Palatul Puricilor - Elif Sharaf

Am tatonat destul terenul înainte să cumpăr cartea. Am amânat-o chiar vreo 2 comenzi, că m-am tot gândit că-s altele mai faine şi, până la urmă, de ce-aş cumpăra o carte în care se povestesc tot felul de vieţi ciudate (sau normale, până la urmă, tot aia-i) aciuate sub acelaşi acoperiş. Dar ce, eu nu ştiu destule, de aici, din România, să mai aflu şi altele din Turcia? Nu, dom'le, sătulă de vecini!

Dar până la urmă, curiozitatea a răzbit, m-a luat prin învăluire, m-a momit, m-a lăsat să protestez, dar m-a adus unde a vrut: adaugă în coşul de cumpărături!

Şi acum, dacă vecinii de sus s-a opri un pic din urlat, poate aş reuşi să-mi adun gândurile şi chiar să formulez o idee. Oricum, sigur când se opresc ei, încep ăştia de lângă. Sus ţipă el la ea, lângă invers. Deci vecini, da?!

2 cărţi cu blocuri în 2 luni: asta şi Eleganţa ariciului. Mă voi opri aici cu blocurile. Trec la bărci, maşini, aeroplace sau ceva.

Personajele din Palatul puricilor sunt mai reale, mai bine conturate decât cele din Eleganţa ariciului. Mediu convinge, vizual şi olfactiv, poţi să relaţionezi cu putoarea de gunoi, cu problemele mărunte din viaţa cotidiană, cu neînţelegerile familiale, cu frustrările, cu împărţirea spaţiului comun dintr-un bloc. Zici că-i la noi, doar că-i Istanbul.

Simpla dorinţă de a cunoaşte pe cineva e o făgăduială deşartă şi o povară uriaşă! Presupune ca o persoană să asculte şi să observe, să cerceteze şi să simtă, să despacheteze şi să strângă vreme de nopţi, săptămâni, ani la rând, să fie în stare să desprindă cruste şi să vadă sângele ţâşnind din răni. Dacă nu e în stare să îndure toate astea, atunci e mult mai bine - şi cu siguranţă mult mai cinstit - să renunţe imediat.
Nu că aş fi cumva vreo comoară nedescoperită până acum, încuiată într-un cufăr şi aşteptând să vadă lumina zilei. Răspunsurile la toate întrebările pe care mi le pui despre mine sunt deja mai mult sau mai puţin ascunse înăuntrul tău. Nu vreau să-ţi doreşti să mă descoperi sau măcar să-ţi închipui c-o poţi face. Nu trebuie să ne cunoaştem unul pe altul când ştim atât de puţine despre noi înşine. Să strângi informaţii despre alţii e ca şi cum ai căuta mâncare în gunoi. Ce rost are să lăsam rezervele adunate să ne putrezească în creiere dacă nu ajungem să le savurăm la timp? (p.290)

Sunt curios: oare femeile au în creier vreo maşinărie specială sau vreo substanţă chimică care le împiedică să se exprime direct? Atâtea amănunte, atâtea introduceri, atâtea poveşti în poveşti care se învârt în cerc şi nu mai ajung niciodată la subiect... (p.365)

Ca să împărtăşim cu adevărat durerea cuiva, acel cineva trebuie să împărtăsească mai întâi aceeaşi realitate cu noi. (p.366)

Ba da... şi-o învinovăţesc şi eu... pe ea şi pe toţi cei care se poartă de parcă ar fi zeii micului lor univers provizoriu. Nu pot să-i înţeleg cu nici un chip pe cei care mai întâi se roagă din toată inima să li se întâmple ceva rău celor la care nu pot ajunge altfel şi apoi, când dintr-o dată dorinţele par să li se îndeplinească, sunt pur şi simplu doborâţi de vinovăţie şi ruşine. Nu pot să-i sufăr pe cei care, pe de o parte, deleagă unei lumi de dincolo, chipurile limpezită de orice rău, toate problemele cărora nu sunt în stare să le facă faţă şi nici nu ridică un deget ca să le rezolve şi, pe de altă parte, tânjesc să obţină o felie din răul din lumea de dincolo ca să-şi limpezească problemele lor atât de lumeşti. (p.379)

La fel ca gândacii, oamenii au şi ei o vigoare ecologică, adică o limită de anduranţă. În cazul în care dau peste condiţii nefavorabile, reacţionează reducându-şi funcţiile vitale. Astfel, mecanismele corpului lor funcţionează mai încet sau, poate, diferit şi, datorită acestei abilităţi, îşi adaptează metabolismul la noile condiţii la care sunt supuşi. În ciclul vieţii o astfel de stare de latenţă poate apărea în orice moment, în orice stadiu, şi se poate repeta de mai multe ori.

Ai toată viaţa înainte - de Emile Ajar (Romain Gary)

Mie unu' mi-i scârbă de heroină. Mucoşii care se droghează se obişnuiesc toţi cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absenţă. Ca să te droghezi, trebuie să vrei într-adevăr să fii fericit şi doar cei mai mari tâmpiţi din lume au astfel de idei. Eu nu m-am înghesuit prea tare la droguri, uneori, cu băieţii am fumat câte o marijuana de politeţe, zece ani este vârsta la care cei mari te învaţă o grămadă de chestii. Dar nu ţin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă şi cineva ar trebui să o ajute să coboare cu picioarele pe pământ. Vorbim două limbi diferite, ea şi cu mine, n-avem nimic de împărţit. (p.60)

Mă instalasem sub o poartă şi aşteptam să treacă, dar timpul e mai bătrân ca oricine şi se mişcă încet. (p.68)

- Nu trebuie să plângi micuţul meu, e natural ca bătrânii să moară. Tu ai toată viaţa înainte.
Încerca să mă sperie, ticălosul, sau ce naiba? Am remarcat întotdeauna că bătrânii zic "eşti tânăr, mai ai toată viaţa înainte", cu un surâs cumsecade, de parcă le-ar face plăcere.
M-am ridicat. Bine, ştiam că am toată viaţa înainte, dar n-o să-mi fac sânge rău din asta. (p.86)

Eu cred că nu-i destul să persecuţi curvele tinere, trebuie să le respecţi pe cele bătrâne. Eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin'că cele tinere au proxineţi, da cele bătrâne n-au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne, nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă de ele şi le-aş face dreptate. Aş fi cel mai mare curcan şi proxinet din lume şi la mine n-ar mai vedea nimeni nici o curvă bătrână abandonată, plângând la etajul şase fără lift. (p.87)

Madam Roza avea acum absenţe din ce în ce mai îndelungate şi uneori îşi petrecea ore în şir fără să simtă nimic. Mă gândeam la afişul pe care nenea Reza, cizmarul, îl punea ca să spună că în caz de absenţă trebuie să te adresezi în altă parte, dar n-am aflat niciodată cui pot să mă adresez, căci există unii care iau holera tocmai de la Mecca. Mă aşezam pe taburet lângă ea, o ţineam de mână şi aşteptam să se întoarcă. (p.97)

Mohamed, zis Momo, este cel care vorbeşte pe tot parcursul cărţii, în călătoria lui inedită de descoperire a lumii, de la 3 la 14 ani, într-un apartament de la etajul 6 dintr-un cartier din Paris plin cu negri, arabi şi evrei. Personaje pitoreşti, care nu ezită să ajute la nevoie, se perindă pe tot parcursul celor 11 ani. Momo este fără părinţi, fără şcoală, pentru că nimeni nu-i ştie vârsta reală (nu este datat), crescut de o fostă curvă, care la bătrâneţe făcea bani crescând copiii altor curve, care îi ascundeau la madam Roza, să nu le fie luaţi de asistenţa socială.

Dintre toţi copiii, Momo este cel care rămâne cu madam Roza până la sfârşit şi destul de mult după.

Mi-a plăcut povestea despre căţelul pe care l-a furat Momo şi pe care l-a iubit atât de mult (nu-l lăsa niciodată din braţe, dormea cu el), încât a vrut să-l vândă, să aibă parte de o viaţă mai bună. Şi aşa că, atunci când o doamnă l-a întrebat cât costă, a cerut o sumă mare de bani, să fie sigur că are doamna de unde. Banii primiţi i-a aruncat în canal şi s-a pus pe plâns, dar era fericit că Super va avea o viaţă mai bună. Asta înainte de a împlini 9 ani.

Reflexii

Că tot mi-a plăcut treaba cu reflectatul în oglinzi străine, m-am gândit că aş putea să dezvolt ideea, cu atât mai mult cu cât de curând mai trecu un an şi nu ştiu dacă-s neapărat mândră de locul în care mă aflu, deci o introspecţie n-are cum să strice. Sau?

Foarte frumos anul ăsta de ziua mea, chiar nesperat, ne strânserăm multe fete, fuse cam ca acum 13-14 ani + poveştile despre copii. Şi a doua zi, în timp ce mă holban la tavan, că mişcările bruşte îmi zgâlţâiau ideile (nu, nu, nu eram mahmură), au început cumva să mă năpădească din toate direcţiile acele zâne nedorite ale omului de 30 plus: gândurile.

Bun, bun, fată, dacă aşa stă treaba, hai s-o facem ca lumea, dar tot cu ochii-nchişi, şi fără mişcări bruşte! Pe lângă reflexiile rapide în câteva oglinjoare de buzunar, 2 reflexii mă vor însoţi ceva timp. Două oglinzi au stat mai mult la mine pe perete, cu 2 reflexii cadou m-am trezit. Şi dacă tot scotocesc prin memorie, hai să le aşez de data asta una lângă cealaltă şi să vedem ce vedem?! Ok, reflexia presupune reîntoarcerea parţială a luminii, după cum spune Dexul. Dar dacă tot sunt aşa de diferite şi sunt parţiale, dacă dau să le lipesc, ar trebui să ies eu, nu cocoşatul din Notre Dame, nu? Trebuie că am greşit şi eu pe undeva, n-are cum să fie doar vina oglinzilor. Au oglinzile astea o voinţă proprie, văd ele doar ce vor? Şi mai e ceva, din memorie mă privesc reflexii din oglinzi sparte. Complicată treabă. Oare să stau mai strâmb, să văd mai drept?

Şi până la urmă la ce se rezumă totul? La emoţiile că trebuie să le mai spui o dată părinţilor că o iei singură de la capăt, la a-ţi face curaj să te uiţi la ei în ochi şi să le zici cu calm că e ok, când nu este chiar aşa. Să-ţi faci mai multe griji pentru ei, decât pentru tine. Să te mai urmărească şi reflexiile lor de copil neajutorat. Să vină tata peste 2 ore şi să zică: Auzi, mă gandesc de când mi-ai zis şi o intrebare nu-mi dă pace: V-aţi certat? Nu. Şi pur şi simplu aşa, stăteaţi voi unul lângă altul şi l-ai întrebat dacă nu e mai bine să o încheiaţi şi el a zis da? Da. Şi dacă-l cereai de bărbat? Mă pufneşte răsul. Nu râde, tată, că nu-i de râs. Ştiu, dar ce să-i faci.

Aş spune punct şi de la capăt, dar ele nu-s aşa de apropiate, punctul şi capătul.
Între ele e timp.
Între ele sunt reflexii.