Amintiri

- Mă puteţi lăsa la ieşirea din sat?
- Da, domnişoară.
Opreşte exact în dreptul cărăruii care duce la cimitir. Mulţumesc, salut şi cobor din autobuz. Este foarte cald şi adie vântul. Simt mirosul de câmpie încinsă, de vară, mirosul copilăriei. Singură pe potecă, cu o mână plină de flori, mă îndrept spre poarta neagră şi scârţâitoare. Îmi vizitez bunicii. Este săptămâna dinaintea Paştelui şi mă întâlnesc cu părinţii mei să curăţăm de iarbă şi să ducem flori. Mâine bunica ar fi făcut 82, dacă n-ar fi murit acum 7 ani.
A fost cel mai violent moment din viaţa mea. Au trecut ani până să am din nou acces la amintirile frumoase, la toată copilăria mea, la tot ce mi-a dat. Prea mult timp i-am făcut o nedreptate reducând-o la amintirea ultimelor luni, la durerea ei,  la aşteptare, la telefonul primit într-o zi de septembrie, la şoc, la mirosul de lumânări, la una dintre ultimele noastre discuţii: De tine îmi pare cel mai rău, tu o să suferi cel mai mult. Nu degeaba m-a crescut. Mă ştia prea bine. Ştia că odată cu ea voi pierde şi ultimul suflu al copilăriei. Nu cred că bănuia că voi arde legături şi voi îngropa amintiri, bune şi rele, că va curge multă apă pe Bârzava până să mă gândesc că aş reuşi să reconstruiesc poduri spre mine cea de atunci, spre mine înconjurată de bunici şi o copilărie pe care aş retrăi-o oricând, la infinit.
Nu simt emoţia la care m-aş fi aşteptat în faţa mormântului. Nu mai am de unde şi până la urmă ea nu este pământ. Ea este amintire. Vin în fiecare an din respect, pentru că ea asta şi-a dorit, pentru că am promis. Mă linişteşte acest cimitir de la ţară, cu liliacul înflorit, cu fântâna lui care a udat genaraţii de morminte, cu sunetul vântului, cu bancuţe din loc în loc, cu spaţiu pentru aer, cu bunici, străbunici şi străstrăbunici.
Este o reuniune a amintirilor de familie.