Despre omul frumos - de Dan Puric

Avea un scriitor britanic un text teribil, cu fetiţa care a participat de nu ştiu câte ori la concursul internaţional de cuminţenie. Avea şapte anişori şi, pentru a treia oară, a ieşit campioană internaţională la cuminţenie. (Mi-am adus aminte. Saky se numeşte scriitorul britanic care a scris cartea pe la o mie opt sute şi ceva.) Şi fetiţei i s-a dat încă o medalie, pe lângă cele primite anterior, iar premiul consta într-o plibare prin pădurea regală. Şi, prin pădure, cum se plimba ea aşa, medaliile făccea cling-cling şi a auzit lupul şi lupul a venit şi a mâncat-o; d eunde rezultă că nu e bine să fiţi foarte cuminţi, că vă mănâncă lupul. (pg. 71)

Dar libertatea omului fără Dumnezeu este scara inversă, pusă special de către diavol, pentru re-coborârea omului în păcat. Astăzi păşim pe această scară înapoi, în iad, în numele libertăţii. Cuşca iadului comunist s-a spart, însă ieşirea a fost programată spre un iad şi mai mare, dar, de data aceasta, neobservabil. Iar pe scara aceasta sinistră se-nghesuie inconştient şi înfometat, ca spre o nouă mântuire, omul contemporan.
Omul frumos este cel ce urcă astăzi invers pe această scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei. (pg. 129)



Mi-a plăcut vorba lui Puric, melodicitatea frazelor, poveştile. Parcă îmi cânta viaţa la ţară, felul ei simplu de a fi, copilăria mea, rugăciunile din fiecare seara, 3 la număr, învăţate pe de rost de la bunica, recitate fără pauză, supertiţiile, biserica din sat, banca de la stradă, dar mai ales bunicii.

E nevoie de oameni frumoşi, puternici, cinstiţi, dârji, dar eu nu cred că aceştia trebuie să fie neapărat credincioşi. Aici m-am pierdut un pic, pe mine, de vocea naratorului. Pentru că ştiu destui oameni care nu sunt credincioşi şi care sunt foarte frumoşi. Pentru că religia nu este condiţia unică, singurul drum spre spirtualitate. Pentru că frica de o pedeapsă supremă generează frumuseţe la fel de naturală ca rezultatul bisturiului în chirurgia estetică. Da, dar tot frumuseţe e... Sau nu?
În atâtea situaţii de-a lungul omenirii, credinţa oarbă şi frica au dus la orice, mai puţin la spiritualitate.

Spiritul se poate forma prin educaţie, prin introspecţie, prin răbdarea lui cu el însuşi, să aibă timp să se cunoască şi să cunoască lumea, să poată să crească, să cumuleze, să înţeleagă, să se întărească. Să înveţe să fie drept, curat, cinstit, curajos, în ciuda fricilor, să fie el, în ciuda gălăgiei externe, în ciuda influenţelor. Este o călătorie lungă, unde e nevoie de o origine, de un declanşator, de ghidare. Cred că asta ar putea fi considerată religia: un start, un punct de pornire, de unde să poţi creşte, pentru a ajunge să construieşti credinţa, credinţa în tine, în oameni, în posibilităţi, în viaţă.

Concluzie literară: Orice carte care te face să gândeşti, care te ajută să mai creşti un pic, este o carte bună! Contează prea puţin că eşti sau nu de acord cu ideile enunţate în ea.