...în curte, la soare, eu pe scări, el pe șezlong...și să aflu vrute și nevrute despre bunici, străbunici, mătuși și unchi, puțini dintre ei cunoscuți, cei mai mulți regăsiți doar în meandrele imaginației...fiecare cu povestea lui...
Mi se derulează adevărate filme în fața ochilor, uneori se mai încurcă personajele și atunci trebuie să-l întrerup, să ne întoarcem la o pagină precedentă a povestirii, clarificăm și continuăm.
Voi încerca să consemnez din când în când fragmente din aceste povestiri.
Astăzi voi scrie despre ziua iertării și despre relația dintre bunica și unul dintre frații ei despre care a zis tata că avea marea calitate de a ști să lase de la el (faină, faină calitatea asta, numai dacă am reuși cu toții să o aplicăm, măcar un pic).
Cică exista pe vremuri, în martie sau aprilie (mă voi documenta și voi reveni cu date concrete), o zi a iertării, zi în care mergeai la persoanele față de care ai greșit și-ți cereai scuze. Și bunica Ana avea un frate pe care îl îndrăgea ea mai mult decât pe ceilalți dar cumva nu reușeau deloc să rămână pe pace. Bunica era cea vinovată. Nu-i dădea deloc pace omului. Și așa treceau în fiecare an luni bune în care nu vorbeau. Fratele continua să meargă în vizită, vorbea cu cumnatul, o saluta și pe soră-sa, dar ea nu-l băga în seamă. Toate astea până în primăvară, de ziua iertării, când mergea la bunica, se punea în genunchi și-i cerea iertare. Și se împăcau și trăiau în armonie câteva luni până când o luau iar de la capăt și așa în fiecare an.
Două aspecte de reținut de aici:
1. n-ar strica o zi a iertării
2. mă repet acum, dar faină calitatea aia cu lăsatul de la tine.
Da, îmi place să stau la povești cu tata...totul e să găsim o zi bună...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu