Să fie cu 2016!

Un pahar cu vin şi o melodie nu pot face minuni, pot ajuta, dar cam la fel de mult ca crema de gălbenele (da, ştiu că e cacofonie, dar prefer oricând o cacofonie cinstită unei virgule false): trebuie să vrei cu adevărat sau să nu fie necesar. Bine, poate ajută un pic mai mult (ăsta clar e al doilea pahar de vorbeşte).

A început anul de o lună, am mai împlinit şi o vârstă, sau ceva, şi m-am gandit că poate ar fi cazul să fac o trecere în revistă. A ultimului an, că n-am sculele necesare să sap mai mult de atât, cel puţin nu acum. Dar în timp ce prietenul meu Hozier îi dă cu o melodie pe fundal, nu mai ştiu ce să zic. Prea multe într-un an, versus mulţi alţii de vegetat. Mă gândesc că mi-au plăcut pisicile din casa lui Hemingway, că nu mi-au fost indiferenţi aligatorii aşa de aproape de mine, că m-au încântat apusurile la ocean, că mai vreau muzică blues live. Că mi-e dor.

Schimbările sunt foarte grele. Au fost câteva... Unele au venit ca o surpriză plăcută, parcă de la sine, deşi nu chiar uşor. Altele au presupus luni de zile în care m-am împins din pat, m-am îmbrăcat şi am plecat. Împotriva mea. Cu mine împingând şi trăgând în acelaşi timp. Şi cu gândul că la un moment dat nu va mai fi aşa de greu. Că va fi ok. Poate chiar bine. Că trebuie. Ca la bazin: n-are sens să îţi impui alt ţel decât să mergi: săptămână după săptămână, lună după lună. Fără alte planuri, fără să te aşezi după fiecare tură pe cântar sau să te măsori în oglindă. Doar să-ţi iei chiloţii de apă, să pui casca şi ochelarii şi să numeri: 22-23-24, mă intorc. Şi iar 1-2-3. E un război de rezistenţă. Un cal putere, o încăpăţânare. Ore, sătămâni, luni.

Rezumat? Înotat mai puţin, muncit mai mult, citit mai puţin, alergat mai mult, descoperit mai mult, bucurat mai mult. Tot mai puţin timp, tot mai puţină răbdare în situaţii şi cu oameni care simt că nu-mi aduc nimic. Egoism? Poate. Dar de ce nu?! Nu prea mai pot altfel. Prefăcătoria îmi consumă prea multă energie. Pe care oricum n-o am. Distrează-mă sau învaţă-mă ceva! Dacă nu poţi nici una dintre ele, nu mă plictisi. Asta pot şi singură, încă din copilărie.

Sunt o norocoasă

Am cam făcut ce am vrut în viaţă, iar când nu a fost aşa, nu a existat alt vinovat în afară de mine.

Am avut parte de libertate de alegere, într-un mediu oarecum controlat, dar totuşi, libertate. N-am vrut aparat dentar in a 6-a, n-am purtat. Că după mi-a venit să-mi trag palme, asta e o cu totul altă treabă.

Am avut cam tot ce mi-am dorit, dar cu măsură, să învăţ preţul fiecărui lucru.

Mi s-a spus ca atunci când fac ceva, să fiu cea mai bună. Că pot face orice. Dar că viaţa merită şi trăită, nu doar muncită, Că banii sunt buni doar în măsura în care îţi pot cumpăra timp şi confort, excursii, viaţă trăită.

N-am fost dusă cu forţa la sport, la cercuri de matematică (s-a încercat prin clasa a 4-a?!), fizică, chimie.

Nu m-a împins nimeni să fiu şefă de departament sau de grupă sau de ce-o fi fost pe atunci.

Mi-a fost insuflat un cult pentru independenţa financiară. S-a lăsat cu repercursiuni asupra independenţei în general.

Nu am fost crescută ca fiind cea mai frumoasă, nici cea mai deşteaptă.

Nu mi s-a luat apărarea nejustificat.

Am fost învăţată să-mi rezolv singură problemele. Să-mi asum greşelile.

Sunt o norocoasă!

Ce să faci şi acasă?!

Mă gândesc că am o poşetă cât un sac, în care: portofel, ochelari de soare, umbrelă, tricou, chiloţi (în zilele dubaşe), deodorant, chei, 2 USB-uri, un strugurel, gumă de mestecat şi... ce-o mai fi nevoie.
Mă gândesc că plec dimineaţa de acasă şi ajung seara.

Dar până la urmă, ce să faci şi acasă?!
Clar nu patul.

Umbra din vocea mea (Autobiografie) - Patricia Kaas

Zadarnic îmi repet că rămân femeie - trebuie să-mi intre bine în cap: nu voi putea face un copil. Simt un rău intens, fără sfârşit. Ce femeie eşti fără copil? Problema mă roade. Mi-am condus cariera ca pe o corabie care n-ar avea niciodată timp să oprească la mal. Alegerea a fost a mea, de mai multe ori am preferat să avortez. Totuşi, nici astăzi nu regret. Nu ştiu să regret - mi se pare absurd, nepotrivit. Faci ce poţi la momentul potrivit. Nu eşti întotdeauna pe fază cu viaţa. (pg. 257)

În cele din urmă am spus totul, ca o terapie. Dar n-am vindecat nimic. Nu te tratezi cu muzică. Nici cu o poveste. Poate cu timpul... (pg. 265)

Sfântul nebuniilor incipiente - de Elif Shafak

Îmi place turcoaica asta. Când cresc mare vreau să fiu ca ea. Mai ales că toată copilăria mea am auzit: Ce eşti turcoaică? sau Nu fi turcoaică! Numai că pentru asta ar cam fi trebuit să mă apuc de treabă, că doamna e doar cu 10 ani mai mare.

E a doua carte pe care o citesc de ea. Cealaltă a fost Palatul puricilor, dar am avut aceeaşi senzaţie, că nu pot să las cartea din mână. Te afunzi cumva cu totul în lumea pe care o creează.

În cazul Sfântului nebuniilor incipiente mi-a plăcut foarte mult ideea de a măsura timpul prin intermediul melodiilor. De exemplu Skunk Anansie - It takes blood and guts to be this cool but I'm still just a cliche (nu că ar fi preferata mea, dar mi s-a lipit titlul de retină) durează 4 minute şi 13 secunde, deci dacă o asculţi de 3 ori, ştii că au trecut ceva mai mult de 12 minute. Tot turcul, Omer, practicantul acestei metode de a măsura scurgerea timpului, suferă de pe urma pierderii punctelor. Ce puncte?! Alea de deasupra literei O din numele lui. Concluzia este că prima chestie pe care o pierzi într-o ţară străină este identitatea pe care ţi-o conferă numele, pierzi diacriticele. Da măi, mi-am zis eu desprinzându-mi privirea de pe carte şi dând aprobator din cap. Câtă dreptate şi eu nu m-am gândit niciodată la asta. Poate pentru că numele meu nu are diacritice şi oricum a fost tot timpul stâlcit. Dar oricum mare dreptate.

Despre omul frumos - de Dan Puric

Avea un scriitor britanic un text teribil, cu fetiţa care a participat de nu ştiu câte ori la concursul internaţional de cuminţenie. Avea şapte anişori şi, pentru a treia oară, a ieşit campioană internaţională la cuminţenie. (Mi-am adus aminte. Saky se numeşte scriitorul britanic care a scris cartea pe la o mie opt sute şi ceva.) Şi fetiţei i s-a dat încă o medalie, pe lângă cele primite anterior, iar premiul consta într-o plibare prin pădurea regală. Şi, prin pădure, cum se plimba ea aşa, medaliile făccea cling-cling şi a auzit lupul şi lupul a venit şi a mâncat-o; d eunde rezultă că nu e bine să fiţi foarte cuminţi, că vă mănâncă lupul. (pg. 71)

Dar libertatea omului fără Dumnezeu este scara inversă, pusă special de către diavol, pentru re-coborârea omului în păcat. Astăzi păşim pe această scară înapoi, în iad, în numele libertăţii. Cuşca iadului comunist s-a spart, însă ieşirea a fost programată spre un iad şi mai mare, dar, de data aceasta, neobservabil. Iar pe scara aceasta sinistră se-nghesuie inconştient şi înfometat, ca spre o nouă mântuire, omul contemporan.
Omul frumos este cel ce urcă astăzi invers pe această scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei. (pg. 129)

Femeia la 30 de ani - de Honore de Balzac

Aşa încât durerea, cel mai statornic dintre sentimentele noastre, nu va fi vie decât la întâia ei izbucnire; iar celelalte lovituri ale ei se vor domoli treptat, fie datorită faptului că începem să ne deprindem cu crizele sale, fie datorită unei legi a firii noastre, fire care, spre a se menţine în viaţă, opune forţei distructive o forţă egală, dar inertă, ridicată pe temeiurile egoismului. (pg.73)

Într-adevăr, o tânără domnişoară are prea multe iluzii, prea multă lipsă de experienţă, iar sexul ei este un complice prea puternic al dragostei, pentru ca un tânăr să se poată simţi flatat; pe când o femeie cunoaşte întreaga gravitate a sacrificiilor ce trebuiesc făcute. Acolo unde una este atrasă de curiozitate, de ispite străine iubirii, cealaltă se supune unui sentiment temeinic. Una cedează, cealaltă alege. Oare această alegere nu reprezintă, prin ea însăşi, o măgulire enormă? Înarmată cu o cunoaştere mai totdeauna scump plătită prin multe nefericiri, femeia experimentată, dăruindu-se, pare că oferă mai mult decât pe sine însăşi; în vreme ce tânăra domnişoară, ignorantă şi încrezătoare, necunoscând nimic, nu poate nici compara, nici aprecia nimic, ea acceptă dragostea şi o învaţă. Una ne este dascăl şi sfătuitor, la o vârstă când ne place să fim îndrumaţi şi când supunerea constituie o plăcere; cealaltă vrea să înveţe totul şi se arată naivă, acolo unde cealaltă este tandră. Una nu ne oferă decât o singură biruinţă, cealaltă ne sileşte la confruntări mereu altele. Cea dintâi nu are decât lacrimi şi plăceri, cea de a doua numai voluptăţi şi remuşcări. Pentru ca o tânără fată să devină amantă, ar trebui să fie prea coruptă, şi-atunci ar fi părăsită cu oroare; pe câtă vreme o femeie are mii de mijloace să-şi păstreze şi puterile şi demnitatea totodată. Una, prea supusă, vă oferă trista siguranţă a tihnei; cealaltă pierde prea mult pentru a nu cere de la dragoste toate miile ei de metamorfoze. Una se dezonorează numai pe ea, cealaltă ucide, de dragul celui iubit, o întreagă familie. O fată nu are decât o singură cochetărie şi crede că a spus totul atunci când şi-a dat jos hainele; femeia are însă mii de cochetării şi se ascunde sub mii de văluri; în sfârşit, ea măguleşte toate vanităţile, iar novicea nu alină decât una. De altfel, se răscolesc atâtea şovăieli, atâtea spaime, atâtea temeri, şi tulburări, şi furtuni la o femeie de treizeci de ani, ce niciodată nu se pot vedea în iubirea unei tinere fete. Ajunsă la această vârstă, femeia îi cere tânărului să-i restituie stima pe care ea i-a sacrificat-o; ea nu trăieşte decât pentru el, se preocupă de viitorul lui, îi doreşte o viaţă frumoasă, i-o ordonează glorios; se supune, imploră şi porunceşte; se înjoseşte şi se înalţă, şi ştie să consoleze în mii de prilejuri, atunci când o fată nu ştie decât să geamă. În sfârşit, în afară de toate avantajele situaţiei sale, femeia la treizeci de ani ştie să se facă şi tânără fată, să joace toate rolurile, să fie pudică şi să devină frumoasă chiar şi într-o nenorocire. Între ele două, există incomensurabila diferenţă de la prevăzut la neprevăzut, de la putere la slăbiciune. Femeia la treizeci de ani satisface totul, pe când tânăra fată, riscând să nu mai existe, nu trebuie să satisfacă nimic. (pg. 97)

Să-mi sun fetele, să le întreb dacă e aşa? Sau mai bine-i întreb pe băieţii, să vedem ce au ei de zis despre asta...