Cronica păsării-arc - Haruki Murakami

De când am citit-o au trecut aproape două săptămâni și parcă încă sunt îmbibată de toată atmosfera din carte. Îmi tot vine să mă întorc să văd dacă nu mă urmăresc personaje ciudate, fără față sau fără sentimente, Creta Kano sau Boris jupuitorul... iar motanul îmi tot dă cu coada îndoită pe la nas. Zât măi! Lasă-mă-n pace, lasă-mă să-i acord atenția cuvenită lui Zorba, zău că merită. Cred că sunt încă mahmură de la aburii misticismului de care este îmbibată cartea. Și totuși, lectura este departe de a fi pur fantasmagorică, este o veritabilă lecție de istorie.

Punctul de plecare, evenimentul care schimbă situația normală a unei tinere familii este dispariția motanului, care declanșează parcă o avalanșă de evenimente și personaje stranii. Urmează o altă dispariție, mai tragică - dispariția soției. Un plan secundar al romanului, considerabil prin dimensiune și documentare științifică, prezintă episoade din istoria Japoniei în timpul celui de-al doilea război mondial.

Spre deosebire de Dans, dans, dans,  unde accentul este pus în special pe jocul de glezne, să te miști permanent, să nu stai niciodată prea mult în același loc, în Cronica păsării-arc, personajul principal pare a sta pe loc și atunci când se mișcă. Este într-o permanentă așteptare-căutare a soției: o așteaptă să se întoarcă acasă, o caută, o găsește, o așteaptă să iasă din închisoare. Eu, personal, prefer varianta cu mișcarea. Atâta imobilitate îmi provoacă amețeală. Zău că nu-s de părere că exemplul din Dragostea în vremea holerei este unul demn de urmat, dar na...

Pasajele de rumegat sunt multe. Urmează câteva dintre ele:

Aflându-mă într-o asemenea situație, am ajuns să cred că viața este un ceva mult mai limitat decât o percep cei care se află în plin vârtejul ei. Lumina strălucește în viață doar o singură clipă, mă rog, câteva secunde, și odată ce n-ai reușit să captezi revelația, a doua oară nu mai pui mâna pe ea, o a doua șansă nu ți se mai ivește. Ajungi să trăiești restul vieții în adâncimile incomensurabile ale singurătății și regretelor și în lumea aceea crepusculară nu te mai aștepți la nimic, deoarece nu mai ești stăpân decât pe carapacea ofilită care ar fi trebuit să conțină cu totul altceva. (locotenentul în rezervă Mamiya - p. 221)

Totul este să știi ce vrei. Motivația stă la temelia dorinței, ca să spunem așa, și cel mai important lucru este să o găsești. Trebuie săpat sub conținutul complicat al realității. Săpați și iar săpați, până când ajungeți la vârful rădăcinii. Atât aveți de făcut - și arătă cu degetul spre harta lumii - și totul se va lămuri până la urmă. Astfel funcționează lumea. Proștii nu vor scăpa niciodată de complexitatea aparentă. Ei bâjbâie pe întuneric, căutând ieșirea și mor înainte de a înțelege și cel mai simplu lucru despre lume. Ei se rătăcesc fie că sunt în inima pădurii, fie pe fundul unei fântâni. Motivul pentru care se rătăcesc este pentru că nu înțeleg principiul fundamental. (Noboru Wataya - p. 256)

Nu avem de unde să știm ce ne rezervă ziua de mâine. Moarte ne ajută să evoluăm. Moartea este un ceva uriaș și strălucitor și cu cât e mai mare și mai strălucitor, cu atât trebuie să ne dăm silința să gândim mai mult. (Mai Kasahara - p. 272)


Ura este ca o umbră lungă, neagră. În majoritate cazurilor, nici persoana pe care o învăluie nu știe de unde vine. Este ca o sabie cu două tăișuri. Îl tai pe adversar, dar te tai și pe tine. (Creta Kano - p. 328)