Sunt o norocoasă

Am cam făcut ce am vrut în viaţă, iar când nu a fost aşa, nu a existat alt vinovat în afară de mine.

Am avut parte de libertate de alegere, într-un mediu oarecum controlat, dar totuşi, libertate. N-am vrut aparat dentar in a 6-a, n-am purtat. Că după mi-a venit să-mi trag palme, asta e o cu totul altă treabă.

Am avut cam tot ce mi-am dorit, dar cu măsură, să învăţ preţul fiecărui lucru.

Mi s-a spus ca atunci când fac ceva, să fiu cea mai bună. Că pot face orice. Dar că viaţa merită şi trăită, nu doar muncită, Că banii sunt buni doar în măsura în care îţi pot cumpăra timp şi confort, excursii, viaţă trăită.

N-am fost dusă cu forţa la sport, la cercuri de matematică (s-a încercat prin clasa a 4-a?!), fizică, chimie.

Nu m-a împins nimeni să fiu şefă de departament sau de grupă sau de ce-o fi fost pe atunci.

Mi-a fost insuflat un cult pentru independenţa financiară. S-a lăsat cu repercursiuni asupra independenţei în general.

Nu am fost crescută ca fiind cea mai frumoasă, nici cea mai deşteaptă.

Nu mi s-a luat apărarea nejustificat.

Am fost învăţată să-mi rezolv singură problemele. Să-mi asum greşelile.

Sunt o norocoasă!

Ce să faci şi acasă?!

Mă gândesc că am o poşetă cât un sac, în care: portofel, ochelari de soare, umbrelă, tricou, chiloţi (în zilele dubaşe), deodorant, chei, 2 USB-uri, un strugurel, gumă de mestecat şi... ce-o mai fi nevoie.
Mă gândesc că plec dimineaţa de acasă şi ajung seara.

Dar până la urmă, ce să faci şi acasă?!
Clar nu patul.

Umbra din vocea mea (Autobiografie) - Patricia Kaas

Zadarnic îmi repet că rămân femeie - trebuie să-mi intre bine în cap: nu voi putea face un copil. Simt un rău intens, fără sfârşit. Ce femeie eşti fără copil? Problema mă roade. Mi-am condus cariera ca pe o corabie care n-ar avea niciodată timp să oprească la mal. Alegerea a fost a mea, de mai multe ori am preferat să avortez. Totuşi, nici astăzi nu regret. Nu ştiu să regret - mi se pare absurd, nepotrivit. Faci ce poţi la momentul potrivit. Nu eşti întotdeauna pe fază cu viaţa. (pg. 257)

În cele din urmă am spus totul, ca o terapie. Dar n-am vindecat nimic. Nu te tratezi cu muzică. Nici cu o poveste. Poate cu timpul... (pg. 265)

Sfântul nebuniilor incipiente - de Elif Shafak

Îmi place turcoaica asta. Când cresc mare vreau să fiu ca ea. Mai ales că toată copilăria mea am auzit: Ce eşti turcoaică? sau Nu fi turcoaică! Numai că pentru asta ar cam fi trebuit să mă apuc de treabă, că doamna e doar cu 10 ani mai mare.

E a doua carte pe care o citesc de ea. Cealaltă a fost Palatul puricilor, dar am avut aceeaşi senzaţie, că nu pot să las cartea din mână. Te afunzi cumva cu totul în lumea pe care o creează.

În cazul Sfântului nebuniilor incipiente mi-a plăcut foarte mult ideea de a măsura timpul prin intermediul melodiilor. De exemplu Skunk Anansie - It takes blood and guts to be this cool but I'm still just a cliche (nu că ar fi preferata mea, dar mi s-a lipit titlul de retină) durează 4 minute şi 13 secunde, deci dacă o asculţi de 3 ori, ştii că au trecut ceva mai mult de 12 minute. Tot turcul, Omer, practicantul acestei metode de a măsura scurgerea timpului, suferă de pe urma pierderii punctelor. Ce puncte?! Alea de deasupra literei O din numele lui. Concluzia este că prima chestie pe care o pierzi într-o ţară străină este identitatea pe care ţi-o conferă numele, pierzi diacriticele. Da măi, mi-am zis eu desprinzându-mi privirea de pe carte şi dând aprobator din cap. Câtă dreptate şi eu nu m-am gândit niciodată la asta. Poate pentru că numele meu nu are diacritice şi oricum a fost tot timpul stâlcit. Dar oricum mare dreptate.

Despre omul frumos - de Dan Puric

Avea un scriitor britanic un text teribil, cu fetiţa care a participat de nu ştiu câte ori la concursul internaţional de cuminţenie. Avea şapte anişori şi, pentru a treia oară, a ieşit campioană internaţională la cuminţenie. (Mi-am adus aminte. Saky se numeşte scriitorul britanic care a scris cartea pe la o mie opt sute şi ceva.) Şi fetiţei i s-a dat încă o medalie, pe lângă cele primite anterior, iar premiul consta într-o plibare prin pădurea regală. Şi, prin pădure, cum se plimba ea aşa, medaliile făccea cling-cling şi a auzit lupul şi lupul a venit şi a mâncat-o; d eunde rezultă că nu e bine să fiţi foarte cuminţi, că vă mănâncă lupul. (pg. 71)

Dar libertatea omului fără Dumnezeu este scara inversă, pusă special de către diavol, pentru re-coborârea omului în păcat. Astăzi păşim pe această scară înapoi, în iad, în numele libertăţii. Cuşca iadului comunist s-a spart, însă ieşirea a fost programată spre un iad şi mai mare, dar, de data aceasta, neobservabil. Iar pe scara aceasta sinistră se-nghesuie inconştient şi înfometat, ca spre o nouă mântuire, omul contemporan.
Omul frumos este cel ce urcă astăzi invers pe această scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei. (pg. 129)

Femeia la 30 de ani - de Honore de Balzac

Aşa încât durerea, cel mai statornic dintre sentimentele noastre, nu va fi vie decât la întâia ei izbucnire; iar celelalte lovituri ale ei se vor domoli treptat, fie datorită faptului că începem să ne deprindem cu crizele sale, fie datorită unei legi a firii noastre, fire care, spre a se menţine în viaţă, opune forţei distructive o forţă egală, dar inertă, ridicată pe temeiurile egoismului. (pg.73)

Într-adevăr, o tânără domnişoară are prea multe iluzii, prea multă lipsă de experienţă, iar sexul ei este un complice prea puternic al dragostei, pentru ca un tânăr să se poată simţi flatat; pe când o femeie cunoaşte întreaga gravitate a sacrificiilor ce trebuiesc făcute. Acolo unde una este atrasă de curiozitate, de ispite străine iubirii, cealaltă se supune unui sentiment temeinic. Una cedează, cealaltă alege. Oare această alegere nu reprezintă, prin ea însăşi, o măgulire enormă? Înarmată cu o cunoaştere mai totdeauna scump plătită prin multe nefericiri, femeia experimentată, dăruindu-se, pare că oferă mai mult decât pe sine însăşi; în vreme ce tânăra domnişoară, ignorantă şi încrezătoare, necunoscând nimic, nu poate nici compara, nici aprecia nimic, ea acceptă dragostea şi o învaţă. Una ne este dascăl şi sfătuitor, la o vârstă când ne place să fim îndrumaţi şi când supunerea constituie o plăcere; cealaltă vrea să înveţe totul şi se arată naivă, acolo unde cealaltă este tandră. Una nu ne oferă decât o singură biruinţă, cealaltă ne sileşte la confruntări mereu altele. Cea dintâi nu are decât lacrimi şi plăceri, cea de a doua numai voluptăţi şi remuşcări. Pentru ca o tânără fată să devină amantă, ar trebui să fie prea coruptă, şi-atunci ar fi părăsită cu oroare; pe câtă vreme o femeie are mii de mijloace să-şi păstreze şi puterile şi demnitatea totodată. Una, prea supusă, vă oferă trista siguranţă a tihnei; cealaltă pierde prea mult pentru a nu cere de la dragoste toate miile ei de metamorfoze. Una se dezonorează numai pe ea, cealaltă ucide, de dragul celui iubit, o întreagă familie. O fată nu are decât o singură cochetărie şi crede că a spus totul atunci când şi-a dat jos hainele; femeia are însă mii de cochetării şi se ascunde sub mii de văluri; în sfârşit, ea măguleşte toate vanităţile, iar novicea nu alină decât una. De altfel, se răscolesc atâtea şovăieli, atâtea spaime, atâtea temeri, şi tulburări, şi furtuni la o femeie de treizeci de ani, ce niciodată nu se pot vedea în iubirea unei tinere fete. Ajunsă la această vârstă, femeia îi cere tânărului să-i restituie stima pe care ea i-a sacrificat-o; ea nu trăieşte decât pentru el, se preocupă de viitorul lui, îi doreşte o viaţă frumoasă, i-o ordonează glorios; se supune, imploră şi porunceşte; se înjoseşte şi se înalţă, şi ştie să consoleze în mii de prilejuri, atunci când o fată nu ştie decât să geamă. În sfârşit, în afară de toate avantajele situaţiei sale, femeia la treizeci de ani ştie să se facă şi tânără fată, să joace toate rolurile, să fie pudică şi să devină frumoasă chiar şi într-o nenorocire. Între ele două, există incomensurabila diferenţă de la prevăzut la neprevăzut, de la putere la slăbiciune. Femeia la treizeci de ani satisface totul, pe când tânăra fată, riscând să nu mai existe, nu trebuie să satisfacă nimic. (pg. 97)

Să-mi sun fetele, să le întreb dacă e aşa? Sau mai bine-i întreb pe băieţii, să vedem ce au ei de zis despre asta...

Stepa şi alte povestiri - de A.P. Cehov

De ce, dar de ce l-am descoperit aşa târziu de Cehov?!

Îmi plac mult povestirile lui. Sunt la al doilea volum şi n-o să mă opresc aici. Doar că o să mai intercalez şi alte lecturi.

Dintre toate povestile din volumul de faţă, Salonul nr. 6 mi s-a părut cea mai faină.

- Stoicii pe care îi parodiezi dumneata au fost oameni remarcabili, dar învăţătura lor a încremenit încă acum două mii de ani şi nu a avansat nici o iotă şi nici nu va avansa. fiindcă nu e nici practică, nici viabilă. Ea a avut succes numai la o minoritate care îşi petrece viaţa studiind şi savurând tot felul de învăţături, dar majoritatea n-a înţeles-o. O învăţatură care propovăduieşte indiferenţa faţă de bogăţie şi de viaţa fără griji, şi dispreţul faţă de suferinţă şi de moarte este cu totul de neînţeles pentru marea mojoritate, fiindcă majoritatea asta nu a cunoscut nici bogăţia, nici viaţa fără griji; iar a dispreţui suferinţa ar însemna pentru ea să dispreţuiască chiar viaţa, fiindcă fiinţa umană constă în totalitate din senzaţiile de foame şi de frig, din umilinţe, pierderi şi frica hamletiană în faţa morţii. Senzaţiile astea sunt viaţa însăşi. Ea poate să-ţi fie o povară, să o urăşti, dar nu să o dispreţuieşti. Aşa că, repet, învăţătura stoicilor nu poate să aibă niciodată viitor, de la începutul secolului şi până în ziua de azi iau aploare lupta, vulnerabilitatea, capacitatea de a reacţiona la excitaţie... (Ivan Dmîtrici, pg. 190)