi se intampla să visez urât. Mi s-a întâmplat să deschid ochii şi să pun mâna pe telefon să o sun să o întreb ce înseamnă. Nu că aş crede neapărat în aşa ceva, mai degrabă dintr-un sentiment de obişnuinţă şi pentru alinarea indusă de o voce familiară. Dar în momentul în care dau să formez numărul, mă lovește: nu mai am pe cine să sun. Nu mai este acolo. Nu-i voi mai auzi niciodată vocea, foşnetul şorţului şi poveştile. Nu mai e. Şi au trecut pe nesimţite 3 ani.

Nu ştiu cum tratează alţii pierderea dar mie clar nu-mi iese. Am o singură metodă şi încerc să mă ţin cu dinţii de ea (chiar dacă unele semne arată c-ar fi cam proastă - metoda): neg, nu mă gândesc, încerc să îngrop. Şi merge destul de ok, dar are un mare defect: nu pot selecta ce să bag in seif şi ce să las la vedere. Şi uite aşa pierd bucăţi mari din...mine. Şi nu ştiu cum să procedez atunci când mă apucă dorul, când văd bătrâni pe stradă, când văd nepoţi cu bunicii lor, când vine toamna, când mă apucă nostalgia, când mi-e dor de copilărie, când mă ia cu panică la gândul că toţi murim (a nu se citi frică de propia-mi moarte), când se mai deschide seiful.

Este ciudat cum a ajuns ea să mă înveţe şi mersul acesta al lucrurilor: pas cu pas, amintire cu amintire, an cu an.

Mulţumesc.

Mădana

Mai mult ca sigur că îs eu tot mai intolerantă și mai cârcotașă, dar chiiiiar nu o mai suport pe Madonna. Nu i-aș fi ținut eu socoteală dacă nu ar fi toată poluarea asta audio-vizuală cu venirea ei în România. Dar mai laaaas-o frate cu toate cele 1370 de prosoape ale ei și beșinile cu băutul doar de apă sființită de la ea de acolo din sânul religiei ei. E și asta o modalitate de a curăța tot restul?!

Și dacă tot trebuie să o văd la știri pe toate posturile și în postere imense peste tot prin lume (anul trecut în Muntenegru, anul ăsta la noi...nici nu te poți scărpina în nas că se chiorăște Madonna la tine) nu se poate cumva să schimbăm un pic ținuta?!...înțeleg și eu frustrările ca oricare altul, dar veșnica ei apariție în chiloți mă omoară deja. Oooook femeie, a înțeles tooooot mapamondul ăsta că tu ești chiar bună și te menții (și da, aici sunt invidioasă, dar cum sunt prea putoare, îmi înăbuș cu succes invidia) dar ce-ar fi să mai încerci și tu o fustiță, niște pantalonași ceva?! că ar cam fi timpul...se cam lasă toamna...

P.S. - Dar un U2, un Coldplay, cam pe când așa?

despre eternitate şi existenţa-mi trecătoare...

copăcel, copăcel sau ca într-un roller coaster cu toţi avansam prin viaţă (ca să nu zic trecem prin ea ca gâştele prin apă)...aceasta este de fapt printre singurele certitudini ale existenţei - faptul că trecem...

restul...sunt diferenţe mai mult sau mai puţin particularizate de fiecare existenţă în parte: durata, calitatea, valurile făcute şi în funcţie de acestea, numărul persoanelor care-şi vor aduce aminte de noi, cărţile care ne vor aminti, pietrele pe care ne va fi scris numele, păsările care-şi vor face nevoile pe aceste pietre, etc...toate sunt oricum praf in ochii imenşi ai timpului, ai universului...în comparaţie cu momentul de când a început să pulseze inima sistemului nostru solar sau chiar al planetei de-i zicem casă, numele noastre, ale tuturor, personalităţi marcante ale istoriei sau mase întregi de necunoscuţi, absolut toţi suntem cantităţi neglijabile...probabil că şi dinozaurii au avut figurile lor marcante, dar vremea noastră nu le ştie numele...nimic nu rămâne o veşnicie - eternitatea este o prostie în gura unor existenţe mult prea trecătoare...(a se observa faptul că nu am folosit cuvântul tranzitorii, dar asta e o cu totul altă discuţie)...

oasele se tocesc, amintirile se pierd, numele se uită...

şi atunci!?

şi atunci NIMIC...la latitudinea fiecăruia...iar latitudinea MEA îmi zice că ar trebui să-mi îndrept atenţia asupra unei vieţi trăite bine ACUM, asupra succeselor şi eşecurilor existenţei mele, pe parcursul acesteia şi nu ulterior ei, al anilor în care ACEST organism deteriorabil îmi va permite să mă bucur de aer...nu asupra unor compensaţii sau pedepse ulterioare...

beşini de pseudovictimizaţi...

M-am trezit de dimineaţă, mi-am luat armura de războinică...Xena e mic copil pe lângă mine...şi m-am gandit să continui o treabă începută mai demult...

să vorbesc despre diferite tipuri de beșini...
următoarele la rând: pseudovictimele...

pseudovictimele în umila mea concepţie sunt persoanele care au impresia că "suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii, din cauza propriilor greşeli etc"...menirea persoanelor din anturajul lor: să-i asculte, să-i consoleze, să-i înţeleagă, să aibă răbdare şi muuult timp să-i asculte...daaaar, întreb eu, de ce atâtea concesii, atâta suflat în cur? pentru? se oferă viaţă veşnică la schimb sau măcar o rezolvare a propriile problemele? eu sinceră să fiu, refuz...na...să vedem ce se întâmplă...

de ce să consolăm persoane care din egoism, răsfăţ sau poate chiar o plăcere ascunsă de autovictimizare se bagă în toate căcaturile şi după arborează aerul acela binecunoscut de victimă?!

şi...oameni suntem...toţi facem din când în când câte o măgărie şi vrem să gasim un pic de înţelegere din partea celor de lângă noi...înţeleg perfect asta...problema apare însă în momentul în care situaţia aceasta devine o stare generală, o permanenţă...

cum apar aceste fenomene?

în umila-mi părere sunt o modalitate de a primi atenţie, o iniţiativă a anumitor indivizi/ individe pentru a fi băgați în seamă mai mult decât restul, pentru a primi mai multă lumină de la reflectoare, pentru a se evidenția...și cum să faci asta fără a fi actor?! păi aici intervin diferențele...fiecare cum poate...și cât poate...

la aceste pseudovictime e ca şi cum soarele ar fi acolo sus, pe cer, dar ele își cară propriul nor pentru simplul fapt că le place senzaţia aia de a fi diferit, mai a' dracu' sau mai "deosebit" decât restul...

şi adevărul e că eu sunt deja mult prea colerică (în cazul în care există grade de comparaţie pentru coleric) şi cu prea puţină răbdare rămasă pentru a asculta problemele imaginare ale tuturor...nu mulţumesc...nu eşti bătut/ bătută de soartă doar pentru că nu-ţi place ceea ce faci şi nenorociţii ăia de te plătesc mai au şi pretenţia absurdă să faci ceva...nu este sfârşitul lumii ca nu poţi să mergi în concediu...că eşti singur/ă sau că nu mai poţi să-ţi strângi toţi prietenii ca în vremea facultăţii...că vremurile, circumstanţele şi viaţa se schimbă...

nu, nu eşti victimă dacă tu îţi cauţi voluntar cele mai de căcat situaţii şi te mai şi bagi în ele cu capu-nainte...în cel mai bun caz eşti masochist...şi atunci suferă frate cu zâmbetul pe buze...

e greu de crezut asta...ştiu...dar mă puteţi crede pe cuvânt...NU E SFÂRŞITUL LUMII!

concluzia la care am ajuns în ultimii ani?! poţi schimba aproape totul şi orice din viaţa ta dacă nu-ţi place.... şi atunci de ce ar trebui să-ţi asculte alţii miorlăielile? pentru că eşti prea comod să faci o schimbare?!...pentru că e prea plictisitor fără să te plângi?!

fiecare cu propriile alegeri ... şi ce frumos ar fi să nu ne mai victimizăm şi să ni le asumăm cu demnitate...nici o datorie, nici o obligaţie a nimănui faţă de nimeni....

soluţia: mai puţină atenţie din partea consolatorilor => mai puţini telespectatori => mai puţine motive pentru un teatru ieftin => mai multe motive de a te aduna, maturiza şi evita ploaia şi gropile cu noroi...

să nu uităm că există oameni cu probleme adevărate, nu imaginare sau autoprovocate!

promit să-mi aduc şi eu mai des aminte de toate astea şi să-mi înfrâng tendinţele de victimizare...

va urma...