Pe mine nu m-a convins. Este foarte bine scris, se citeşte uşor, poate chiar de-asta nu m-a convins. Dostoievski nu se citeşte uşor. Citeşti 500 de pagini ca în ultimele 50 să se întâmple în sfârşit ceva. Sau cel puţin aşa-mi aduc eu aminte. Adevărul e că nu l-am mai citit de... 7-8 ani?! Mult. Poate e timpul să recitesc ceva, sau în sfârşit să citesc integral Demonii. Părerea mea este că ar fi trebuit tras romanul mai mult în direcţia dostoievskiană. Nu ştiu de ce, dar personajul principal nu mă prea convinge. Parcă lipseşte ceva.
Aştept să o citească şi unitatea paternă, să văd ce spune. Poate chiar am dat-o în bară cu observaţiile de mai sus...
Până atunci...
Ştie ce înseamnă durerea. Asta nu e durere. E moartea, moartea care vine înainte de vreme, vine nu ca să-l copleşească sau să-l devoreze, ci pur şi simplu ca să stea cu el. E ca un câine care s-a hotărât să-l urmeze, un dulău mare şi cenuşiu, orb şi surd, prost şi de neclintit. Când doarme, câinele doarme şi el; când pleacă de-acasă, câinele se împleticeşte în urma lui. (p. 49)
Să crezi: alt cuvânt. Ce înseamnă să crezi? Cred în trupul de pe asfaltul de jos. Cred în sânge şi oase. Să aduni trupul frânt şi să-l iei în braţe: asta înseamnă să crezi. Să crezi şi să iubeşti - acelaşi lucru. (p. 109)
Recunoaşte indiscutabil în comportamentul lui o inerţie a cărei cauză imediată e moartea lui Pavel. Îmbătrâneşte, devenind zi de zi ceea ce fără îndoială va fi la sfârşit: un bătrân într-un colţ, care nu mai are altceva de făcut decât să răsfoiască filele pierderilor suferite. (p. 111)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu