Esența fanatismului este dorința de a-i sili pe ceilalți să se schimbe. Obișnuita tendință de a-l face pe vecin mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viață, de a-ți manevra copilul sau de a-ți aduce fratele pe calea cea bună, ăn loc să-i lași în legea lor. Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuși. Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință...
Fanaticului îi pasă foarte mult de tine, fie că stă atârnat de gâtul tău, pentru că te iubește la nebunie, fie că-ți sare la beregată, în cazul în care se dovedește că nu poți fi mântuit. Într-un fel sau altul, fanaticul este mai interesat de tine decât de sine, pentru simplul fapt că sinele său este foarte redus, sau chiar inexistent. (pg. 23-24)
Cele 3 nuvele + un interviu cu autorul încearcă se educe, să ghideze spre echilibru și compromis, nu ca sursă a fericirii sau a iubirii, ci ca mijlocitor al păcii. Și da, fanatismul începe în familie, pentru că în familie este începutul tuturor personalităților, dar de la un moment dat suntem responsabili de propriile noastre gânduri și decizii. Și da, toți avem sămânța fanatismului, vrem să impunem, să nivelăm, să avem dreptate. Ideea este să recunoști comportamentul și să vrei să-l schimbi, să vrei să-l educi și să te educi.
Per ansamblu mi-a plăcut mult cum povestește domnul, te ia așa frumușel și încearcă să-ți explice, fără să pară atoateștiutor sau arogant și bineînteles folosește umorul, pentru că ”umorul este leacul fanatismului”. În plus, termini toate nuvelele în 2 ore și te mai și simți un pic mai deștept și mai calm, parcă, măcar pentru vreo zi jumate așa, până te apucă iar pandaliile fanatismului.
În colțul opus, am o carte de mă chinuie de câteva luni. Pur și simplu nu pot să o termin și tot timpul găsesc ceva mai bun de citit. Am încercat și ieri. Da, incursiunile autorului sunt uneori delicioase, sunt convinsă că este citit, școlit și clar mai educat ca mine, da, cartea, dacă citesti așa, câte 1 pagină - 2 are și un soi de simț al umorului sau al ironiei, dar per ansamblu, simt că mă legăn pe dinăuntru când o citesc. Umila-mi părere e că trebuia să rămână la un nivel de blog, nu să iasă o carte întreagă. Dar până la urmă părerea mea e complet neavizată (nu-mi plac SF-urile, urăsc cărțile cu vampiri, mi se par un alt soi de Sandra Brown și râd de ăia de se pregătesc pentru sfârșitul lumii pe National Geographic - poate ajung ei să râdă ultimii), cu atât mai mult cu cât nici nu am reușit să trec de pagina 79. Nici nu știu dacă o să găsesc vreodată ambiția să o termin, de vreme ce mai am vreo 2 teancuri mult mai tentante care așteaptă să le acord un pic de timp. Asta nu înseamnă că n-o să mai încerc autori români, doar că domnul Adrian Georgescu cu ale lui Câteva sfârșituri de lume nu m-a convins deloc.
Actualizare: Nu, n-am reuşit să o termin. Am renunţat şi am dus-o acasă, m-am gândit că filologul din familie se va descurca mai bine ca mine. După ce mi-a ţinut o mică prelegere despre faptul că fiecare carte merită citită până la capăt, că sigur te învaţă până la urmă ceva, bla bla, peste două zile a venit cu Sfârşiturile de lume în mână: Nu pot, pur şi simplu nu pot să o termin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu