Cu cât te apuci mai repede, cu atât aprofundezi mai bine. Te apuci mai târziu? Ai mai puțin timp să-ți iasă cum trebuie. Primele plecări sunt cele mai grele. Cu atât mai greu cu cât nu mai ai entuziasmul tinereții. Tu știi doar camera ta, doar biroul tău, doar relația ta și asta de prea mulți ani. Nu știi ce-i afară. Deschizi din când în când ușa și scoți capul, caști ochii cu sete la lumea ce-i dincolo de prag, dar te întorci temător în casă. Nu, nu, dacă n-o să mai găsești drumul spre casă? Dacă n-o să te mai vrea nimeni? Dacă o să te pierzi printre străini, în singurătate și disperare? Dacă o să dai de balauri care vor să-ți fure sufletul? Dacă viața este doar în cămăruța ta, în singura realitate pe care o cunoști, fie ea relația cu părinții, cu prima persoană de sex opus care te-a dus acasă, sau cu prima firmă de ți-a dat un loc de muncă?
Nu știi unde să pleci. Nu știi cum să o faci.
Bine, bine, te ridici de pe scaun și spui că te duci după pufuleți. Dar mai departe?
Ce iei cu tine?
Îți iei și geaca sau pleci doar în tricou?
Poșeta sau doar cardul?
Dacă iei poșeta, înghesui acolo și o pereche de chiloți și un tricou curat?
Unde pleci?
Cutreieri străzile până te lasă în fața unui hotel? Rămâi acolo măcar o noapte?
Mergi la gară să iei personalul spre casa? Ce să le spui părinților? Bună seara, am venit?!
La ce bun să pleci după pufuleți, dacă te întorci în aceleași locuri.
Iei telefonul?
Ce prostie, cum să-ți iei telefonul? Dacă vrei să dispari, nu iei telefonul!
Și dacă te caută disperați părinții? Ce-s ei de vină? Le trimiți un sms, un mail, îi suni să le spui?
Dacă nu vrei ca momentele tale de maximă dezorientare să fie amplificate prin priviri străine pe stradă, pentru că mamă-ta a sunat presa și a dat mutra ta la TV, le trimiți un mail că e stricat telefonul, că a picat în budă (se potrivește cu situația) și că nu-l vei folosi câteva zile.
Îl închizi și-l uiți acasă. Așa eviți și ceva tentații.
Prea multă organizare! Se pierde esența actului: lehamitea care duce la spontaneitate. Planificarea este inamicul spontaneității.
Nu știu cum să pleci, dar știu că dacă începe să-ți miroasă a pufuleți, trebuie să pleci.
Nu știu unde să pleci, dar după trecerea pragului, picioarele s-ar putea să știe drumul.
Nu știu să plec, dar aș scrie o carte despre toate modalitățile în care mi-am imaginat că aș pleca.
Mai urmează să mă gândesc că pot să scriu o carte despre cum să crești un copil...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu