Nu mai vreau sa visez.

Despre noapte și somn e vorba aici, nu despre visatul cu ochii deschiși.
Nu înțeleg scopul. Nu se odihnește mintea, asta e clar, și uneori nici măcar corpul. Nu prea e vorba de vise frumoase, sau cel puțin nu în cazul meu. Pot număra pe degetele de la o mână visele care m-au facut să mă trezesc cu un zâmbet pe buze (și nu, nu a fost vorba de vise porno).

Și atunci care-i scopul?
De ce să mă trezesc de n ori pe noapte încercând să scap de un vis sâcâitor, care culmea, nici măcar nu se schimbă.
De ce să visez cum moare cineva drag, să mă trezesc plângand sau fără aer?! E vreo încercare a subconsțientului de a mă pune în gardă în legătură cu viitoare evenimente? De a mă pregăti? De a mă întări și a mă transforma într-o luptătoare, în Xena, sau în țestoasele ninja (nu prea are importanță care), personaje capabile să facă față oricărei situații?

Nu vreau să mă transform în nimic. Și oricâte vise de căcat ar fi, tot nu o să mă transforme într-un superpersonaj.
În consecință am un mesaj pentru subconștientul meu:
Eu tot eu o să fiu atunci când vine vorba de moarte. Veci pururi nu o să găsesc o cale mai ușoară, mai bună, mai decentă, mai curajoasă și mai pregătită de a face față morții. Așa că vezi-ți tu de alte treburi și lasă-mă dom'le în pace să mă bucur de somn!
În liniște. Și pace. Fără material audio/video.
Punct.

despre reclame sau cât mă duce pe mine capul

nu știu cum se face...mă jur că nu stiu...și chiar ma consider o persoană inteligentă...nu de făcut documentare după mine, dar pe acolo, un pic peste medie...

dar reclamele îmi iau mințile...îmi șterg orice pliu de pe creier...ajung să-mi curgă din gură și să-mi doresc să cumpăr orice căcat...nu are importanță că este vorba de o veioză sau un calorifer electric...atâta timp cât în reclamă mi se vinde ca fiind anticelulitic, gata îs...

=> trebuie să rectific începutul: multă minte clar nu am!

M-am hotărât...

...("ajutată" un pic, ce-i drept) sa nu mai fiu aşa de negativistă, nemulţumită, "comentatoare sportivă" şi altele cu ne în faţă...

şi nu, nu sunt pe pastile şi nici nu am fumat nimic :D

acum ironia si sarcasmul cred că mi le păstrez, că-s cam ataşată de ele şi uneori chiar sunt o metodă bună de distracţie (că tot sportul nu-mi place şi de discoteci/cluburi în prea mare/bătrână)

sunt curioasă ce-o ieşi până la urmă.

"fun can change behaviour for the better"

link spre domnii de susţin treaba asta.

vreau aceeasi chestie si pentru sticlele de plastic...

Captain Planet (aka eu) needs some fun while recycling :D

visez urât

Mi se intampla să visez urât. Mi s-a întâmplat să deschid ochii şi să pun mâna pe telefon să o sun să o întreb ce înseamnă. Nu că aş crede neapărat în aşa ceva, mai degrabă dintr-un sentiment de obişnuinţă şi pentru alinarea indusă de o voce familiară. Dar în momentul în care dau să formez numărul, mă lovește: nu mai am pe cine să sun. Nu mai este acolo. Nu-i voi mai auzi niciodată vocea, foşnetul şorţului şi poveştile. Nu mai e. Şi au trecut pe nesimţite 3 ani.

Nu ştiu cum tratează alţii pierderea dar mie clar nu-mi iese. Am o singură metodă şi încerc să mă ţin cu dinţii de ea (chiar dacă unele semne arată c-ar fi cam proastă - metoda): neg, nu mă gândesc, încerc să îngrop. Şi merge destul de ok, dar are un mare defect: nu pot selecta ce să bag in seif şi ce să las la vedere. Şi uite aşa pierd bucăţi mari din...mine. Şi nu ştiu cum să procedez atunci când mă apucă dorul, când văd bătrâni pe stradă, când văd nepoţi cu bunicii lor, când vine toamna, când mă apucă nostalgia, când mi-e dor de copilărie, când mă ia cu panică la gândul că toţi murim (a nu se citi frică de propia-mi moarte), când se mai deschide seiful.

Este ciudat cum a ajuns ea să mă înveţe şi mersul acesta al lucrurilor: pas cu pas, amintire cu amintire, an cu an.

Mulţumesc.

Mădana

Mai mult ca sigur că îs eu tot mai intolerantă și mai cârcotașă, dar chiiiiar nu o mai suport pe Madonna. Nu i-aș fi ținut eu socoteală dacă nu ar fi toată poluarea asta audio-vizuală cu venirea ei în România. Dar mai laaaas-o frate cu toate cele 1370 de prosoape ale ei și beșinile cu băutul doar de apă sființită de la ea de acolo din sânul religiei ei. E și asta o modalitate de a curăța tot restul?!

Și dacă tot trebuie să o văd la știri pe toate posturile și în postere imense peste tot prin lume (anul trecut în Muntenegru, anul ăsta la noi...nici nu te poți scărpina în nas că se chiorăște Madonna la tine) nu se poate cumva să schimbăm un pic ținuta?!...înțeleg și eu frustrările ca oricare altul, dar veșnica ei apariție în chiloți mă omoară deja. Oooook femeie, a înțeles tooooot mapamondul ăsta că tu ești chiar bună și te menții (și da, aici sunt invidioasă, dar cum sunt prea putoare, îmi înăbuș cu succes invidia) dar ce-ar fi să mai încerci și tu o fustiță, niște pantalonași ceva?! că ar cam fi timpul...se cam lasă toamna...

P.S. - Dar un U2, un Coldplay, cam pe când așa?

despre eternitate şi existenţa-mi trecătoare...

copăcel, copăcel sau ca într-un roller coaster cu toţi avansam prin viaţă (ca să nu zic trecem prin ea ca gâştele prin apă)...aceasta este de fapt printre singurele certitudini ale existenţei - faptul că trecem...

restul...sunt diferenţe mai mult sau mai puţin particularizate de fiecare existenţă în parte: durata, calitatea, valurile făcute şi în funcţie de acestea, numărul persoanelor care-şi vor aduce aminte de noi, cărţile care ne vor aminti, pietrele pe care ne va fi scris numele, păsările care-şi vor face nevoile pe aceste pietre, etc...toate sunt oricum praf in ochii imenşi ai timpului, ai universului...în comparaţie cu momentul de când a început să pulseze inima sistemului nostru solar sau chiar al planetei de-i zicem casă, numele noastre, ale tuturor, personalităţi marcante ale istoriei sau mase întregi de necunoscuţi, absolut toţi suntem cantităţi neglijabile...probabil că şi dinozaurii au avut figurile lor marcante, dar vremea noastră nu le ştie numele...nimic nu rămâne o veşnicie - eternitatea este o prostie în gura unor existenţe mult prea trecătoare...(a se observa faptul că nu am folosit cuvântul tranzitorii, dar asta e o cu totul altă discuţie)...

oasele se tocesc, amintirile se pierd, numele se uită...

şi atunci!?

şi atunci NIMIC...la latitudinea fiecăruia...iar latitudinea MEA îmi zice că ar trebui să-mi îndrept atenţia asupra unei vieţi trăite bine ACUM, asupra succeselor şi eşecurilor existenţei mele, pe parcursul acesteia şi nu ulterior ei, al anilor în care ACEST organism deteriorabil îmi va permite să mă bucur de aer...nu asupra unor compensaţii sau pedepse ulterioare...