Soluția Schopenhauer - Irvin D. Yalom

Am mai citit de același autor Plânsul lui Nietzsche și Minciuni pe canapea. Cel mai mult mi-a plăcut prima.

Minciuni pe canapea mi s-a părut exact așa cum sugerează și titlul: comercială. Se citește în schimb destul de ușor și ți se și oferă câteva direcții de viață gata digerate. Nu trebuie să le rumegi tu, e bine și să le iei așa cum ți-s oferite, le-au rumegat deja alții mai deștepți. E ca un film de duminică după-amiază: lejeruț, în care orgoliile, aroganța și alte păcatele sunt pedepsite, iar personajele își dau seama de greșeli și își schimbă brusc sau progresiv caracterul și viața. Dar asta este o părere strict personală, că doar d-aia scriu aici și nu în alte locuri, destinate părerilor avizate.

Cartea de față este pe locul 2 în topul Yalom, mai ales datorită jumătății din roman care prezintă viața și gândurile lui Schopenhauer. Da, știu, ar trebui să-i citesc chiar opera, dar dacă posibilitățile mele sunt mai limitate (de cele intelectuale vorbesc aici), nu e rea nici varianta asta.

Cartea este scrisă pe două planuri care curg oarecum paralel, deși unul dintre ele (cel cu viața lui Schopenhauer) este folosit mai degrabă ca schelet pentru celălalt: acceptarea morții și ultimele luni de viață ale psihiatrului Julius. Ce-ți poți dori în momentul în care ești pus în fața unui fapt iminent?! Să ai certitudinea că viața ta nu a fost lipsită de sens. Ideea de la care pleacă însuși personajul principal este întreabarea lui Zarathustra (din Așa grăit-a Zarathustra - Nietzsche) dacă am fi în stare să repetăm viața de o avem din nou și din nou, pentru eternitate. (p.23)

Ideea cu notatul pasajelor care mi-au plăcut mi-a trecut prin minte abia după ce am parcurs mai mult de jumătate din roman, așa că asta e tot ce am:

...fericirea relativă provine din trei surse: ceea ce este cineva, ceea ce are și ceea ce reprezintă în ochii celorlalți. El (Schopenhauer) ne îndeamnă să ne concentrăm doar asupra primeia și să nu ne bazăm pe a doua și a treia - a avea și reputația noastră - pentru că asupra cestor două nu avem control...ceea ce avem de multe ori începe să ne aibă pe noi. (p.334)

Kant, care a murit în 1804, a revoluționat filosofia cu intuiția potrivit căreia ne este imposibil să experimentăm realitatea într-un sens obiectiv, deoarece toate percepțiile noastre, toate datele simțurilor sunt filtrate și prelucrate de aparatul neuroanatomic constitutiv...noi în loc să experimentăm lumea așa cum există ea în afara noastră, experimentăm propriile noastre variante prelucrate personal a ceea ce există în afara noastră. Astfel de proprietăți precum spațiul, timpul, cantitatea, cauzalitatea sunt în noi, nu în afara noastră, noi le aplicăm realității. (p.353)

Nu avem de ales, suntem condamnați la viață și, ca atare, trebuie să încercăm să trăim cu cât mai puțină durere posibil (p.399).

Shopenhauer a înfruntat moartea așa cum a înfruntat totul de-a lungul vieții sale - cu extraordinară luciditate. A privit fățiș moartea, nu a sucombat în fața balsamului credinței supranaturale și a rămas atașat rațiunii până în ultima clipă a vieții sale. Prin rațiune, spunea el, descoperim prima oară moartea: observăm moartea altora și, prin analogie, ne dăm seama că moartea trebuie să vină și la noi. Și, prin rațiune ajungem la concluzia auto-evidentă că moartea este încetarea conștiinței și anihilarea ireversibilă a sinelui.
Există două modalități de a înfrunta moartea, spunea el: modalitatea rațiunii sau modalitatea iluziei și a religiei, cu speranța ei în persistența conștiinței și într-o viață de apoi plăcută. Prin urmare faptul de a muri și frica de moarte sunt progenitorii gândirii profunde și părinții atât a filosofiei, cât și a religiei. (p.417)

Metodele lui (pentru a potoli groaza în fața morții) se bazau pe analiza intelectuală a surselor neliniștii în fața morții...Ne este groază de moarte deoarece este ceva rău? Și aici, susținea el, ne înșelăm: Este absurd să considerăm nonexistența un rău: pentru că orice rău, ca și orice bine, presupune existența și conștiința...În mod evident, a pierde ceea ce nu poate fi ratat nu poate fi un rău. Iar Schopenhauer ne cere să nu uităm că viața e suferință, e un rău în sine.
Pe lângă aceste argumente raționale, Schopenhauer avansează și unul care frizează misticismul. El flirtează (dar nu îmbrățișează) o formă de imortalitate. Din perspectiva lui, natura noastră internă este indestructibilă, deoarece nu suntem decât o manifestare a forței vitale, a voinței, a lucrului în sine care persistă etern. Prin urmare, moartea nu este o anihilare adevărată; atunci când insignifianta noastră viață ia sfârșit, ne vom reintegra în forța vitală primară care rezidă în afara timpului. (p.419)

2 armonii și 1 fantezie

Intru și eu ca tot omu' pe la ora 21:10 la Prospero să-mi iau o pâine, că tot sunt direct de la lucru și n-am nimic de mâncare acasă. Colegul M zice că el își mai ia Armonie. Eu: ce? El: armonie. Eu: a, pâine...

Dați-mi vă rog 2 armonii și vreau și o prăjitură....hmmm...o fantezie cu fructe vă rog....

2 armonii și o fantezie...și mă pufnește râsul isteric...domnișoarei de vindea nu i s-a zbătut nici măcar o sprânceană...îmi zice sec da știu...eu râdeam în continuare...ieșim, îi zic lui M: cum naiba să nu râzi la 2 armonii și o fantezie?! câți oameni au parte măcar de jumate de armonie, dar mai de 2 și cu topping de fantezie?!

Matuși-mea Maria...

- Să vezi ca am pățit tănticule...acum vreo 3 ani, cam în perioada asta, aud ceva în curte. Mă gândesc...o fi vreun bețiv...sau poate Jonika (cățelul - Johny)...m-a mai speriat el așa odată când am auzit un sforăit de om și m-a luat cu frică...mă gândeam că o fi fost vreun bețiv de a sărit gardul și a adormit la mine pe bancă...și când colo...ce să vezi?! Jonika dormea ca porcul sub bancă și sforăia ca un om, de mi-a stat inima-n piept...dar să revenim...după cum spuneam aud ceva...îmi dau seama că e un fluierat. Deschid ușa.
Eu o întrerup: - Nu stăteai tu mai bine liniștită?
Ea (dând din cap de parca s-ar descotorosi chiar și de gândul de a sta liniștită): - Deschid ușa și strig: Cine ești tu acolo?!
O voce de bărbat: - Eu Marusea, Vanea?
- Care Vanea?
- Vanea...Vanea Juciok...
tata: - Da măi, că toți aveau porecle în sat.
eu: - Și Juciok ce înseamnă?
tata: - Cărăbușel. Și Vanea de ne-a ajutat azi la struguri era Delon, că era frumos ca Alain Delon. Și mătușă-ta era...care era porecla Maria?
- Marusea Strekoza (libelulă).
eu: - Și tu ce i-ai zis omului?
ea: - Și ce pizda mă-tii cauți la mine în curte?
Noi ne uităm la ea un pic tâmp. Până și mamă-mea a pus telenovela turcească pe planul 2 și o văd cum trage cu urechea la poveștile noastre. Eu chiar o întrerup, moralistă cum sunt, mai ales cu alții: - Nu te-ai riscat un pic tanti Mari? Adică tu așa...singură, fără vecini, nu ne forțăm un pic?!
Ea (ignorând complet remarca mea): - Să vezi ce-mi zice Juciok...
- Uite Marusea, am venit și eu cu o sticlă de șampanie, să stăm un pic de vorbă...
- Mă piș pe șampania ta! Te-am chemat eu vreodată? Ți-am spus ceva? Ți-am dat de înțeles că am putea face ceva?
- Nu Marusea, dar...dar m-am gândit...
- Te-ai gândit prost! Să-ți iei șampania și să pleci dracului din curtea mea așa cum ai intrat. Să nu-mi descui poarta! Auzi la el...a venit cu șampanie...că s-a gândit...pffff...
Și dimineața nu mai era nimeni în curte și poarta închisă. A plecat așa cum a venit. Foarte bine!
- Dar ce-ai avut cu el tanti Mari?! Mi se pare drăguț. A venit omu' cu șampanie. Romantic...
- Ce-mi mai trebuie mie romantic la vârsta asta?! Și pe deasupra și betiv...să-i spăl chiloții...nu am eu nevoie de d-astea...

Strașnică femeie tanti Mari asta a mea...și e o mână de om...foarte frumoasă la vremea ei...blondă, cu ochi albaștri...încă e frumoasă și are peste 60, a fost și cu ziua muncă la sapă, ține o ditamai casa părintească de una singură...ce mai...muncită...dar cu un simț a umorului și un dar de a spune povești...demne de admirat în condițiile date, doar că parcă prea mult a vrut tot timpul să demonstreze că are dreptate și că se poate descurca în orice situație + că taie de la rădăcină pornirile romantice ale domnilor de vârsta a 3-a, aventuroși, bărboși și dotați cu șampanie și mult curaj (pentru că-ți trebe curaj cu tanti Mari)...

Detalii tehnice: în momentul în care m-am apucat să scriu, nu reușeam deloc să-mi amintesc care era porecla mătuși-mii așa că pun mâna pe telefon și sun: Măi tată, nu-mi zici și mie cum se scrie Juciok și care era porecla lu” mătusă-mea? Trimite-mi cel mai bine mail, că știi cum țin eu minte chestii...
Într-o oră, găsesc în cutia poștală: ...în ceea ce privește porecla Mariei: Strekoza (Se citește strekaza - o devine a în pronunție). Ar fi ”libelula”, dar, cred, porecla vine doar de la KOZA (Baba koza). E drept că libelula este o gânganie foarte agilă și agitată, dar nici de capră nu mi-e teama! Însă, pot să-ți spun că atunci când eram copii a rulat un film rusesc ”Strecoza” ( o comedie dulce-siropoasă) în care era o fată băiețoasă care făcea năzbâtii etc.

Melodii...

...care te mestecă, te scuipă, te sting cum ai stinge un chiștoc de țigară, rapid și nepăsător, trec cu acceleratul de Constanța peste sufletul tău, încet și dureros, cu miros de mare și arsuri solare în același timp, te scot de pe șine și te împrăștie în toate direcțiile, apoi încetinesc și te lasă să urci, îți umplu paharul cu vin și rămân cu tine până-l termini...poate chiar și la următorul...

Carlos Santana ft Citizen Cope - Sideways

Floare de lotus

Cea mai mare obsesie muzicală de anul ăsta...indubitabil...mă omoară omul ăsta, cu tot cu iegării și pălăria aia a lui...iar dansul...pfff...mi s-a întâmplat să pornesc videoclipul și să încep și eu în ritm cu el...cam tot așa mi-a ieșit...spasmodic, eliberator...

mă fascinează...aș ieși cu el la un cico, o cafea, ceva...sau la o seară dansantă :))



Slowly we unfurl as lotus flowers
'Cause all I want is the moon upon a stick

Lolita - Vladimir Nabokov

Cum am ajuns la cartea asta? Am mai auzit eu de ea, am citit ceva review-uri si ca de obicei l-am întrebat și pe tata: o avem? vrem să o avem? să o citesc? Și cum tata a zis că nu o avem, a auzit de ea și i-ar plăcea să o citească, n-am mai stat pe gânduri și am cumpărat-o.

Trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu, nu că nu ar fi curs de la sine și că nu ar scrie domnul Nabokov fain, dar faptul că se concentrează pe obsesia erotică unui bărbat de 40 de ani asupra unei fetițe de 12, îngreunează lectura. Cartea este scrisă ca un jurnal, reușind astfel să contureze foarte bine personajul principal, un intelectual cu origini distinse și o copilărie fericită, care prezenta un interes morbid pentru ”nimfete” (”fete între 9 și 14 ani care își dezvăluie în fața unor peregrini facinați, de două sau de mai multe ori mai în vârstă decât ele, adevărata lor natură, care nu este unamă, ci nimfică - adică demoniacă”). Destinul sau o serie de împrejurări îi oferă la un moment dat posibilitatea să se căsătorească cu mama unei astfel de nimfete și tot destinul îl scapă de nevastă, chiar când el plănuia să se ocupe personal de aspectul acesta, și-i lasă copila la dispoziție. În ciuda conștientizării imoralității situației, profită de șansa oferită. Urmează 2 ani de peregrinări prin State, doar el și fiica vitregă. Aici ”Lolita” devine și un roman al peisajelor americane.

Humbert, numele pe care și-l alege personajul principal în jurnal, se creionează cel mai bine în următorul paragraf:

Îmi amintesc de anumite momente, să le spunem aisberguri în paradis, când, îndestulat de ființa ei - după eforturi fabuloase și demente [...] o adunam în brațele mele cu un geamăt final de tandrețe umană (pielea ei strălucea în lumina de neon [...], genele încurcate și negre ca funinginea, ochii cenuși și gravi mai pustii ca niciodată - o mică pacientă amețită încă din cauza anesteziei după o operație grea) și tandrețea se intensifica, devenea rușine și disperare, iar eu atunci o alinam pe Lolita mea cea singură și ușoară ca un fulg și o legănam în brațele mele de marmură și gemeam în părul ei cald și o mângâiam la întâmplare și îi imploram în tăcere binecuvântarea și în culmea revărsării de gingășie umană, lipsită de egoism (sufletul meu atârna acum în jurul trupului ei gol și era gata de căință), deodată, ca o ironie oribilă, reapăreau poftele carnale.

Mi-a venit să renunț de mai multe ori. Mă întorceam peste câteva zile. Cartea se cere citită până la capăt. Îmi pare rău că nu am început romanul cu secțiunea ”Vladimir Nabokov - Despre o carte intitulată Lolita”. Vocea autorului este îndeajuns de puternică și de articulată încăt să te facă să termini romanul...mai repede:

Anumite procedee tehnice de la începutul Lolitei (jurnalul lui Humbert, de exemplu) i-au indus în eroare pe lectorii mei de la editurile solicitate, făcându-i să creadă că au în față o carte licențioasă. Se așteptau la o succesiune ascendentă de scene erotice; când acestea s-au oprit, lectorii s-au oprit și ei, i-a cuprins plictisul și au abandonat cartea. Iată motivul, cred eu, pentru care cele patru edituri nu au citit până la capăt dactilograma. Nu mă interesează dacă ele au considerat că romanul este sau nu pornografic. Refuzul lor de a cumpăra cartea nu se baza pe felul în care am tratat eu tema, ci se datora temei înseși, întrucât pentru majoritatea editurilor americane există cel puțin trei teme tabu. Celelalte două sunt: căsătoria foarte reușită și binecuvântată cu mulți copii și nepoți dintre un partener alb și unul negru; și ateul desăvârșit care trăiește o viață fericită și folositoare și moare în timpul somnului la vârsta de 106 ani.

Despre lucruri

- Trebuie să o ducem...
- Cum să o ducem?! nu e cazul...e încă bună...și de ce acum?
- Pentru că e ultima șansă.
- Nu, te rog, hai nu...Uite cum facem, îți dau eu banii pe ea și o ținem noi...o păstrăm...ăăăă...în curte...
- Și cum o ducem până acolo? Nu poate trece de fântână.
- Păi o dărâmăm!
- Dar tată-tu abia a refăcut-o...
- De ce nu v-ați gândit înainte?!....O să o refacem după (pluralul este al politeții)...
- Nu, nici gând! Nu putem să ținem totul! Ești ca taică-tu...d-aia abia mai intră și mașina asta în garaj, că nu aruncăm nimic....Și ce o să facem cu ea acolo? Să stea, să ruginească? Să-i dăm la tată-tu mai mult de lucru?
- Dar e un membru al familiei....o vopsim, o îngrijim...o împodobim cu flori...flower-power, mami...

Nimic. De neclintit. De înțeles. Tata ar fi de partea mea, știu asta, dar între noi doi, el trebuie să pară cel matur și să nu mă încurajeze în toate nebuniile. Of!

Mi-ar plăcea un dispozitiv de micșorare, să pot să păstrez lucrurile care-mi sunt dragi...pentru că lucrurile pot fi păstrate, persoanele nu...și aș avea o cutie, pe care aș căra-o cu mine la fiecare mutare (mă imaginez ca un copil de 3 ani care târăște o remorcă de jucărie pe roți)...și în care aș adăuga tot ce nu vreau să arunc...riscul este oricum ca ea să devină un camion...și după o casă...și tot așa...pentru că da, nu-mi place să arunc chestii...Bine că nu există un dispozitiv de micșorare!

dar Dacia noastră are 27 de ani...este un membru al familiei...să o las să plece pur și simplu?! nu e ca și cum aș ști că merge spre ceva mai bun, că are viitorul în față...of!