Am scris în engleză pentru că asta era una dintre replicile cheie într-un film de dragoste, nu mai ştiu sincer care, văzut acum ceva timp. Şi răspunsul gagicii, romantic până-n pânzele albe şi-napoi era: never.
Bun...şi acum mai gândeşte-te odată şi răspunde ca şi cum n-ai fi într-o telenovelă: când ajungi la capătul răbdării, când îţi atingi limitele?...fie că este vorba de relaţiile interumane (prieteni, iubit), de locul de muncă sau de mediul în care trăieşti. Cum ştii când nu mai poţi? Faci ceva în privinţa asta sau aştepţi să poţi din nou şi să continui de fapt pe acelaşi drum? Eviţi schimbările sau ţi le asumi? Ai curaj sau te complaci, sperând să fie doar o fază?...(nu că nu ar exista şi faze clar trecătoare)...cred că de fapt asta e prima întrebare: cum ştii că e o treabă trecătoare sau că e the shit?
Soluţia mea: stai nu doar până întrezăreşti linia de finish, ci până chiar simţi că treci de ea. Dacă te gandeşti că ar putea fi pe acolo pe undeva, dar pe parcurs se schimbă un pic traseul şi tu abandonezi ca prostul, se prea poate să-ţi pară rău la un moment dat, dar dacă ai mers până la sfârşit, nu ar trebui să mai rămână loc de regrete, nu? Asta e tactica mea, cel puţin deocamdată, dar sunt convinsă că odată cu avansarea în vârstă o să se schimbe şi ea şi atunci o să prefer să-mi asum consecinţele unei decizii proaste decât să pierd ceva ce încep să nu mai am: timp. Sau poate că deocamdată sunt pur şi simplu laşă şi sper ca în timp să-mi crească o pereche de coaie, ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu