Scarbita...

de cacanarii...
de isterii...
de mancatorie...
de rautati gratuite, impartite la nimereala...
de o varietate de fetze care se vor inteligente, culte si civilizate...
de setea de reusite obtinute prin sange, al altora evident...ca doar nu donam...
de impocrizie...
de ingustime si deci inghesuiala mentala...
de micimea care se vrea mare...
de lipsa de fond in forme inselatoare...
de nevoia, generata de instinct, de a fusari totul si orice...
de varste care inspira orice altceva, mai putin respect...
de pretentii nefondate...
de mizeria spiritului...

de mine in oricare din ipostazele de mai sus...

miros de toamna...

in mod evident am o obsesie cu mirosurile...miros totul..definesc locuri, persoane, momente si sentimente prin...miros...

si zilele trecute imi mirosea a toamna...
adooooor toamna...mi se pare cea mai frumoasa, cea mai complexa, cea mai capricioasa, cea mai parfumata...

este o femeie trecuta de prima tinerete, matura, fascinanta, puternica...spre deosebire de celelalte anotimpuri: primavara - fetita sturlubatica, vara - adolescenta fierbinte si iarna - batranete ingrata....

este, pe de alta parte, privirea unui batran....ecran al unor experiente, comori castigate, lupte pierdute, vise, iluzii, istorii, povesti mai mult sau mai putin asemanatoare in oceanul vietii, banale sau spectaculoase, dar toate productii personale care au format un sufletul, i-au adaugat adancime, profunzime, latitudine, longitudine, l-au adus de finalul complexitatii pe care o poate atinge....

simt miros de toamna...

miros de ploaie

imi place mirosul de ploaie pe asfaltul incins... senzatie de trecuturi spalate, de inceputuri curate...un moment de respiro...de pace...o melodie faina si nici un gand...

si in acelasi timp melancolie...dor de vremuri mai simple, de lipsa de griji...de copilaria vietii la tara...de mirosul de pamant la primii stropi de ploaie...de noi in picioarele goale la strada, setosi de vantul prevestitor de furtuna....de caisul din curte...

din cand in cand e nevoie de o ploaie de vara...de mai putina agitatie, de liniste, de calm, de nepasare...de mine...nu cea de acum sau din viitor... de mine cea in picioarele goale, la strada, asteptand ploaia....

impostoare

nu o simt a mea...

de cele mai multe ori nu simt viata asta ca fiind a mea...
mi se pare ca-s un oaspete, un strain in ea...si tot astept sa vina cineva sa si-o revendice... sa se prinda ca-s o impostoare, ca nu am ce cauta aici...
si stau si astept...pe strada, in tramvai, la lucru, acasa, in fata oglinzii...

viata ca o bucata de plastilina...fara forma, fara personalitate, fara culoare...
tot ce ar trebui sa fac e intind mana, sa o iau si sa incerc sa o modelez eu, doar eu...fara asteptari, pretentii, influente din partea altora...dar mi se pare asa de straina, asa de...in afara mea...

si atunci eu, eu cine sunt? cine ma modeleaza pe mine... cursul zile mele...aerul meu...visurile mele?!
altcineva in fiecare zi...
uneori....eu...

de mult...

... de mult nu am mai mers pe strada cu un ranjet tamp pe fata...
de mult nu m-am mai simtit asa de bine...fara nici un motiv...fara nici un scop... fara nici un plan...fara nici o treaba...pur si simplu...

fericire de copil...fara intrebari...fara asteptari...fara motive...inocenta, naiva....faina....

fara argumente

zile in care m-as ridica pur si simplu de pe scaun...as lasa biroul asa...in dezordine si as pleca...
sa-mi dau demisia...sa vad ceva diferit...sa incep o noua aventura...o noua viata...sa ma vad intr-un alt decor...

asa...pur si simplu...fara o lista de argumente pro si contra...fara grija responsabilitatilor...a intretinerii...a facturii de telefon...a maturitatii mele, "necesare" se pare pentru a ma incadra in peisaj...peisajul cui?! al conformarii, al plafonarii, al acceptarii!?

dar de unde dreptul de a ma plange?! clar nu din incercarile de a iesi din rutina, de a face un efort spre ceva diferit, spre libertatea dupa care tanjesc...

pasarea care visam in copilarie sa fiu este inchisa intr-o garsoniera...gratii din beton si termopane...praf si claxoane...conformare...lipsa zborului...

i-au cazut aripile si i-au crescut maini cu care sa-si puna alarma in fiecare dimineata, a capatat picioare care sa o duca in acelasi birou in fiecare zi...a dobandit o educatie care sa-i mareasca gradul de claustrofobie si neincrederea in oameni, lipsa tolerantei si a placerilor nevinovate... ce mai, a devenit OM...

singura mi-am ridicat gratiile, am pus sisteme de alarma, am ajuns blazata si plictisita...si toate cu un zambet un pic sarcastic pe buze...

ce face "civilizarea" din om...

Cu grija

Ma construiesc singura...
Ma schimb singura...
Ma ridic singura...
Ma ajut singura...

Cu grija...copacel, copacel...caramida cu caramida...sentiment cu sentiment...

Nu aspir spre vreo complexitate spirituala, morala...nu vreau sa le traiesc pe toate, sa le vad pe toate, sa le simt pe toate... vreau sa ma descurc decent cu cele care imi ies in cale...
Nu vreau sa fug nici inspre, nici dinspre...
Vreau doar sa pasesc cu capul sus si cu o doza (moderata) de optimism prin tot ce poate sa-mi modeleze existenta...

Si in tot acest proces ma agat de ce pot, de cine pot...atunci cand pot, atunci cand am de cine...

Creez dependente...
Ma lupt sa scap de ele...
As putea sa le accept cu seninatate... dar stiu ca va trebui sa ma ridic iarasi...singura...